Unde mergem mai departe? „Bă’, nu știu voi, dar eu aș bea o cafea! Și poate și mâncăm ceva așa, la mișto, cât să ne stricăm foamea!” „Bine, Greve in Chianti să fie!” Nu cred că au trecut mai mult de 20 de minute de când Gabriela ne-a aruncat un sec „Să pornim!” până am ajuns în piața Matteotti. Duminică fiind, și aici este în plină desfășurare piața săptămânală. Înainte să ne amestecăm iarăși printre localnici, ne dăm răgaz pentru un capucino. Lângă noi câteva mese cu bicicliști. Știam deja că sunt și oameni mai sportivi și mai puțin leneși care văd Toscana de pe șaua bicicletei. E drept că nu prea îi văd bine la pantele abrupte… Nu prea îi văd bine până când trece un grup din ăsta pe lângă noi la un moment dat și aud un bâzâit. „Aaaa, păi ce-ai făcut, Bobiță?!” vorba lui Geani, „cu e-bike-uri? Păi așa pot până și eu…” Oricum, oameni trecuți de prima tinerețe se lasă purtați printre podgorii de alea două roți. Care mai pot fi și de la motoare. Să ne ferească Ăl de Sus! Câte motoare am văzut eu în zilele astea în Italia nu știu dacă am văzut adunat până acum în toată vieţişoara mea…poate doar scuterele din Vietnam… Foarte tare! Oamenii călătoresc. O grămadă! Chiar dacă nu am văzut pistele pentru bicicliști pe care le-am văzut în Germania. Tot biciclesc. Așa, pe străzile alea înguste, la un loc cu mașini și autocare. Doooamne, câte mai avem de învățat! Și cât de departe suntem…
Decidem că nu mâncăm încă. Mai străbatem puțin locurile. Piața este înconjurată de magazine, restaurante, cafenele. Peste tot pe sub arcade dai de mici încăperi în care ai șansa să găsești: cele mai vestite produse de carmangerie la Antica Macelleria Falorni, o carmangerie toscană care se află în același loc din 1729; Bottega dell’Artigianato, ăsta e un magazinaş specializat în produse din lemn de măslin; vinuri care mai de care mai vechi, mai lăudate, mai premiate în multele enoteci care te îmbie cu degustări gratuite ale soiurilor pe care le vând. Oricum, tot aici, în Greve in Chianti, găsești și un muzeu al vinului unde poți degusta zeci de soiuri de vinuri și poți vedea mașinării folosite în industria vinului încă din 1900 toamna. Noi l-am ocolit elegant și am luat-o agale, la deal, spre Muzeul di San Francesco Arte Sacra. Nu, nu ne-a lovit cultura în plin! Am vrut doar să ajungem la o panoramă a întregului Greve. După ce am urcat preț de o limbă scoasă de un cot și vreo patru cinci înjurături scuipate printre dinți, ne-am dat seama că singurul loc cu pretenție la titlul de belvedere era o terasă situată fix în curtea muzeului. Ok, nu a fost ce ne așteptam să găsim, însă ne-a folosit ca să ne tragem nițel sufletul.
Am mai fi urcat noi așa pentru gimnastică și în căutare de priveliști lăsătoare fără grai. Dar dădeam în șosea. Bine, mă, hai! Înapoi să recuperăm pretenara pe patru roți. Am luat-o pe străduțe întortocheate, am traversat poduri, am ascultat liniștea de duminică după amiază din casele localnicilor. Din loc în loc câte o frunză se desprindea sinucigaș din copacul cu care își petrecuse vara și pleca fără să se uite înapoi, așezându-și sufletul la poalele lui. Vine toamna și în Toscana… Deși frigul nu și-a făcut încă simțită prezența și nu a alungat mânecile scurte de pe străzi. Deocamdată, este exact cum își dorește fiecare turist: nici cald cât să te topești pe picioare, nici frig ca să pui tot șifonierul pe tine. Ne lăsăm din când in când mângâiate de soare pe câte o bancă preț de un tras de suflet. „Ne-om fi rătăcit de nu mai ajungem la mașină?” „Unde naiba să te rătăcești în chichineața asta de orășel? Nu vezi că toate drumurile duc în același loc?” „Vouă nu vă miroase a ceva sos de paste cu brânzeturi și busuioc?” „Îmda, au italienii musafiri la prânzul de duminică!” „Mergem să mâncăm și noi? De data asta pe bune, nu la mișto, că se pare că devenim încet încet nervoase și nu cred că e de la oboseală?!” „Hai, dar nu aici! Hai în Montefioralle că am citit eu undeva că e stupendissimo!”
