Am în jur de 12.000 de fotografii. Voi mai șterge din ele, normal. Cu siguranță voi păstra și fotografii care, chiar dacă nu sunt grozave ca și tehnică, sunt parte din ceea ce am trăit acolo. Dincolo de fotografii, rămân imaginile întipărite în minte. Am văzut zeci de specii de păsări. Normal că nu le mai știu pe toate și nici nu am fost atrasă să îmi cumpăr cartea cu păsăretul Africii, deci nu pot să le înşiruiesc aci ca să mă laud. Am văzut la căprioare să ne tot ajungă. Nici pe astea nu le numesc aci. De frica lu’ profu’. Că ne tot testa: “asta ce marcă e?” Și ne tot dădea peste degete: “are dungă, e Thompson. N-are dungă, e Imapala. Are coarne în formă de inimă, e Hartebeest. Are bărbiță din asta albă și față de vacă, e Wildebeest. Are M-ul ăla ca la Mc’Donald pe fund, este Grant”. Da, am dat nas în nas cu leul și cu leoaicele. Și era cât pe ce să mângâiem o coadă de leopard. Noroc că ne-am oprit la timp… Ne-am plimbat la câțiva metri de prietenii lui Steve, amărâtul ăla pe care i s-a pus pata unei pisici de mare. Ne-am sucit gâturile și aparatele foto în fel și chip ca să cuprindem în cadru girafele. Ne-am ținut respirația când pe lângă mașină au trecut familiile de elefanți sau când prin fața mașinii a traversat un grup, Doamne ajută vesel, de bivoli. Am realizat că noi avem puțini cai pe marginea drumului în comparație cu zebrele din Kenya. Care zebre sunt și inconștient de curajoase și, dacă sunt nervoase, dau cu hienele de pământ! La propriu! Am dat peste o struțo-cămilă: și câine și pisică și raton. De fapt, ca să fiu corectă până la capăt, civeta ne-a găsit pe noi într-o seară, la masă. Am dărâmat mituri sau ne-au fost dărâmate mituri: poți să mănânci iarbă mult și bine că dacă e să fii grăsuț, grăsuț vei fi! Degeaba o ții pe verzituri și alergi cât e ziua africană de lungă, dacă e să faci celulită, tot faci! Am căutat și găsit rinoceri cu gură mare. Și ne-am asigurat că familia de gheparzi e una tradițională care are grijă de puii lor kenyeni!
Colegii mei de safari m-au lăsat fără cuvinte. Cu simțul umorului bine hrănit și cu deschidere, au fost ei în sine un spectacol. Pasionați și pasionali în ale fotografiei, competitivi și perfecționiști, i-am văzut întinși pe jos, îngenunchiați în fața lui Flamingo cel Roz, cocoțați în spinarea altor colegi, întinși la maxim peste balustrade, doar doar să prindă cadrul perfect. Am râs din tot sufletul cum de mult nu s-a mai întâmplat. Dacă închid ochii văd și acum expresia de pe fețele fetelor când Alex le-a invitat să coboare în spatele mașinii, pe drum, pentru pipi. “Nu în tufiș?” a întrebat doamna grupului ușor descurajată. Noroc cu vezica încăpățânată că altfel ar fi fost doamna noastră tentată a refuza soluția ghidului nostru. Și cum coborau rând pe rând fiecare dintre ei pentru a-și face simțită prezența în savană și în stilul caracteristic zonei: prin marcarea teritoriului. Nu voi uita niciodată replicile spuse în barbă de colegul din țara brânzei răsare. Cum, în plin shooting al leopardului (atât de vânat și căutat) care bea tacticos apă, de undeva de sub colegii care i se urcaseră în spinare, se aude o voce suavă: “ooo, fuck, nu mai am baterie!” Sau cum, văzându-ne că ne agităm să fotografiem ceva, ne întreba calm: “Are pene? Nu interesant!” Sau discuțiile serioase cu el și poveștile lui despre contactul cu România și oamenii ei. Sau atenția, grija și respectul lui față de noi: “hei, Andreea, nu are pene! Să facem fotografia!” Da! Pentru mine călătoria asta a fost altfel. Nu am mai fost eu actorul principal, gălăgios și exuberant. Am dorit să am timp să mă bucur eu cu mine de experiență. Și sunt convinsă că grupul a avut un mare aport.
