Gata! Începe după-amiaza de safari. Dacă ar fi măcar pe jumătate faină ca dimineața, vom ieși clar în câștig! Cum ieșim pe poarta lodge-ului, Dan își exprimă cu voce tare o dorință: “Alex, dăruiește-mi o amiază cu un leopard!” Alex râde și accelerează. Noi ne vedem de glume: “şi să fie în acțiune, nu static! Și ar fi grozav dacă ar și ploua puțin să îl prindem în ploaie! Sau să îl vedem cum își cocoață cina într-un copac din ăsta pe care îl folosește pentru camuflaj!” Gregory e în față. Îl vedem cum urcă mașina prin te miri ce dealuri. Se oprește din când în când. Ai noștri sunt cu aparatele turate. Oare ce or fi găsit? Ne apropiem și noi. O familie de manguste o zbughește mâncând pământul până ajunge și se ascunde prin găurile casei pe care și-au făcut-o oarecum la margine de drum. Până să ajungem noi, nu mai e nici picior de suricată. Sunt deja bine pitite. Norocul începătorului, adică al meu: probabil șeful casei iese să se asigure că toată lumea e în siguranță și să închidă probabil ușa de la intrare. Sonică îl surprinde imediat. Bun așa! Te-am prins, mă râzărețule! Îl mișc nițel pe Sonică de nas și dau peste un păsărel movo-albastru, nu știu chiar exact ce culoare. Frumușel foc, afurisitul. Bine, te iau cu mine acasă, în România. În fotografii, mă, ho, nu te speria!
Parcă gelos și posesiv cu animalele și păsărimea din țara lui, Alex calcă accelerația. Ne hurducăie iar. De data asta nu ajunge la el niciuna dintre rugămințile noastre. Nu e chip să o lase mai ușor. Trece prin noroaie, turează motorul, zboară prin praf. Unde o fugi, mă vere, așa? Normal că nu ne spune. Doar când își dă seama că Dan începe iarăși să devină agitat, îi scapă printre dinți un “Chui” mai mult șoptit. Aaaa, ok, deci el chiar aleargă după leopard. Bun. Știm la ce să ne așteptăm. Și vedem deja cum toate mașinile aleargă spre același loc. Ajungem și noi. Animalul este deja plictisit. Până să ne facem drum printre mașini, dispare în tufișuri. Mai stăm preț de vreo câteva minute. Mașinile se pun în mișcare. E clar, pătatul nostru s-a băgat la somn. Gregory se gândește că a venit momentul să plece după lei. E adevărat, colegii au ajuns puțin mai repede, l-au avut pe leo în bătaia aparatelor foto. Dan se împotrivește. Vom pleca și noi, însă nu mai departe. Vom rămâne în zonă și vom încerca să monitorizăm tufișurile. Dăm o tură. Dan ne încurajează văzându-ne atât de plouați: “am o presimțire, o să vedeți că o să se termine cu bine! Trebuie doar să avem răbdare!” Nu știu cât cred eu în presimțirea lui, însă îmi place jocul ăsta care implică pândă și răbdare.
