Ai zice că după o primă zi plină ochi sau, cum ar spune cocălătoarele mele, o zi cu trei la legătură, după o sticlă de vin savurată mai degrabă în două decât în trei câte am fost de fapt, ne vom da luxul de a dormi până când soarele se va desfăta cu nerușinare din înaltul cerului la orele amiezii. Nimic mai greșit! Răsărit scrie pe noi! Tot în vie, tot printre frunze ruginii. Până și muncitorii care se porneau cu greu spre o nouă zi de „dolce far niente” ne priveau oarecum întrebători. „Parcă ați mai căzut și ieri din pat…e cu repetir la voi?” Nu numai că e cu repetir, dar parcă astăzi suntem și mai încântate de locul pe care l-am ales ca să ne odihnim oasele noaptea. Mai dăm o tură de proprietate. Am uitat teama ce m-a încercat în prima seară când mă gândeam că nu e nici picior de om prin împrejurimi și că vom dormi în mașină. Cred că ne face bine tuturor să ascultăm liniștea care vorbește p-aci. Tot gândindu-ne la nimic și la nimicuri, toată valea se inundă de lumină. Daaaa, s-a trezit și astăzi. Și începe să ne mângâie. Nu prea mult. Că parcă ne ia la zor să ne vedem de drum și să lăsăm fotografiatul ăsta aproape compulsiv. Ce să mai, are dreptate. Îl mai surprindem cum face dragoste cu câmpurile proaspăt arate și ne aruncăm în zi.
Spre seară va trebui să ajungem în Val D’Orcia, locul unde vom campa pentru următoarele zile. Așa că suntem cu tot cu bagaje după noi. Buburuzoiul nu pare a avea nimic de obiectat. Își vede liniștit de drum. Până în Poggibonsi. Să fi fost ora destul de matinală, să fi fost faptul că nu prea vedeai țipenie de om sau poate faptul că am tot mers fără să ajungem în vreun loc care să ne atragă atenția. Cert e faptul că, după vreo oră de învârtit ca muștele, am decis că e momentul reconfigurării traseului și găsirii de noi destinații chiar mai apropiate de spiritul toscan decât ce experimentam noi în acele momente. Cu un ochi la rațele măcănitoare de prin parcuri și cu un altul în telefon, decidem că mai bine plecăm și folosim timpul pentru a străbate aleile altui sat decât să mai lenevim aci. Așa că, despre Poggibonsi care se pare că a fost la un moment dat cunoscut ca fiind cel mai cel dintre orașele Italiei, nu am prea multe de spus. Doar că pentru noi a reprezentat acel moment de declic când ne-am hotărât că vrem altceva și am rupt pisica-n două fără prea mari regrete. Așa că… am plecat mai departe, spre Colle di Val D’Elsa.
La prima vedere, am crezut că am dat din nou peste o destinație care nu merită timpul și efortul. Până am ajuns în Piazza Arnolfo de Cambio. Aci, toată pensionărimea era strânsă pentru cafeaua de dimineață. Și se discuta aprins despre ceva politică. Sau o fi fost sport? Că la italiana mea… Am regăsit atmosfera asta mai în toate satele pe care le-am străbătut în tura asta de Italie. Și am mai regăsit-o și anul trecut, în Noto. E minunat. Să vezi că oamenii încă mai socializează. Că încă mai ies din case și dezbat, ca în Moromeții, viața comunității. Am trecut pe lângă ei, fără să le dăm prea mare atenție. Nici ei nouă. Deși se pare că nu e înghesuială de turiști p-aci, pe la domniile lor prin urbe. De fapt, cred că am văzut până în 10 turiști bănănăind pe străzile orașului vechi în cele aproape două ceasuri cât ne-am plimbat noi sandalele pe piatra cubică. Am ajuns în centrul vechi urcând bătrâneşte pe drumuri înclinate de ne-am blestemat zilele în care şaorma ne-a cotropit și serile în care, ca să alunece mai ușor licoarea roșie, am netezit gâtlejul cu parmezan și alte bombe. Noroc că atunci când obosea una, săreau celelalte două la ridicat de moral și luat la zor. Doar așa am reușit să ajungem în partea veche a orașului, cea care merită osteneala și consumarea bateriilor aparatului foto.
