7 Septembrie. 5.30. O zi ca oricare alta. Colegii mei de corporație se întorc pe partea cealaltă. Mai au puțin până să sune alarma și să pornească spre plantațiile din Pipera. Eu sunt deja în mașină. În savana din Maasai Mara. În dimineața asta, am băut chiar și o gură de cafea. Nu, nu de la oboseală. De la tristețe. Simt cum începe să mă copleșească. Eu nu știu alții cum sunt, vorba maestrului Creangă, însă eu, când se apropie finalul de vacanță, intru într-o depresie cruntă. Nu mai funcționează nici aia cu “ești nebună, nici nu trece o lună și pleci iar!” Așa că, simțind pericolul cum pune stăpânire pe mintea mea, am băut nițică băutură din asta maronie. Să ne ferească Ăl de Sus! Simțeam cum nu am stare, îmi venea să îi mișc pe toți mai repede. Până m-am văzut în mașină, pe drum. Acolo m-am liniștit nițel și m-am lăsat copleșită din nou de spectacolul animalelor. De parcă și ele știu că e ultima noastră zi de safari, se așează frumos în fața aparatelor de fotografiat. O girafă și puiul ei se joacă de-a v-ați ascunselea pe după un acacia. Avem siluete în răsărit. Evrika!
Îi las pe colegi să pândească momentul în care mama girafă își spală copilul pe față pentru a-i alunga ultimele urme de somn. Mă întorc în partea cealaltă a mașinii. O hienă leneșă și-ar cam încerca norocul la o turmă de zebre. Că e vremea micului dejun și ei îi cam chiorăie mațele. Începe un spectacol inedit. Hiena e alungată de masculul turmei. Iar se apropie. Tiptil tiptil. Iar e luată la alergat de zebre care încep să se unească. Urâta asta rea tot nu se lasă bătută. Schimbă partea. E alungată cât ai clipi. E ca un joc din care va ieși câștigător cel mai perseverent și răbdător. Nu mai așteptăm finalul. Câteodată drumul e mai frumos decât obiectivul în sine. Alergăm să găsim un Rinocer Alb. Ne oprim să mai privim o dată păsările Africii pe care s-a răsturnat curcubeul. Nu mai avem o țintă clară după care să alergăm. Sau mai avem? De îndată ce primește permisiunea, Alex calcă iarăși accelerația. Nu renunță la ideea de a găsi acel rinocer pe care colegii lui de stație l-au ochit mai dimineață. Ajungem însă prea târziu. Deja e cald și, oricât ar fi el de dornic de a fi transformat în vedetă, animalul nostru s-a ascuns la umbră.
Ok, nu-i problemă. Vom căuta leii. Urcăm poteci numa’ bune să te ajute să rămâi împotmolit. Suntem iarăși vânători. În liniște analizăm fiecare frunză, fiecare adiere de vânt, fiecare fir de iarbă. Nu se mișcă nimic. Normal că intrând pe tărâmul prădătorilor, nu mai vedem puzderii de antilope. Doar ici colo câte una sinucigașă sau poate doar cam prea încrezătoare în forțele proprii. Sau poate leii sunt departe. Suntem ușor dezamăgiți. Mai dăm o tură. Deși ne-am îndepărtat de teritoriul lor, nu ne-am pierdut speranța unei coame ca în genericul de la filmele lui Walt. Alex propune să ne întoarcem. Reluăm căutările. Mai multe mașini merg țintă spre un punct anume. Ok, deci cineva i-a găsit. Ne apropiem. Da. Doi masculi. Unul e deja băgat în tufe la umbră. Încă mai are pe mustăți urme de la masa copioasă de mai devreme. Parcă auzindu-mi gândurile, începe să se spele. “Aaaa”, se aude din public, “exact ca o pisicuță!”. D-apăi nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să te mângâie cu lăboanța aia de pisicuță. Așa, din mașină, e pupabil. Și smotocibil. Până când cască și ne arată că stă bine cu dantura. Îmda! Impecabili colți. Mai aproape de noi, tot în căutare de ceva umbră, un mascul mai tânăr. I se citește lenea prin toți porii. Se uită puțin la noi, parcă vrând să ne transmită ceva de genul “na, bine, fraiericilor, dacă tot venirăți până aci luați un căscat și o privire de rege al junglei! Gata? Fericiți? Bine, pa! E vremea de somn!” Și ne întoarce spatele. Dispare în tufișuri. “Va mai ieși diseară”, ne transmite Dan distrugând fără nici o milă speranțele noastre de a-l vedea pe rege ceva mai activ.
