Prima noastră zi în Val D’Orcia. Acasă la mama fotografiilor. Unde întorci capul, e ceva de fotografiat. Am pornit spre Radicofani. Drumul ne-a luat mai mult decât ne planificasem. Că ne-am tot oprit. Și am făcut planuri care să fie unghiul din care chiparoșii să fie mai chipeși. Cu toate astea, am ajuns relativ dimineață. Și am găsit satul construit din rocă vulcanică cocoțat în liniștea celor 900 de m cât are colina care îl ține în spinare. Trecem prin parc. Nu suntem decât noi și încă două doamne mai în vârstă care își plimbă cățeii. Mergem la pas printre cenușiu și negru. Parcă în ton cu vremea. Încă mai picură. Și, cu toate astea, urcăm spre mai sus, de acolo de unde plouă ploaia. Și de unde ne va tot privi și în zilele următoare, indiferent pe unde am ajuns, cu mândrie și cu turnul în vânt, fortăreața. În timp ce noi abia ne trăgeam sufletul, o doamnă își făcea alergarea de dimineață în urcare. Cred că a trecut de câteva ori bune tot urcând și coborând sprintenă în timp ce eu îmi ștergeam nădușeala și îmi foloseam toate tehnicile de convingere ca să fac picioarele să nu mă lase baltă în mijlocul drumului. Mda, mare minune că nu ne-am înfipt în părul dumneaei blonduţ. Noroc că am ajuns în poartă la castel…
Am intrat. Singure în curtea castelului. Cu toate priveliștile la picioare și doar pentru noi. Am fugit care încotro. Ca să ne bucurăm privirile, ca să descoperim locurile, ca să inspirăm liniște. Într-o zi senină ai șanse să vezi de aici turnul castelului din Siena. Noi ne mulțumim să vedem cum norii sunt la ei acasă azi în locurile astea și cum, pe ici pe colo, sunt semne că oamenii locului își văd de ziua de muncă. Hai că începe să mai vină câte un chinez pe ici pe colo care ne face să ne grăbim nițel cu lenevitul p-aci. În curând vor începe să se cațere prin te miri ce colțuri ca să le iasă selfi-ul perfect. Ne așezăm la un biscuite. Am fi vrut o cafea. Teoretic, există un loc unde poți să o bei. Practic, am văzut că vânzătorul de bilete este și barman, și bucătar, și îngrijitor al locului. Așa că era clar că va dura puțin până să ne bucurăm de licoare. Așa că decidem, în majoritate covârșitoare, să pornim spre un alt loc unde să ne bucurăm de pauză. Deocamdată, vom alerga după locul ideal ca să mai tragem câteva cadre cu chiparoși și case, cu case și chiparoși. De fapt, ca să fiu cinstită până la capăt, știam ce vrem să fotografiem. Și citisem și de unde se poate obține un cadru minunat. Dar… am vrut să ne căutăm propriul nostru unghi.
Așa a început nebunia. Am ieșit de pe șoseaua principală, am luat-o pe un drum pietruit care ne-a dus în mijlocul unei fabrici de ceva. S-a înfundat drumul. Ne-am întors. Am intrat pe un alt drum lăturalnic, în dreapta șoselei. Nu se interpune nimic între obiectivul lui Sonică și modelul care trebuie imortalizat. Numai că… Ceea ce apare în spatele chiparoșilor noștri este un covor de verde. Deci nu ne avantajează nici locația asta. Mai mergem 50 de metri. Oprim iar pe marginea drumului. E ceva mai bine, dar tot nu e ce ne dorim. Ok, hai în poartă să vedem ce ne iese! Locul este un Agriturismo. Oamenii sunt obișnuiți cu fotografii care vin și se folosesc de locație pentru a transmite în lucrările lor spiritul Toscanei. Sau măcar o parte din el. Așa că nu se supără nimeni când depășim puțin lanțul de la intrare și lăsăm aparatele foto să își facă de cap. Încercăm setări, unghiuri, cadru după cadru. Nici nu ne dăm seama când trec vreo 30 de minute. Și vreo 200 de fotografii. WTF? 200 de fotografii unei case? „Nu, că eu clar nu mai am toate ţiglele pe casă!” îmi zic parcă certându-l de fapt pe nemâncatul de Sonică, care s-a înfipt în cadre ca mine într-o cutie cu bomboane de ciocolată.
Gata! Hai în Bagno Vignoni că nu ne mai înțelegem om cu aparat foto! Ca de obicei, și drumul până la orașul ăsta stațiune este o poveste în sine. Noroc că nu prea poți opri, că dacă nu, iar făceam 3 kilometri în 30 de minute. Am scăpat de mașină. Și am pornit să descoperim care e treaba cu așezarea asta care a apărut ca loc de odihnă pentru pelegrinii care mergeau spre Roma. Nici nu facem 100 de pași că am și ajuns în centru. Îmi dau seama când văd piscina mare, de care citisem că ar fi aici încă din vremuri antice. Da, e fix cât centrul stațiunii. De jur împrejur, restaurante. Nu ne așezăm încă. Mai căutăm străduțe ascunse în care se scaldă ghivece cu flori. Chiar dacă nu e chiar vremea potrivită, locul este plin de turiști. Cel mai probabil unii sunt aici pentru tratamentele cu apă termală. Restul suntem curioși să dăm peste pârâul ăla cu față de șanț prin care se strecoară un firicel de apă în care se spală mai toți turiștii pe picioare. Și poate chiar și Parco dei Mulini, locul unde morile de apă se strâng la joacă. Nu ne-a ieșit. A câștigat foamea. Am ales un restaurant cu doar vreo trei, patru mese. Și ne-am bucurat de un fel de pate de ficat făcut poștă între toate. Și de o lasagna ca la mama ei acasă. Normal că nu a lipsit Chianti din pahar și nici paharul de pe masă.
Am uitat de timp. Ne-am lăsat pradă acelui prânz dătător de energie, lângă piscina cândva publică a orașului. A sărit șoferița ca arsă. Expiră timpul pentru care am plătit parcarea. Noroc că ea nu s-a bucurat de Chianti că eram pasibile de o minunată amendă. Că ai zice „eeee, lasă, la italieni e așa cum ai spus și tu: dolce far niente!” Îmhm, fix așa e! Până vine vorba de amenzi și de parcări… Ne-am despărțit. Fetele au luat-o spre mașină, eu am rămas să plătesc masa. Și, între noi fie vorba, să intru puțin în magazinele de ceramică. Și în boutiqurile care se ocupau cu vânzarea de parfumuri și cosmetice. Slavă Domnului că mă știam așteptată! Așa a reușit să scape întreg bugetul meu din ziua respectivă. Altfel, sigur m-ar fi tentat fie ceva săpunuri naturale care să îmi amintească de rodii, struguri, lavandă, lămâi, măsline sau alte asemenea. Am renunțat să mă mai tot îmbăt cu mirosuri și m-am alăturat grupului iubitor de carieră. Că, da, fiecare din fete vorbea cu cei de la serviciu. Ce înseamnă, domne, să îți dorești o carieră. Și ce înseamnă să ai un șef care să îți respecte vacanțele…da, da, știu, sunt o norocoasă!