Așezarea e recunoscută la nivel global pentru producția de cristal. Nu am avut însă norocul să dăm peste vreuna din reprezentațiile producătorilor de sticlă. Am intrat pe Via del Castello și ne-am dat răgazul de a ne bucura de toate clădirile care mustesc de istorie. Unele sunt în stare bună, altele poartă urmele trecerii timpului. Nu e deloc deranjant ochiului. Toate alcătuiesc atmosfera unui oraș care a rezistat trecerii timpului și care cumva a știut să se reinventeze pentru a putea supraviețui. De ce zic că s-a reinventat? Domne, îți trebuie tupeu ca, deși descris ca orice orășel toscan, tu să îți iei destinul la întrebări și să o cotești spre industrie, ajutându-te și de prezența râului Elsa în vecinătate. Și nu orice industrie, ci aia a sticlei și cristalului. Na, păi, pe de altă parte era clar că vinurile alea produse aci în zonă trebuie să fie băute și ele din ceva, nu? Mai mergem. Ne întâlnim cu primii doi turiști. Chinezi. Se pozează cu o casă. Un pic mai jos, dăm peste liftul care ar fi trebuit să ne urce până aci. Lasă! Mai bine că am venit pe jos! Așa ne-am bucurat de fiecare peisaj în parte. În ritm de gâfâit prelung. Și nu o să îl folosim nici să coborâm. Nici liftul și, de data asta, nici gâfâitul! O luăm pe Via Pozzo Tondo. Și ne bucurăm de plante și de pante pline de iarbă. Ieșim aproape de locul de unde am plecat. Adică în Piazza Arnolfo de Cambio. La moșuleți. Sunt tot acolo. Tot gesticulând. Ar fi interesant de urmărit spectacolul mâinilor lor. Numai că, ne mai așteaptă și alte locuri.
Cum ar fi, spre exemplu, Monteriggioni. Tot un sat, De data asta, mult mai mic. Poate fi văzut tot, dintr-o singură privire, încă de la intrare. Este locul unde nu a locuit nici un suflet timp de 500 de ani. Acuși găsești ca localnici vreo 100 de curajoși care își iau banii din turism. Am intrat curioase. Am luat-o agale pe străduțe, la întâmplare. În 20 de minute am bătut fiecare colț al castelului cetate. Dacă vrei și te roade curiozitatea, poți să te plimbi inclusiv pe ziduri. Noi ne-am oprit pe o bancă și ne-am păcălit foamea cu o lipie caldă umplută cu ceva brânzeturi și roșii. Deși locul nu e foarte mare, cred că și datorită faptului că era spre jumătatea lunii octombrie, nu am simțit că se înghesuie turiștii. Mai bine! Așa am putut să batem la pas, fără grabă, și cele câteva magazine pline cu obiecte din piele. Și cu obiecte tradiționale. În mijlocul cetății șade cochet un parc străjuit de măslini. Găsești și vreo două, trei restaurante unde să îți astâmperi mațele. Asta dacă ți se face foame până în ora 2. Că dacă nu… după 7, cum ziceam! Și mai găsești și enoteci cu degustări la liber. Ca în orice așezare din Toscana care se respectă! Cât am stat aici, m-am simțit ca într-un film în care artiștii se strâng și pictează fără să fie deranjați de problemele lumești.
