Octombrie…luna în care trec de la teniși din dantelă la pantofi tomnatici. Luna în care se umple Facebook-ul de poze cu frunze moarte și cu citate care mai de care mai inspiraţionale. Luna în care nea Costel administratorul mă amenință că dă Radet-ul drumul la căldură, așa că să fac bine să mai tai din banii de mâncare, plimbare, îmbrăcare și să economisesc pentru factura la căldură! Luna în care behăitoarele devin pastramă și mustul devine tulburel dacă nu chiar vin. Tot Octombrie aduce și studenții înapoi în cluburile bucureștene. Asta nu m-ar deranja așa tare dacă aceiași studenți nu s-ar îngrămădi în mijloacele de transport în comun deja pline până la refuz. Tanti Gabi, se aude și acolo la mata, în Japonia în care România nu se va transforma niciodată? Mă rog, mă rog, să revenim la oda lui Octombrie. Luna în care târgurile cu produse tradiționale se înmulțesc ca ciupercile după ploaie că doar toamna se numără bobocii sau ceva cu recoltele. Nu mai știu exact cum era în Abecedarul de pe vremea mea. Luna în care dovleacul devine săracul de el ba plăcintă, ba material pentru sculpturi și picturi înfricoșătoare. Ce să mai la deal la vale, Brumărel!
Ce m-am gândit eu prin aprilie așa. Că o corporatristă planifică din timp, cu deadline-uri și tot ce trebuie. Ba, pardon! Dragă, unde aș putea pleca eu în Octombrie ca să am parte de vreme caldă, frunze ruginii, vinuri alese, fotografii demne de Pulitzer, oameni puțini pe străzi, piețe în care să mai găsești și altceva în afară de pastramă de berbecuț (asta cu berbecuț e dură rău, că doar eu sunt berbec! De ce îl mai alinți cu diminutivel dacă oricum l-ai răpit dintre mioare și l-ai făcut bucăți bucăți? Să îi zică, domne, pastramă de oaie că atunci nu mai am nici o problemă!)? Și să nu mă coste nici mai mult decât factura la Radet? „Spania, Spania” se auzea urlând neuronul din partea dreaptă. „Mai lasă-ne cu Spania asta! Mai bine ceva ape turcoaz în Zanzibar” mă creierea ăl din stânga. „Alo, ia liniște, să ne auzim gândurile!” i-am pus la punct imediat. Ca să se știe cine e șeful. Ce mi-am dorit eu să văd și am tot amânat? Asta e! Să scoatem din alea amânate pentru „mai încolo, mai la bătrâneţe”, că nu mai sunt chiar tinerică. Hmmm… Paste, aș mânca niște paste. De la ele de acasă. Și aș bea un Chianti. La el acasă. Și frunzele? Unde pot ele fi mai ruginii dacă nu în vii? Ok, Toscana să fie!
Ai zice că, odată stabilită destinația, lucrurile se așează de la sine. Aiurea! Toscana, Toscana, dar unde? În Toscana pe dreapta? Nu se poate că nu zboară lău costul. Trebuie clar definit. No bine! Având în vedere și luând în considerare că avem un șofer printre noi care e gata să renunțe la deliciile bahice din timpul zilei, vom avea mașină. Aaa, păi e mult mai ușor așa. În primul rând, să eliminăm din start orașele mari care pot fi făcute cu trenul. Să ne alegem locuri unde nici cu gândul nu gândești! Aici vom găsi cu siguranță răgazul de a privi, de a simți, de a gusta fără să fim împinse din spate de mulțimile de turiști cotropitori. Am pus pe listă vreo 15 locuri numa’ bune de bătut la picior într-un mijloc de brumărel. De aici au început negocierile. Dure. „Alooo, duduiță fostă blogorica, nu stăm decât 9 zile! Și ar fi bine să fie concediu! Nu maraton, cum ne faci tu nouă de obicei că ai tu bâzdâci undeva și nu poți să stai locului!” „Biiine, domne, mai tăiem. Mergem la anu’ pe coasta Etruscă! Și scoatem și Arezzo și Cortona. Eu mai mult de atât nu negociez!” „Bine și atât! Hai că mai vedem și la fața locului!”