Distanța dintre Greve in Chianti și Montefioralle nu e mai mare de 5 minute cu mașina. Sunt vreo 2 kilometri între cele două așezări. Păi dacă știam… Mă rog, ar fi trebuit să îmi dau seama când am văzut câți turiști urcau agale, perpedes, spre moțul dealului. Era clar că acolo trebuie să fie un ceva. Unde mai pui că și șoseaua era exact cea pe care o văzusem puțin mai devreme când căutam belvederea. Note to myself: dacă va mai fi o dată viitoare, fă bine și urcă pe jos ca să te bucuri de livezile de măslini și de aerul curat! Aaa, și să scapi și de bătaia de cap cu „unde lăsăm maşina”. Montefioralle este unul dintre cele mai frumoase sate ale Italiei. Și, ca să fie treaba treabă, prin el nu se circulă cu mașina. Mă rog, nici nu ai avea pe unde pe străzile alea late cât jumătate din mine. Așa că, la intrarea în sat există o parcare. Care e mereu plină ochi. Am dat o tură. E mult spus, tură. Am mers trei metri înainte și am dat cu spatele trei metri înapoi. Nu era loc de manevre. Am reușit să ieșim. „Aolo, ce facem?” „Hai să ieșim și să vedem dacă găsim vreo margine de drum mai lată!” Ne întoarcem până în Greve. Nimic. Peste tot pe unde era puțin loc erau parcate mașini.
Moment de furtună de creier, adică brainstorming: „Mai hai o tură! Și știi semaforul ăla pe care îl văzurăm și care era roșu? Stăm la el și vedem unde ne duce drumul!” „Eşti sigură? S-ar putea să ne scoată și să nu mai putem întoarce!” „Riscăm, că oricum altă variantă nu prea avem!” Pornim din nou. Stăm la semafor. Noroc că nu am forțat galbenul că ne întâlneam pe o potecă de fix 1 metru 20 cu o decapotabilă din aia cum vezi prin filmele despre Toscana. Și nu am fi încăput! Trece nobilimea. Vine și rândul nostru. Aha! Deci de asta era semafor. Pentru că porțiunea asta de drum poate fi parcurs cu oglinzile lipite de mașină. Iuuhuuu! Numa’ bună călătoria pentru ăștia care avem o problemă cu spațiile strâmte. Chiar am avut impresia că mă strânge mașina și nu pot să respir cum trebuie! Noroc că gata, în 300 de metri, ne lărgim din nou! Și nu numai că șoseaua devine respirabilă, dar avem chiar și o parcare mare și liberă la dispoziția noastră. Perfect! Trebuie să se poată urca și de aici în minunăția de sat! Că sper că nu trebuie să o iau pe drumşorul ăla mai sus descris… nu de alta, dar chiar nu mă pot face una cu peretele când trece vreo motorizată pe patru roți…
Mă scapă de dubii vreo cinci tineri pe care îi văd venind de pe un drum dintre vii. Clar pe acolo trebuie să mergem și noi. Da, numai că noi ne oprim la fiecare pas să mai fotografiem câte ceva. Parcă să nu pierdem vreo imagine din vedere. Până intrăm pe străduțele pietruite. Nu suntem prea mulți rătăciți. Să fie duminica de vină, să fie ora de blamat. Nici nu prea mai contează! Asta ar mai fi lipsit: balamuc pe străzile alea late de o palmă de Guliver. La o intersecţie de străzi din astea pitice, nu vezi pereții caselor de flori. Nițeluș mai în față, un bar își anunță prezența cu surle și trâmbițe: are și litere de polistiren în geam, are și scaune și măsuță afară, are și un meniu desenat cu creta pe o tablă ce stă agățată lângă ușă. Nu intrăm. Oricât ar părea de interesant. Nu vrem să bem. Nouă ne e foame, deci căutăm un loc care să ne mai primească, în ciuda orei înaintate, un fel de 4 juma’ după masă. Și unde să ne dea și ceva mâncare să potolim demonii care ne fac să fim ușor recalcitrante. Nu par a fi chiar multe restaurante așa în Montefioralle ăsta. D-apăi cică are 70 de locuitori. Deci cine să își deschidă restaurante p-aci? Mai căutăm.