Domne, acu’ are dreptate și leul. Și, dacă tot e stăpânul junglei, hai să facem și noi ce face el! Adică să mergem la masă! Și pe urmă la siestă! Masa e sub formă de picnic astăzi. Ne îndepărtăm de zona unde deja unii se băgară la somn. Și căutăm un copac care să ne servească drept apărător de soare fierbinte. Că, pe cât e de răcoare dimineața, pe atât de încinse sunt zilele! Greu și să găsești copaci liberi în zonă. Că aici trag toate mașinile care aduc baloanele ce împânzesc cerul în fiecare dimineață. Și încă nu s-au retras toate. Ghizii noștri găsesc ce căutau. Coboară, se asigură că totul e în regulă și primim și noi liber la a coborî cu picioarele pe pământ. Oooo, cât e de bine să mergi pe picioarele tale! Bine că măcar mai știm să facem pași! Parcă nici nu am vrea să pierdem vremea mâncând. Ignorăm păturile întinse și cutiile cu micul dejun. Parcă am vrea să plecăm să explorăm puțin. Strigă Gregory după ai lui din mașină care luaseră un pic distanță față de locul unde eram. “Voi nu sunteți conștienți că în câteva secunde puteți să nu mai fiți nici singuri nici în siguranță iar ceea ce vouă vă pare sigur să fie de fapt o capcană!” Îi dau dreptate, oricât ar vrea picioarele mele să meargă nițel mai departe…
Oricum, mai avem o șansă neașteptată de a ne dezmorți în drumul de întoarcere către Ashnil. Un 4×4 a rămas înțepenit în noroi. Ghizii noștri coboară să ajute. Începe proiectul salvarea unui căpos care a fost sigur că o să treacă prin băltoacă. Sună cunoscut, hă? Până să ajungă o mașină suficient de puternică pentru a-l trage pe ghinionist din belea, cocălătorii mei încearcă să rezolve situația românește. Se așează toți și încep să împingă. Ce vorbești, Franț! Îi și vedeam împroșcați cu noroi din cap până în picioare de roata care se juca de-a patinajul. Până să se opintească ei, a ajuns salvatorul. Ăla cu motorul puternic și experiență în salvat căpoși. Se termină totul cu aplauze. Și cu câteva fotografii făcute de mine în timp ce unii se chinuiau, alții se îmbrățișau, unii negociau adidași, alții dădeau indicații de pe margine. V-am zis că seamănă mult cu românii… Ce să mai la deal la vale: totul e bine când se termină cu bine! Așteptam cu nerăbdare să văd dacă ai noștri o iau pe urmele pe unde o luase înțepenitul de mai devreme. Nu m-ar fi mirat! Dar nu, după ce toată lumea este înapoi în mașini, plecăm fiecare pe drumurile noastre. Păcat! Ne-am întors la lodge fără aventuri de povestit nepoților.
