Nu trebuie să sune ceasul. Chiar dacă acasă se întâmplă uneori să sune de cinci ori și să îi tot dau ignore. Am făcut ochi exact la ora la care Dedu îi dă legătura lui Neti pentru horoscop. Îmi propun să nu stresez fetele, să mă îmbrac în liniște repejor și să ies la câteva fotografii de răsărit. Cum dau pătura la o parte, trântesc agrafa de păr. Când să cobor din pat, agăț firul încărcătorului lui Ifonică și îl dau cu telefonul de pământ. La propriu. Prind într-o echilibristică perfectă veioza care se îndrepta vertiginos spre un contact deloc prietenos cu podeaua. Realizez că nu am scos șosete, deci mă pun pe fâșâit pungi. Înceeet, că am impresia că dacă nu deschid punga repede dintr-o mișcare, nu se aude (aiurea, se aude mai rău, e ca o tortură în care fâșâitul ăla înceeeet, în reluare, își bate joc de nervii tăi!). Și, ca să fie treaba treabă, la ieșirea din cameră mă împiedic cât sunt de mare de pragul de la ușă! E în regulă, mi-e clar că nu am trezit pe nimeni. Mă fac că nu am mâncat nici usturoi, deci nici gura nu-mi miroase, și o pornesc agale să găsesc un loc de unde să surprind soarele plin de urdori cum se dă jos din pat.
Mă împrietenesc repede cu aerul tare al dimineții. De jur împrejur, Toscana. Dealuri întinse pe care rândurile de vie stau frumos așezate în linii perfect paralele. Din loc în loc, luminile conacelor anunță prezența oamenilor în zonă. Fiecare așezare este străjuită de chiparoși înalți, care parcă ascund de priviri indiscrete viața micii comunități care își duce traiul liniștită aici, printre struguri. Pe drumul care pleacă de la cazarea noastră spre șoseaua principală, fix în capul viei, un leagăn își așteaptă legănatul atârnând de crengile unui copac încovoiat de vârstă. Frunzele viței de vie au început și ele să îmbătrânească și să capete culoarea toamnei. Sonică începe să se joace cu cadrele. Îl inspiră drumul, leagănul, conacul nostru, câmpurile pieptănate de pluguri. Vine după noi una din cocălătoare. Ce bine că nu am trezit-o! „Eram oricum trează!” încearcă ea să îmi ia vina de pe umeri. „Dacă tot te treziși cu noaptea-n cap, fii modelul nostru!” Trece săraca, așa adormită, la pozat. Respectă ad litteram toate indicațiile. Își murdărește blugii așezându-se pe jos în vie, îi îngheață nasul dându-se în leagăn în timp ce soarele se chinuie să facă ochi, face yoga în mijlocul drumului ca să o prindă Sonică cât mai gânditoare și relaxată. Scapă de chin abia când portocala rotundă își ivește moțul de după un deal. Gata, e rândul lui să fie personaj principal. Nu se arată prea impresionat. Și nici prea ascultător. Nu îl interesează că nu a apucat Sonică să se așeze cum trebuie. El răsare pe repede înainte și se pune pe luminat valea. Ne mai jucăm așa preț de vreo câteva minute. Și gata. E vremea să trezim șoferița și să o luăm din loc. E prima zi și curiozitatea nu ne dă pace.