Ne iese în cale Il Guerrino. Intrăm fără să salutăm și fără să ne uităm stânga dreapta. De frică să nu ne spună că au închis bucătăria și că ne mai pot ajuta doar cu o degustare de vinuri. Mergem glonț către masa pe care o ochisem încă din stradă. Nici nu mai contează că nu au apucat să strângă după cei care au mâncat aici înaintea noastră. Și ne punem pe cercetat meniul. Nu am observat ce priveliște de vis se așterne sub scaunele noastre. Îmda. Și prețurile sunt pe măsura locației. Da’ ce, mai contează? Așa e mereu în primele zile din vacanță când știi că bugetul e intact; în plus, la cât ne era de foame am fi fost gata să rămânem la spălat de vase până în miezul nopții numa’ să ne dea cineva o porție de paste. Eee, odată așezate și puse pe așteptat, fetele începură să renunțe la ideea de paste. Așa că am fost singura care s-a lipit de ceva trufe aruncate neglijent peste o porție de ravioli cu brânză și spanac. Una din fete și-a încercat norocul cu o supă cremă de dovleac cu ceva bacon prăjit. Iar cealaltă a făcut abstracție că nu e în Argentina și s-a luptat cu ceva friptură de văcuță Milka. Am adăugat două pahare de Chianti Classico și o limonadă. 60 de Euro. Pfiu, drace, dacă o ținem așa în ultima zi mâncăm sticksuri… Hai lasă! Mâncarea ca mâncarea, însă priveliștea a meritat fiecare bănuț!
Mai rămânem preț de încă vreun ceas în locul ăsta unde zice-se că s-ar fi născut Amerigo Vespucci, exploratorul. Ne mai dăm răgazul de a ne bucura de liniște, de case din piatră, de florile care uneori sunt mai multe decât casele. Revenim cu picioarele pe pământ când ne dăm seama că ar trebui să facem totuși ceva cumpărături. Aici nu avem șanse să găsim nici măcar vreun butic care să ne vândă apă. Iar noi avem planuri mari pentru sfârșitul primei zile de colindat. Așa că, ne luăm frumușel coada pe spinare și plecăm. Spre Castellina in Chianti. Iarăși distanța este foarte mică. Vreo 25 km. Cu tot cu opriri pentru fotografii, 40 de minute. Ce am învățat pe pielea mea în Toscana: uneori drumul dintre locații merită mai mult timp acordat decât locațiile în sine. Cel puțin aici, în regiunea peisajelor desprinse parcă din cărțile cu povești. Clar mai animat ca Montefioralle, Castellina se pregătea de cină când am ajuns noi. Iarăși probleme cu restaurantele care deschideau bucătăriile abia după ora 19. Noroc că nu ăsta era interesul nostru. Am reușit să achiziționăm o sticlă de Chianti Classico ce urma a fi sacrificată pe altarul fericirii noastre. Sau, mai bine zis, pe masa din fața casei. Fiind o zonă extrem de cunoscută pentru produsele din carne de porc și aici neajungând pesta porcină africană (biiine, ei nici nu au vreun prieten de fiu de președinte de partid aflat la guvernare care să facă bani din vânzarea de soluții apoase scăpătoare de peste…), ne-am încumetat să achiziționăm și ceva cârnăciori numa’ buni să pregătească gâtlejul pentru licoarea roșie.
Și uite așa, din magazin în magazin, din carmangerie în enotecă, din buticuri de brânzeturi în brutării, am parcurs toată Via Feruccio. Înainte să ne întoarcem pe Via delle Mura, adică înainte de a descoperi castelul, am ieșit puțin din oraș. Da, da, pe jos. Am luat-o agale pe o cărare ce ducea printre vii. Ca să verificăm dacă a rămas uitat în vie vreun struguraș. Sau dacă a venit toamna și pe aici și a aruncat cu nuanțe de roșu pe frunze. Până să vedem roșul din vii, am văzut siluetele dealurilor în lumina caldă care anunța sfârșitul zilei. Hai să vedem dacă găsim un loc pentru un prim apus de poveste! Trecem în fugă pe lângă Castel, cumpărăm în goană două sticle de apă, sărim în mașină și pornim. Gonim. În căutare de loc cu deschidere. Ieșim de pe asfalt. O luăm pe drumuri pietruite. Nu, nu e ceea ce mi-am dorit. „Hai să mai mergem!” ordon scurt, în stilu-mi caracteristic. „Ştii că s-ar putea să nu mai găsim deschidere și să ne afundăm în pădure, da?” „Nu contează! Hai!” Mergem. Ieșim la asfalt. Virăm dreapta, pe un alt drum pietruit. Îl văd. E ca o minge. Roșu și mare. De mult nu am mai văzut o asemenea culoare. Cerul ia foc. Îmi dau seama că nu suntem unde trebuie. Ne întoarcem. Ținem asfaltul. Mai prindem o ultimă scăpărare de culoare. Spectacolul s-a terminat. L-am pierdut! „Nu-i nimic, e abia prima seară!” încerc să mă încurajez cu voce tare. Nu, nu mai avea să se repete apusul ăsta în niciuna din serile care au urmat. Câteodată asumarea riscurilor dă cu tristețe și dezamăgire…