Am profitat din nou de pauza de prânz. Nu, nu ca să dorm. Ciudat, însă nu am simțit somnul sau oboseala. Am asistat la spectacolul dat de două butoiașe iubitoare de apă exact în râul din fața lodge-ului nostru. Am mai stat de vorbă cu chelnerul cu care m-am împrietenit ca să mai aflu una alta despre ei, oamenii locului. Și am început să cheltui puținii bani cu care plecasem la drum. Prima investiție: nu, nu un magnet! O carte despre animalele pe care le-am tot văzut în partea asta de Africa. Dan nu avea să meargă cu mine peste tot pe unde urma eu să povestesc despre safari. Deci nu avea cum să îmi sufle nume de specii. Și, îl bănuiesc că, chiar dacă ar fi fost prin preajmă, tot nu mi-ar mai fi suflat. Atât s-a străduit să ne învețe încât ar fi stat într-un colț cu catalogul deschis și ne-ar fi așteptat la cotitură. Așa că, da, cartea a meritat fiecare bănuț. Chiar dacă am fost și încă sunt extrem de invidioasă pe cei doi soți care au stat în Kenya timp suficient să surprindă animalele într-un mod extrem de natural. Cică pozele nu sunt chiar uau, zice specialistul. Dar sunt bune să îmi amintească de locuri și de trăiri.
Hai că până să fac eu toate astea de mai sus, au venit și colegii. Mai avem o jumătate de zi de alergat și de căutat sălbăticia și libertatea. “Vă vine să credeți că a trecut?”, ia Dan un feedback la cald. “Nu, normal că nu! Și încă nu a trecut…”, refuz eu să accept realitatea. Mai avem de văzut și de simțit. Începem cu simțit. O girafă și trei pui ne așteaptă exact la poarta lodge-ului. “Aaaaa, ce drăăguuuț!”, se aud voci de muieri îndulcite de un grai franțuzesc încă nu îmi e clar dacă serios sau doar bășcălios. Oricum, parcă a fost gentleman-ul franțuz care ne-a spus că nu sunt toți trei ai ei. Că de fapt numai doi sunt frăţiori, al treilea e doar un prieten de joacă. Ca în copilăria noastră când eram la masă mai mulți decât eram la somn noaptea. Câteva sute de metri mai în față o girafă mascul, un giraf carevasăzică, umblă teleleu în căutare de soață. Îl vedem de foarte aproape. Și, în sfârșit, ne explicăm petele mult mai închise decât la girafele femele. Îl lăsăm să treacă pe lângă mașină ca să nu îl speriem și nici să îl deviem din drumul lui care poate îl duce către fericire, către vreo duduiță cu gâtul lung aflată, la rându-i, în căutare de dragoste curată și de relație de lungă durată.
“Hai să ne oprim puțin aici!” se aud indicațiile Dan-ului nostru. Cred că urmează să se întâmple ceva cu turma asta de Impala. Alex oprește motorul. Nu durează mai mult de vreo două minute și, într-adevăr, începe spectacolul. Căprioarele se pun pe alergat. Și pe sărit. Doooamne, Cristoșelule, nu aș fi crezut că niște plăpânde din astea pot face pași atât de mari. De uriași. Rămân cu gura căscată. Fetele astea ar bate la fundu’ gol orice record la săritura în lungime. Uooou! Are loc un efect de domino: încep să alerge și să sară una după alta. Știu că Dan speră în tăcere să fie vorba de un ceva prădător care se află în apropiere. Ele se joacă așa frumos, încât eu decid să merg împotriva dorinței nerostite a fotografului nostru. Și îmi pun în minte în secret: “dă, Doamne, să fie doar chef de joacă sau să își dorească să le facem noi vedete cu filmulețele pe care le facem! Și trimite pisica aia bulinoasă în altă parte! Eventual, la somn!” Îmi iese sabotajul. Rămânem cu căprioarele zburătoare și cu salturile lor ireal de elegante. Mă declar fericită. Ce ai putea să îți dorești mai mult de la un final de călătorie? Speranță și libertate!
