Tot citind despre Toscana și ce e de făcut și de văzut prin ea, am dat la un moment dat peste ceva imagini din Saturnia. „Musai să ajungem și noi!” ne-am zis toate într-o seară când revizuiam programul. Bine. Păi să alocăm o zi pentru bucățica asta cu Terme di Saturnia și Pitigliano. Ok, i-a venit rândul într-o zi în care răsăritul chiar anunța că gata cu ploile! Ieeei, ce fericire! Nu am luat în calcul că noi ne vom îndepărta de locul cu răsăritul. În fine, am pornit voinicește pe drumurile patriei macaronarilor. O bună bucată de drum a fost doar cu „uau, ce tare se vede!”, „măiculiiiţă, tu vezi cum șade castelul ăla cocoțat deasupra lumii?”, „vereee, cum să fie satul dincolo de nori?”. A început mai apoi cu serpentine dese. La un momet dat stomacul nu mai voia să stea locului. Urca amenințător spre gât. Noroc că am oprit nițel, ușor ilegal, pentru a fotografia un sat deasupra pădurilor de măslini. Și am apucat să iau o gură de aer. Și să ajung la o înțelegere cu stomacul, aşa cum ajunge soră-mea cu nepo: „chiar nu mai avem mult, uite, maxim 10 minute. Și când ajungem vei uita prin ce ai trecut!”
Am ajuns. Exact în 10 minute. Am mers direct în centrul stațiunii, la un punct de informare turistică. Doamna de acolo ne-a invitat să îi cunoaștem stațiunea. Noi o țineam langa că vrem să vedem băile termale. Ca să nu se supere nimeni, am dat o tură pe străzile pustii sau, dacă nu erau pustii, animate de glasul vesel ca un clopoțel al pensionarilor veniți la tratament. Îmda, ce se întâmplă… E bine să te pregătești din vreme, că bătrânețea nu iartă pe nimeni. Așa că, să descoperim locurile unde ne vom petrece concediile peste ceva vreme, nu multă! Și, cum unde sunt pensionari sunt, cel puțin teoretic, și prețuri mici, am plecat de aici cu o sticlă de Morellino di Scansano, vinul zonei. Bun, primul obiectiv a fost cu succes bifat. Acu’ rămâne să mai și vizităm. Înainte să pornim spre locul unde se află băile alea trase în mai toate pozele de pe Google Images, ne potolim foamea cu un sandviș cinstit, în parcare. Pitoresc, de! Nu suntem singurele mâncătoare de pâine cu salam. Mai e și un cățel localnic care își termină liniștit micul dejun specific italienesc. Și încă vreo doi bătrânei care amestecă un capucino cu ceva dulcegărie patisată. Ce să mai, clar ne integrăm în peisaj!
La băi ajungem extrem de ușor. Dincolo de îndrumările doamnei de la info turist, avem indicatoarele care ne arată exact unde își înmoaie lumea corpurile. Da, este exact ca în fotografii. Ceea ce nu știam și nici nu ne-am gândit, deși era logic oarecum, e că locul nu e chiar așa mare și întins. Și că nu e tocmai frumos mirositor. Bine că nu ne-am dus pentru aromaterapie… În rest, apa sulfuroasă și călduță își vede de drum pe terasele calcaroase care îți dau impresia unor etaje perfect albe, murdare ici colo de puțin verde. Lume multă, majoritatea nămoliţi cu nămol și spălați ulterior de apele mirosinde. Mai sunt și câțiva îmbrăcați care se dedică imortalizării momentului și nu se lasă înduplecați să încerce minunea. Stăm ce stăm, cam cât putem îndura mirosul, și o luăm din loc. Vom pleca din orășelul spa în aer liber. Nu înainte să mai vedem și alte indicatoare spre alte băi unde trebuie să bagi mâna în buzunar ca să te bucuri de binefacerea apelor termale. Asta atât de fotografiată este un fel de baie publică unde te bălăceşti gratis. Nu-mi amintesc să ne fi costat nici măcar parcarea. Cert e faptul că italienii știu să pună în valoare și treaba asta cu apele termale. Eee, și ce mă, noi nu? Ba daaaa, a se vedea Băile Herculane…