Am lăsat atmosfera boemă în urmă. Ne era clar că trebuie să ajungem într-un loc unde să și putem mânca o mâncare caldă înainte de a ajunge la pensiune să ne cazăm. Clar mai aveam timp doar de o oprire. Păi, să fie Montepulciano că tot suntem lângă el. Cu un noroc pe care doar barza chioară îl mai are, am găsit loc de parcare fix la intrarea în orașul vechi. Și de-acolo, pieptiș, nenică! Că e cocoțat și orașul ăăăăsta, fix în moțul dealului. Și uite cum, de jos de la periferie până în Piazza Grande, sunt vreo 200 de metri diferență de nivel. Eeee, lasă, că acu’, între noi fie vorba, nici nu prea simți că urci cu ochii după enotecile amenajate în catacombe sau în pivnițe vechi de când lumea. Creativitatea oamenilor, a comercianților, te lasă fără grai. Că, na, vin vând toți. Ceea ce face diferența este și cum vând vinul. Și nu numai vinul. Am văzut creativitate și în amenajarea magazinelor de haine, și în modul în care au fost gândite restaurantele și barurile locului. Nu avem nici aici ținte clare. Ne dăm luxul de a ne pierde pe străzi. De a o lua pe cărări care par a duce către nicăieri ca să te scoată, până la urmă, în cine știe ce locuri de unde să ți se înfățișeze în toată splendoarea Val D’Orcia sau Valdichiana, văile care se întind la poalele colinei pe care stă cocoțat orașul urcușului.
Nu am ascultat nici unul dintre sfaturile celor care au mai ajuns pe aici. Nu am urcat nici în turnul primăriei, nu am vizitat nici Cantine del Redi, Cantine Contini sau Cantine Il Pulcino. Și nici Cantine Cantucci care se pare are peste 1000 de ani vechime în munca producerii vinului, adică de vreo 40 de generații încoace, familia s-a specializat în domeniul ăsta, fără să simtă plafonare, demotivare sau mai știu eu ce din astea pe care le simțim noi, corporatriştii, după doar câteva luni de job. Aaaa, cică oamenii mai fac și ulei de măsline, deci n-aveau cum să se plictisească, că na, uite cât de diversificat e rolul lor! În fine, să nu divagăm! Nu am avut răgaz nici să așteptăm deschiderea bucătăriilor restaurantelor cu specific toscan. Ne-am luat însă câte un sandviş personalizat, o sticlă de Il Rosso de Montepulciano, o pâine din aia de-a lor de seamănă cu Bake Rolls-ul și ne-am promis o seară croită de noi pe stilul lor. Și când te gândești că nici brânză nu am luat! Și cică orașul ar fi cunoscut drept unul al brânzeturilor mai mult sau mai puțin puţitoare, însă mereu fine! Și tradiționale!
Gabriela ne anunță, ușor leșinată de la atâta umblat, că avem de făcut vreo oră până la cazare. Ok, să pornim ca să ne încadrăm în grafic și să ajungem până la ora la care e deschisă recepția și putem să ne ridicăm cheia. N-am luat în calcul că deja intrăm în celebra Val D’Orcia și că există riscul să ne oprim din 100 în 100 de metri ca să fotografiem vreo casă care ne taie răsuflarea datorită așezării perfecte a chiparoșilor sau a câmpurilor pe care natura s-a apucat să picteze fără să facă economie la creativitate sau la paleta de culori. Ajungem întâmplător să fotografiem chiar și celebra capelă Madonna di Vitaleta. Habar nu am avut ce fotografiez până nu am văzut un grup de fotografi, cu tot cu trepiedele din dotare, că fotografiau cu răbdare, din toate unghiurile. Ok, e bine de știut că suntem relativ aproape. După vreo câțiva kilometri de asfalt, Gabriela ne provoacă să virăm la dreapta pentru încă vreo 2 km. Începe spectacolul. Șerpuim, coborâm pe un drum numa’ bun de derdeluș, urcăm printre chiparoși. Ajungem și la cazarea noastră. Cum altfel? Un conac așezat între vii, o casă mare, din piatră, cu o priveliște de luat piuitul și cu o măsuță așezată strategic ca să putem să ne bucurăm de asfințitul soarelui. Vom și testa, de altfel, încă din prima seară de stat aici, masa, punând-o să sprijine trei pahare cu vin de Montepulciano, cârnați uscați de mistreț, măsline pișcătoare și vreo două trei bucăți de parmezan. A rezistat! Masa, noi…