Înainte să bată orologiul de ora 9, suntem deja pe picior de plecare. Cocălătoarea șoferiță a fost trezită ușor, cu bătăi puternice în ușă de a sărit ca arsă, neștiind exact ce și cum. Și mai ales unde. Ce să faci! Așa e când pleci cu Andreea care nu a experimentat tabăra când era copil. Le face acum, la vârsta pensionării, pe toate care trebuiau făcute atunci. Bine măcar că nu am pus pastă de dinți pe clanța de la ușă. Pentru că m-am simțit oarecum cu o musculiță pe căciulă, nu am comentat prea mult și deloc vehement la „eu nu plec nicăieri până nu beau o cafea! Fie ea și din aia din plic, făcută din mai multe feluri de E-uri, fără nici o legătură cu cafeaua!” Am așteptat cumințică să termine fetele 6 în 2, adică 3 în 1 de căciulă. Adică, am stat în picioare pe lângă ele, întrebând din 30 în 30 de secunde dacă sunt gata. Au răbdat ele cât au răbdat până la un moment dat când Sonică a început să le fotografieze așa, nemacheate și cu cafeaua nebăută. Au dat cocktailul de E-uri peste cap, dintr-o înghițitură și au zis răspicat: „hai, că nu mai e de trăit cu tine, a naiba vacanță care începe zilnic la 5 dimineață!” „E deja 9 și soarele e suuus pe cer!” am replicat veselă, fiind deja cu un picior în mașină. M-am temperat nițel când am văzut că abia atunci un cuplu, aflat așa în prag de pensioară, se pregătea de micul dejun ce se afla pe o masă în capul viei, lângă leagănul atât de pozat de Sonică dis de cu noaptea-n cap. Noroc că fetele nu au avut nimic de zis….
Prima oprire pe Chiantigiana, orașul cu față de sat, Panzano in Chianti. Liniște. Am ajuns, am parcat buburuzoiul și am plecat agale, la pas. E adevărat, priveliștea asupra împrejurimilor este exact ca în vederile pe care le găsești la magazinele cu suveniruri. Pe străzi nici picior de suflet. Fiecare casă pe lângă care trecem în drumul nostru spre ruinele fostului castel este îngropată la propriu în flori. Eu am niște amărâte de violete care îmi mănâncă aproape fiecare dimineață de duminică. Nici nu vreau să mă gândesc cât le-o lua doamnelor de aici să își îngrijească minunățiile de curți. O luăm pe niște trepte. Habar nu avem unde duc. Eee, hai, unde ar putea să ducă în ghioacea asta de așezare? După noi se mai iau vreo doi tineri. Tot turiști. Ăștia suntem toți cei care ne găsim pe străzile astea mici, pietruite. Ba nu! Mai sunt două doamne mai în vârstă care discută despre cumpărături. Nu ne oprim să ne băgam în taină. Ne continuăm drumul. Până la biserica Santa Maria a Panzano. Aici facem o pauză ca să admirăm scările flancate de ghivece mari cu flori. Și pe o doamnă care a ieșit să își întindă rufele. Nu putem să nu o urmărim. Cară într-o mână uscătorul de rufe și în cealaltă ceva lenjerie proaspăt parfumată cu un Arielo-Tideo detergent. „Oare au locuri special amenajate pentru întinderea rufelor? Cum avem noi uscătoriile la bloc?” ne întrebăm mai mult din priviri una pe cealaltă. Nope, doar a ocolit blocul și și-a întins rufele la soare, fix pe drumurile vechiului castel. Așa ceva…
Nesatisfăcute de destinația extrem de plictisitoare a doamnei cu rufele, cotim stânga și ne lăsăm rătăcite printre străduțe. Ici colo dăm peste carmangerii sau pasticerii de unde, dacă ar fi deschis, am putea să obținem sandvișuri personalizate. Nuuu, că nu ne e foame! Doar am mâncat cu o zi înainte în București. „Măă, da’ totuși…unde sunt toți oamenii?” „Păi e duminică, or dormi și ei mai mult! Sau or fi la piață…” Coborâm din moțul dealului pe o potecă ce ne invită la intrare să mergem la Il Vescovino. Nu aveam nici o speranță cum că ar fi deschis. Așa că nu suntem dezamăgite când vedem lacătul pe poartă. Ne bucurăm de așezarea micuțului restaurant. Sub o boltă din viță de vie. Cu fața spre măreția văilor din Toscana. Da, aici aș savura un pahar de Chianti Classico la amurg. „Mai lasă visele astea irealizabile și hai să mergem spre un oraș mai măricel că poate avem șanse să și mâncăm ceva!” se aude vocea rațiunii deghizată într-una dintre cocălătoare. „Măăă, nu se poate să fie numai atât în Panzano… Eu am citit despre mai multe chestii p-aci…Era și un festival al vinului parcă…” „Da, era, în al treilea weekend din septembrie, adică acu’ două săptămâni” primesc răspunsul documentat al fetelor. „Bine, mă, hai să o luăm spre Greve!” accept resemnată, din poziția ghiocel, porunca deghizată în sugestie a înfometatelor.