La sfatul prietenei noastre de la chioșcul de informații, ne vom opri nițel și în Montemerano, un sătuleț care a câștigat recunoașterea de a fi unul dintre cele mai cele din Italia. E relativ aproape de Saturnia. Așa că nu vom pierde mult timp pe drum. Nu, nu pe drum. Vom pierde în mașină, după ce am parcat, pentru că a început să toarne cerul. Și, după ce ne-am făcut ciuciulete făcând zece pași, am decis să ne întoarcem în mașină și să așteptăm să se potolească potopul. Nu a durat nici asta mult. A fost mai degrabă ca o ploaie de vară, scurtă și intensă. În 10 minute o rază de soare câștiga teren în fața norilor. Ok, acum e momentul. Intrăm în sat. Parcă trecem printr-o poartă a timpului. Și ne transpunem în Evul Mediu. Suntem într-un castel. Pe străzile îmbuibate cu flori se aud cântecele trubadurilor. Din casele din piatră mă aștept să văd ieșind din clipă în clipă vreun meșteșugar care are ceva de lucrat pentru Curte. Sau vreo adunare de domnițe care vor însoți prințesa în plimbarea-i de astăzi. Sau bucătăreasa de la castel care își caută produse proaspete pentru o lasagna ca la carte. Nimic din toate astea nu se ivește. În schimb, aici e raiul pisicilor. Peste tot, dai de câte o blănoasă din asta alintată care te privește cu un oarecare dezinteres chiar dacă îi vorbești sau nu.
Organizarea așezării este puțin înșelătoare. Cât pe ce să zicem că l-am parcurs pe tot și să ieșim. Noroc că m-a împins curiozitatea să o iau pe ceva trepte care păreau că se vor termina în curtea unui localnic. Ajung astfel în Piazza del Castelle. Nu mă mulțumesc cu imaginea asta care apare la fiecare căutare a satului pe net. O iau agale pe fiecare dintre străduțele care dau în ea. Clădirile pe care se vede trecerea timpului sunt îmbrăcate, știm deja, în flori. Piazza del Campanile este practic inundată de ghivece. Din case se aud voci de mame și linguri care lovesc farfuriile. Îmi chem și gașca să se bucure de atmosfera asta de… acasă. Și de pisici. Și de flori. Și de chestiile astea mici care se vor a fi mașini și în care, oricât ar părea de greu de crezut, chiar încap oameni. Nu mai e nici urmă a ploii care ne-a murat bine în urmă cu doar câteva zeci de minute. Poate doar câțiva stropi pe scaunele din fața tavernelor care își așteaptă mai degrabă pisicile decât turiștii. Abia când noi ne îndreptam spre ieșire am văzut că mai ajungeau vreo trei patru turiști rătăciți care urmau să se bucure de liniștea locului. Super senzație asta de a te simți singurul musafir.
Din cele trei la legătură nu putea lipsi Pitigliano. 313 metri. Aci s-a urcat orașul ăsta, că aici chiar putem vorbi de un oraș, care mi-a amintit nițel, când l-am zărit din șosea, de Ronda. Doar la capitolul arcade prin care se vede cerul. Atât. În rest, sunt oarecum diferite. Asemănări cu tot ceea ce am văzut până acum în Toscana: florile de pe străzi, străzile înguste, pisicile, casele pestrițe, cocoţarea în moțul dealului. Ce nu e la fel: peisajul. Gata cu imaginile idilice de ferme așezate în mijlocul câmpului, eventual și cu un drum perfect marcat de chiparoși. Nope, aici vorbim de rocă vulcanică, de așezări în vârf de stâncă, de păduri și cratere care au fost umplute cu apă și au devenit lacuri. Intrăm în orașul ăsta unde casele sunt construite parcă drept continuare a stâncilor pe care stau. Unii îl numesc Micul Ierusalim. Pentru că mustește de evrei care și-au găsit aici locul. Ca de obicei, nu vânăm locurile. Ne lăsăm purtate de drum. O luăm pe străzi late de un cot și ieșim în terase care ne arată împrejurimile. Din păcate am ajuns aici după ce am vizitat Montemerano. Care a urcat vertiginos în topul preferințelor noastre. Așa că s-ar putea să nu apreciem locul la adevărata lui valoare.