Staaai, stai, stai! Încă nu scrie final. Că îl văd pe Alex că atacă iar accelerația. Normal că nu ne spune unde mergem… Nu îmi dau nici eu seama. Deși până acum ar fi trebuit să învăț să interpretez semnele din natură. Abia când am văzut leoaicele lenevind cu poftă lângă un tufiș pitic, mi-am explicat de ce zona era pustie. Prezența lor, chiar dacă păreau sătule și fără nici un chef de ieșit la vânătoare, ține departe toate patrupedele cu capul pe umeri. Nu și bipedele, se pare. Gata! Dan e hotărât. Vom rămâne aici și vom aștepta asfințitul. Cu cele două femele căpătând culori ireale. Și având gesturi atât de firești încât să nu ne plictisim privindu-le minute în șir: cască, se întind, se spală, se întorc de pe o parte pe alta. Din când în când își ridică privirea. Atunci când simt prezența vreunui alt animal. Dan este încordat:”avem la ora 1 un porc african ce pare în căutare de belele. Sunt sigur că le-a simțit, nu înțeleg ce face, de ce nu o ia înapoi pe unde a venit! Fiți atenți, poate vom avea parte de ceva acțiune!” Leoaicele îl simt, întorc capul înspre el. Și se culcă la loc. Nu e suficient de apetisant încât să merite deranjul.
Nu plecăm. Mutăm mașina. Nu deranjăm leoaicele cu nimic. Ni se mai alătură o mașină din care se văd două capete de mămăițe. Mămăițe, mămăițe, însă nu ca ale noastre. Ceva olandeze, suedeze, norvegiene. Eee, lasă-le și pe ele să își clătească ochii bătrâiori. Până să întoarcem noi mașina și să ne așezăm în poziție numa’ bună de surprins zâmbetul leoaicelor, bunicuțele ne umilesc. Pe geamul mașinii lor ies două tunuri. Da’ tunuri, nu făcături! Mie mi se pare că sunt chiar mai mari decât ce au colegii mei de safari. WTF? Nu numai că le au, dar femeile le și folosesc. Și văd din atitudinea lor că au ceva experiență cu fotografia de wild life. Stau cuminți, răbdătoare și așteaptă. Se mai aude din când în când câte un aparat care declanșează. 1-0 pentru ele la capitolul joac-o p-asta. Las surprinderea la o parte și mă întorc cu atenția asupra felinelor care acum ignoră, tot cu atâta implicare ca și mai devreme, un mascul Impala. Sau să fi fost Grant? În fine, un căprior! E clar, fetele astea fie au avut o noapte grea fie astăzi sunt pe mood-ul frecat menta. Decidem să le lăsăm în pace. Și să ne vedem de drum acum cât mai avem o răzuță de soare.
Ultimul apus al turei ne prinde alergând după căprioare. Și după culori amestecate în neștire de natură pe cer. Avem parte de imagini numa’ bune să rămână bine înfipte în memorie și să fie greu de depășit în luatul de piuit. Îl bag pe Sonică în seamă preț de câteva cadre cu un apus ca din cărți și apoi îmi dau răgazul să mă bucur eu de senzația care mă cuprinde. Safari… Un vis împlinit. Fiecare loc văzut, fiecare senzație rămâne bine înfiptă în minte și în trup. Să fiu atât de aproape de animale, să pot să le observ în mediul lor fără a le fi îngrădită libertatea, să mă pot bucura de bucăți din viața lor de zi cu zi a fost pentru mine dincolo de fericire. Nu am crezut niciodată că mai pot experimenta trăiri atât de puternice pe care să nu le pot gestiona decât prin lacrimi de fericire. Nopțile din Maasai Mara m-au făcut să am parte de senzații unice, irepetabile: știți cum e să auzi hienele “vorbind” între ele și să te întrebi oare cât de departe sunt de cortul tău? Sau să iei parte la vânătoarea din toiul întunericului când leii rag unul la altul a ceartă sau a complicitate? Sau să te trezească din somn sunetele scoase de hipopotamii înotători dornici de o baie la lumina lunii? Nimic nu se poate compara cu sunetele savanei în nopțile din Maasai Mara…