Am decis să rezolvăm cu biletele de avion, cu mașina și cu dormitul pentru prima noapte. Iar restul să ne surprindă acolo, printre vii. Zis și făcut! Cu băgăjelul înghesuit ca să aibă loc și nelipsitul Sonică, îmbrăcată ca de început de iarnă, cu niște euro nu prea mulți rătăciți prin rucsac, am pornit la drum într-o sâmbătă după ce mai toți românii terminaseră cu grătarul și pastrama de behăitoare. Nimic spectaculos pe drum ce ar trebui să rămână menționat aci pentru urmașii mei: zborul lin și scurt, apa de la Blue Air tot în păhărel de plastic, mâncarea tot contra cost, prețurile din cataloagele lor tot și în Euro și în RON. Apusul deasupra norilor, superb. Păcat că nu mai spală și ei geamurile alea și îmi ies mie poze cu pete! Am renunțat la Sonică și m-am bucurat în liniște de nuanțele de movo-rozo-portocalio-roșu. Lângă mine, colega de blog asigură fondul sonor al acestui tablou mirific. Prin sforăituri de diverse intensități, de puține ori delicate. Impresionant și inspiraţional peisaj! Atât de impresionant… că nici măcar coatele mele ascuțite de olteancă nu au reușit să o întrerupă din concertul susținut cu încăpățânare și abnegație timp de două ceasuri. În spatele meu, cealaltă cocălătoare îngheța încet dar sigur și devenea intimă prietenă cu o sinuzită…
Pe aeroportul din Florenţa, aceiași coadă la verificarea buletinelor ca peste tot. Eu la fel de stresată că mai avem de rezolvat și cu închiriatul mașinii. Domne, deși eram destul de reticentă când am auzit că trebuie să mergem cu un shuttle până la centrul de unde aveam să primim o umblătoare pe patru roți, probabil și ușor traumatizată de Lisabona unde era cu numere de ordine ca să iei shuttle-ul respectiv și unde am pierdut ceva timp, aci a mers ca uns. Nu tu înghesuială (bine, mai erau încă doi români de-ai noștri care voiau mașină, restul poporimii fiind așteptat de neamuri/prieteni/colegi în aeroportul din Florența, iar trauma cu „pe noi nu ne așteaptă nimeni, aș vrea să îmi văd și eu numele scris pe o pancartă din asta, nu numai pe statul de plată la rubrica întocmit”). La centrul de închirieri la fel de liber. Țac pac, avetti grijă la zgârietioni (puteți să o zgâriatti, dar finutti, sub 5 cm/zgâriettioni), la combustilioni (să nu venitti cu ea la jumătatetioni) și la non fumare în interiori. Șah mat la șoferiță. După ce că fără băutură în timpul zilei, acu’ și fără tutun în mașină. Greu, domne, greu! Mari sacrificii se cer întru bântuirea acestor meleaguri. Asta e! Ce să facem, am intrat în horă, jucăm! Primim mașina. Cristoşelule care ești tu Cristoşel! „Mă’, femeia lu’ Dumnezeu, nu ai zis că închiriezi una mai mică?” mă adresez deloc scoțând fum pe nări șoferiței martir. „Păi nu e, mă, mare! E Fiat 500! O vezi tu mare că e întuneric…” îmi răspunde ea aproape în barbă și părând preocupată și grăbită. „Să te văd unde o parchezi, coz zis iz Itali, not Germani!” Eu, când domnia sa a zis că a închiriat o mașină mică, îmi imaginam mașinuța aia în două uși, care apare în mai toate pozele din Toscana. Nu măgăoaia asta neam cu vaporul din Germania. În fine, să trecem peste că nu o conduc eu!
Pornim. Lăsăm Florența în urmă. Și facem cunoștință cu drumurile patriei macaroanelor. Nimic de comentat referitor la cât sunt de bune. De comentat însă la cât sunt de strâmte. Noroc că suntem după experiența Portugalia rurală, Spania satelor albe și Tenerife mereu în pantă! Așa că ne revenim repede din senzația că nu avem loc pe șosea. Suntem pe SR 222, drumul lui Chianti. Nu vedem mare lucru că e beznă deja. Însă ne dăm seamă după cum șerpuiește drumul că va fi interesant la lumina zilei. Probabil trecem printre podgorii și dealuri pictate în nuanțe roșiatice. Gabriela, prietena noastră omniprezentă în vacanțele în care suntem motorizate, ne anunță veselă că nu mai avem mult! Cred și eu. Din Florența până la Cignan Rosso, locul unde vom dormi preț de două nopți, nu sunt mai mult de 75 de km. Serpentinoşi, așa cum ziceam, deci cam 1 ceas jumate. Ne dăm seama încă din prima seară că italienii respectă programul de lucru. Nu am găsit nici măcar o benzinărie deschisă de unde să cumpărăm o sticlă de apă. Nu-i bai, nu vom muri dacă bem apă de la robinet!