Nu ne grăbim. Dar nici nu pierdem prea mult timp. Găsim un loc numai bun să încercăm niște paste la ele acasă. Deși dădusem cu skip la masa de prânz, așa duios m-a privit ospătarul încât m-a fraierit să încerc mega pastele lor făcute în casă. Nu m-au dat pe spate. Pot chiar să susțin fără nici o teamă că pastele lu’ cumnatu-meu sunt muuult mai bune. În schimb, vinul… Cristoşelule Mare! A fost cel mai bun vin pe care l-am băut în Toscana. Nu mai știu exact numele, deși l-am notat pe undeva. Dar știu că a fost o minune. Mi-a mers la suflet. Și în picioare, normal! De nu îmi mai venea să plec de acolo. Priveliștea grozavă, vremea nici prea prea nici foarte foarte, ospătarul de o amabilitate ieșită din comun, în restaurant mai eram doar noi, o muzichie o zdrăngănea cineva pe fundal. Chiar că vreme de vacanță! M-aș fi întins cu fetele la povești. Despre ce am văzut și despre ce mai urma să vedem. Însă mai aveam ceva drum de parcurs. Și ziua se cam dă bătută în fața nopții pe la un 7 dacă nu chiar mai devreme. Așa că, am lăsat ospătarul simpatic să își vadă și el de viață, că după noi a închis localul, și noi ne-am văzut de drum.
Acuma, știm cu toții cât de importantă e comunicarea. Mai știm și noi, astea din grup, cât de distrată e șoferița noastră. Cu toate astea, nu am fost prea atente la ce anume a setat ea să vizităm ca ultimă oprire a zilei. Fusesem de acord să mergem pe recomandarea doamnei de dimineață și să vedem și So ceva na. Ok. Am ajuns în Sorano. Și ne-am pus pe vizitat. Domne, cam înfricoșător așa… Dacă toate celelalte sate-oraș, deși păreau părăsite, erau totuși animate de câte un suflet, aci nici picior de nimic. Plus că printre case mai erau și unele care păreau nelocuite. Străzile înguuuuste și întuunecate de mă așteptam să apară vreo fantomă din te miri ce ungher. „Mă, ce naiba i-o fi plăcând doamnei noastre de la info așezarea asta? Că pare luată din filmele de groază…” „Eeee, suntem noi obosite și nu mai putem aprecia la justa valoare locul!” Da, e adevărat că seamănă tare cu Matera, însă în Matera nu era parcă chiar așa…fantomatic. Înțeleg că orașul este o adevărată dovadă a civilizației etrusce, deci are importanță istorică. Și e plin de castele. Domne, dar credeți-mă pe cuvânt, am întors destul de des capul să mă asigur că nu vine niciun vampir din spate. Poate din cauză că are zidurile alea înalte de jur împrejur și ai senzația că te găsești într-o groapă…
Găsim o pisică. În sfââârşit! Un semn de viață. Nu chiar… pisica pare ciudățică. Nu se mișcă nici măcar juma’ de milimetru cât timp ne tot fâţâim noi pe lângă ea. Ok…nu am curaj să cercetez. Nițel mai departe dăm de un grup de domni. În vârstă, însă. Și cu o privire ciudată, ușor pierdută. Singurul restaurant care ne iese în cale are în geam o mătură. Și un lacăt mare pe ușă. Și florile….nelipsitele flori aici au față de…altceva. Deși sunt tot flori. „Ok, eu consider că am văzut ce era de văzut aci! Hai să ieșim! Sper din tot sufletul să putem ieși mergând așa, drept înainte și să nu fie nevoie să ne întoarcem. Eu nu stau prea bine cu inima…” Avem noroc. Scăpăm din întunericul ăla ușor apăsător. Și dăm de lumină. Și de oameni. Care par și ei puțin ciudăței, însă măcar sunt și copii…În drum spre mașină, cocălătoarea neşoferiţă mai zice o dată, de data asta cu voce mai tare: „bă’, eu totuși cred că noi trebuia să mergem în Sovana nu în Sorano…” „Eee, nu există! Stai că ne uităm pe hartă să vedem ce ne-a scris tăntica…” Nu mai comentez ce a urmat. Și nici nu răspund la întrebări malițioase de genul „de ce nu v-ați uitat pe hartă înainte”. Normal că nu mai era vreme și pentru Sovana. Cel puțin, nu tura asta de Toscana.