Burnițează ușor. Mașina merge cât poate de încet printre tufișuri. Fiecare dintre noi s-a transformat în vânător. E liniște. Toți suntem cu simțurile activate. Căutăm din ochi. Ascultăm fiecare zgomot. Ridicăm nasul în aer parcă pentru a putea adulmeca. Nimic. Nu se vede nimic. Peste tufișuri, pe drum, îi vedem pe ai noștri din mașina cealaltă. Nu știu dacă și ei caută sau doar ne așteaptă pe noi. “Pole, pole, Alex!” se aude Dan. Stop! Stop! Stop! “Acolo!”, ne arată vânătorul nostru de fotografii malul apei. Pisicuța era ușor ghemuită și își astâmpăra setea. Se face liniște. Fiecare dintre noi își caută un loc de unde să imortalizeze așa moment unic. “Încercați să îi prindeți și reflecția din apă!” se aude Dan pe fundal. Suntem claie peste grămadă. Unii s-au descălțat și s-au cocoțat în spatele altora. Rămân pe scaun. Știu și îmi asum că nu voi avea cadrele lor. Spectacolul de afară și cel din mașină merită însă ca eu să rămân nemișcată. “O să sară, pregătiți-vă!” ne șoptește Dan sau își șoptește fără să își dea seama că o face cu voce tare. Da, felina sare. Nu știu dacă am văzut ceva mai elegant vreodată. Și mai sportiv și mai natural în același timp. Dispare, juma’ de minut mai târziu în tufișuri. Ai mei din mașină sunt fericiți. Au un zâmbet care le acoperă trei sferturi din fețe. Pornim ușor. Îl așteptăm să iasă din tufișuri. Dan ne povestește despre anticipare și răbdare. Din nou. Știm că sunt două opțiuni: fie leopardul va ieși în partea în care suntem noi, fie va merge către drum, acolo unde deja sunt strânse mai multe mașini.
Așteptăm. E iar liniște. Dan îl urmărește din ochi prin tufișuri. Și îi vorbește ușor, încercând să îi transmită dorințele lui. “Hai, pisicuțo, hai ușor spre albia asta secată! Ieși din umbră că uite cât ești de frumoasă!” Liniște. Așteptare. Câte un oftat scăpat din când în când. “Uite-l!” Apare agale și își etalează mersul elegant. Aproape e tot una cu natura. Abia îți dai seama de prezența lui. Urcă o mică pantă. Se oprește. Și se așează cu spatele la noi, perfect camuflat în iarbă. Asta este fotografie de wall paper. Parcă știindu-se admirat, ne arată profilul. WTF? Pozează? Așa pare. Ne dă 10 secunde să îl prindem. Se ridică și își vede de drum. Schimbă fotografii. Merge spre colegii mei. Plecăm și noi. Schimbăm locul mașinii. Ajungem să îl prindem cum se plimbă printre mașini. Aproape atinge cu coada mâna uneia dintre fotografe. Se mai așează. În fața altei mașini. Ne mai oferă oportunitatea unui profil. Iar se schimbă mașini. Poziții. Mi se pare că deja a fost prea mult pentru el. Dan sună retragerea. Când își dă seama că deja animalul începe să fie hărțuit. “A fost suficient! Fiecare a avut șansa să aibă cel puțin un cadru reușit cu el! Haideți să îi respectăm dreptul la liniște!” Perfect de acord! Oricum intervenise și Alex și își declarase nemulțumirea față de comportamentul colegilor șoferi.
Ne întoarcem să ne mai încercăm norocul cu mangustele. Până la ele avem, cum altfel, păsărime colorată. Și încă o scenă interesantă cu un pește care cade pradă unui păsărilă de care nu mai e chip să scape. Între noi fie vorba, și eu aș fi mâncat un pește cu mămăligă și usturoi, deci aș fi ipocrită să zic că am vărsat vreo lacrimă pentru amărâtul ăla de purtător de solzi. Nu prea avem șanse să mai scoatem șobolăneii cu coadă din casa lor. În plus, Alex ar vrea să ieșim din bucata asta de parc înainte să ne prindă ploaia. Ca să mai avem șanse să ieșim! Ok, hai să vedem ce facem cu cerul ăsta că parte de apus nu vom avea! Dan ne dă drept temă norii. Să facem ceva cu ei. Ceva de bine! Ne ajută, cum altfel, câteva zebre. Și un albastru murdar pe ici pe colo de portocaliu, după cum reușea soarele să își infiltreze soli pătați de raze. Ne-am mai jucat cu raze și aseară. Dar parcă era o altfel de lumină. Concluzie: fiecare seară e în felul ei și are un parfum aparte cu sau fără apusuri care îți taie respirația.