Ieșim de pe drumul asfaltat. Intrăm pe un drum din care sar pietricele. Oooo, măiculiță olteancă! Am un deja vu. Parcă suntem cu un an în urmă în căutarea fermei de lângă Juzgar. Nu e chiar așa. De data asta drumul e mult mai bun. Și, deși e la fel de întuneric, înaintăm mai ușor. Suntem ghidate și de ceva indicatoare plasate ici colo. Ajungem. E 10 fără 5. Conacul este exact ca în fotografiile de prezentare de pe Booking: între vii, făcut din piatră și înconjurat de felinare. Lăsăm buburuzoiul în parcare. Pfiu, mai sunt vreo patru mașini! Deci nu suntem singurele cazate aci, în mijlocul lui nicăieri. Coborâm cu tot cu bagaje. Și pornim să căutăm recepția. Sau ceva. Liniște deplină. Nu se aude nici frunza bătută de vânt. Doar o luminiță într-una dintre case trădează existența cuiva prin locurile astea. Sun. Nu răspunde. Mai sun o dată. Nimic. „Ei, Andreea, poate era și cazul să experimentați și voi cum e cu dormitul în mașină!” mă neliniștește anxietatea din mine. „Las[, mă, asta să fie baiul! Vom avea ce povesti nepoților! Dar să îmi dea banii înapoi!” intervine partea mea inconștientă în ale curajului, însă extrem de cu picioarele pe pământ când vine vorba de finanțe.
Mai dau o tură de conac. Mă ajută ca să îmi fac numărul de pași. Că de altceva, nici vorbă. „Frate, dar măcar e frumos!” îmi continui dialogul cu mine. „Daaaa, un vis! Să stai nespălată și să dormi chircită pe scaunul din față! Bine măcar că e mare mașina…” intervine din nou Cristina cea speriată de bombe. „Andreea, vino înapoi că a ieșit doamna de la cazare!” mă salvează cocălătoarele. Când am ajuns eu la ele, deja terminaseră de tăinuit cu gazda noastră. Nu îmi e foarte clar în ce limbă. Căci femeia, de la țară fiind, vorbea doar italiana ei. Am încercat în engleză. Mi-a răspuns cu mâinile că mai bine jucăm mima. Am încercat în spaniolă. Mi-a răspuns cu privirea că nu se uită la telenovele. Cred că mai degrabă înțelegea limba română. Dar, cel mai bine, ne-a ieșit aia cu mima. Ne-a arătat casa, am plătit ca să știm o treabă și dusă a fost. Am mai văzut-o în dimineața când am plecat de la ea. În rest, intimitate și liniște. Exact ce am căutat ca să ne liniștim nevrozele.
În momentul în care am discutat între noi despre cazare, singura mea cerință a fost să stăm la țară. Ce să faci! Rădăcinile își cer dreptul. Probabil de asta, de ceva vreme, nu mai caut locuri aglomerate. Caut liniștea. Nu mă interesează să fie în oraș, lângă restaurante și viața de noapte. Mă interesează să fie liniște, să văd stelele și luna cum își fac de cap pe cer. Și să respir aer. Din ăla pe care plămânii mei nu mai știu să îl prelucreze. Ar fi fost culmea culmilor ca în Toscana să mă cazez în altă parte decât în casele lor agroturistice. Astfel ne-am ghidat și ne-am ales cazările pentru toate cele 8 nopți. Și a fost minunat. Chiar dacă am început ușor greoi, negăsind-o pe tăntica noastră din prima, în următoarele două ore aveam să ne dăm seama cât am fost de norocoase. Am ieșit pe mica terasă din fața casei. Cerul se umpluse de stele. O lună roşiuţă asistă la discuțiile noastre despre echipamente foto și la bârfele despre corporații și corporatrişti. În lipsa paharului de vin, ne-am încins de la un pahar cu apă cinstită de la robinet și vreo câteva migdale coapte aruncate așa, într-o doară, în rucsacul meu. Plănuim prima zi. 30%. Restul să fie factorul surpriză. Și flexibilitate. Batem palma. Și ne băgăm la somn, conștiente că aia cu „ne trezim la 9” va fi primul plan nerespectat.