Paragraf care nu are legătura cu reclama, ci cu părerea mea sinceră că eu la lecția de diplomație eram la șaorma. Am avut parte de un super trainer. Dan este cel mai deschis om pe care l-am întâlnit eu în călătoriile mele deloc puține. Poate vine din faptul că e tată, poate vine din faptul că e prof, poate vine din faptul că îi place să lucreze cu oameni. L-am simțit atât de dedicat grupului, nevoilor noastre, dorințelor noastre, că mi-a fost mereu clar că asta va fi o experiență unică în mare măsură și datorită lui. Am primit nu numai îndrumări permanente legate de fotografii (m-a creierit întruna cu ISO, timp de expunere și alte chestii din astea tehnice). Am simțit că am primit o bucățică din creativitatea lui. Aia cu tehnica este ușor de dăruit, alea sunt informații. În schimb, partea de creativitate, aia care are legătură mai degrabă cu “simțurile”, aia e al dracului de greu de împărtășit. Și aici vorbesc prin prisma mea. Vă învăț oricând să calculați salarii, însă nu sunt gata să vă spun cum să scrieți povești. Dincolo de fotografie, Dan este un mega ghid. Adică, pardon, o enciclopedie ambulantă. Vorbește cu atâta pasiune despre animale, încât ajungi naiba să te uiți cu drag la o urâtanie de hienă. Știe atât de multe lucruri despre păsări că te face până la urmă să cauți cu ochi de vultur din astea “cu pene” și să stai să le privești minute bune. Atât de bine își face treaba încât sunt hotărâtă să îl vânez pentru alte ture pe care le va organiza. Am mai scris cândva: e atât de important ca zilele mele de concediu și bănuții strânși din tăierea bugetelor pentru diversele muierisme (cârpe, pantofi, maclavais pentru tencuiala feței) să fie bine gestionate încât sunt destul de selectivă atunci când vine vorba de “cine îmi organizează călătoriile”. Vere, ce să zic, Dan știe ce face! Adună în jurul lui oameni faini și nu se aruncă în a avea grupuri mari. Cred că așa aș putea să rezum părerea mea despre turele cu el: calitate mai degrabă decât cantitate! Și da, m-am înscris deja în vreo două călătorii viitoare cu el!
Până să gândesc eu toate astea de mai sus am ajuns deja la Ashnil. Mai fac o ultimă încercare de a-i aduce pe cei doi ghizi la masa noastră. Deși știu deja care va fi deznodământul. Avem parte de o ultimă cină cu spectacol. Întreg personalul cântă și dansează pentru un cuplu de britanici care au rezistat împreună preț de o viață. Atmosfera este grozavă. Îi vedem pe toți implicați pentru reușita surprizei. Se aude încă o dată “Hakuna matata” din glasuri de Maasai. Și se vede că au ritmul în sânge. Se mișcă natural și senzual pe muzica pe care ei înșiși o scot din instrumente. Da, iar regret că nu am avut parte de un spectacol get beget. Nițel mai târziu în seară, cam între sarmale și pește la nunțile noastre, intră și Maasaii adevărați. Îmbrăcați în hainele lor specifice, cântând și dansând din dansurile lor specifice. Spectacolul este inedit. Recunoaștem printre dansatori pe vreo doi dintre ospătarii noștri. Urma să aflu mai târziu că au dublu rol în lodge și nu se dau înapoi de la niciunul dintre ele. Avem parte, fără să știm, de un preview al vizitei de mâine. Căci, da, safari s-a terminat, însă călătoria noastră încă nu.
Trece extrem de repede ultima noastră noapte în Kenya. E adevărat că am și scurtat-o eu nițel, rămânând la un foc de tabără, de vorbă cu oamenii locului. Dar parcă tot vine prea repede dimineața. Ce dacă nu mai avem safari? Tot cu noaptea în cap vom pleca. Ca să nu ne ieșim din ritm! Și ca să mai avem timp pentru o ultimă oprire. Care avea să se petreacă la ieșirea din Rezervația Națională Maasai Mara. Drumul de întoarcere pare extrem de scurt. Avem o oră de privit nostalgici animalele. Parcă nu mai avem entuziasmul necesar să mai vânăm. Deși Dan ne spune mereu: “mai sunt șanse să mai avem surprize!” El și optimismul ăsta al lui… Hai să ne mai lase cu exagerările astea! Domne, îi iese și de data asta! “Acolo! Ia uitați-vă acolo! Vedeți animalele alea cu față de vulpe?” Exact lângă poarta rezervației, doi șacali africani nehotărâți încearcă să se decidă ce să facă din ziua asta: poate o plimbare, poate o masă copioasă, poate puțină alergare ușoară… Repede, Sonică, unde ești? Se trezește buimac de somn și Sonică al meu. Până își trage ceva decent pe el, până îi scot eu capacul, mai mai să pierdem arătările. Reușim totuși! Așa, ca un cadou de bun rămas…