Când să ieșim din Panzano, nebunie mare, balamuc, oameni grămadă pe străzi. Hait! Repede să găsim un loc să lăsăm mașina. Și să vedem care e treaba! Că prea e ciudat să vedem atâția oameni strânși aci. Da, domne, îmi amintesc imediat că am citit de ceva piață care are loc în fiecare duminică și care se desfășoară aci, în Piazza Bucciarelli. Ne amestecăm și noi cu localnicii ieșiți să își facă piața. Mă agăț de ceva cămăși dintr-un târg de haine. Și le las pe fete la coadă la fructe ca măcar atâta să mâncăm și noi la micul dejun! Mă mai plimb prin împrejurimi, în căutare de apă. Pe o stradă mai în spate, o turmă de motocicliști au oprit la degustare de vinuri. Ă? Cum? Nu știu cum, nu am avut curaj să întreb dacă se mai urcă pe motor după atâtea păhărele testate. Singura cofetărie deschisă e plină ochi de două familii care s-au regăsit după o viață ai zice după cum își povestesc. Stau toți (sunt cel puțin 4 generații în fiecare dintre familii) la o înghețată și vorbesc câte li s-au mai întâmplat de miercuri încoace de când nu s-au mai văzut. Și, credeți-mă, eu chiar vorbesc puțin… Plec repede că e clar că nu am loc de ei nici la vorbă, nici la înghețată. Dau peste brânzeturi. Enşpe mii de feluri. Parcă francezii erau cu brânza, nu italienii… Ei bine… Trec la fel de repede și pe lângă standul cu cârnați. Și pe lângă vinuri. Trebuie achiziționat în trei ca să nu îmi aud vorbe că am luat cine știe ce porcărie. Plec să îmi recuperez găşcuţa. Mă strecor cu greu printre populimea pe care o tot căutam pe străduțe mai devreme și pe care o găsim aci, ieșită la bârfa de duminică.
Fetele sunt fix unde le-am lăsat. Nu au înaintat nici măcar un pas. „Mă, care e treaba aci? Așteptăm să se coacă nectarinele sau?” „Stai, domne, că e cu bon de ordine!” „WTF? Ca la bancă? Ca la Anaf?” întreb cu glasul tremurând simțind deja cum oroarea de stat la cozi pune stăpânire pe mine. „Exact! Dar e bine că, până să ne prindem noi, cumpărară toți ăia care ajunseseră aci după noi. Nu mai avem mult! Trei numere!” Aș fi vrut să le zic să o lase baltă, însă îmi părea rău de ele că stătuseră atâta degeaba. Le-am lăsat să se descurce și am plecat cu Sonică să mai vedem ce mai descoperim: niște căpățâni de usturoi și-au scos mustățile la bronzat și stau frumos ordonate pe ceva suport care seamănă cu o bară din aia pe care băteam covoarele în spatele blocului când eram copil ceaușist; flori multicolore fac o baie de vitamina D; niște moșuleți stau la coadă la ceva ce seamănă cu un fast food și discută aprins despre un Dragnea de-al lor; un cuplu tânăr vorbește despre sosul pe care să îl facă la pastele de la prânzul de astăzi când vin în vizită ceva neamuri (sau atât am înțeles eu din ce vorbeau: tagliatelle, ragu, chianti, sorella). Hai că scăpară și ale mele de la coadă. Fix la timp ca să nu mă mai amestec în viața vreunei familii tradiționale macaronare. „Îu, muică,” vorba lu’ nea Mărin! „Da’ ce luarăți în toate pungile alea?” „Auzi, păi dacă tot stăturăm atât la coadă, era și păcat să luăm numai nectarinele pentru care ne așezarăm inițial!” „Aha…mai rămase ceva după voi?” „Hai, domne, că nu sunt multe: trei kile de struguri că am văzut noi că italienii ăștia nu sunt de treabă ca portughezii și au cules și ultima boabă de strugure din vii, două kile de mere, vreo patru pere, încă vreo câteva zeci de prune. Așa, light, ca de vară!” Tăcui. Că uneori e bine taci.