Avem parte de alt National Geographic moment. Fusese anunțat încă de aseară, însă realitatea de data asta a bătut filmul pe care mi-l făcusem eu în cap. Alex ne duce pe malul râului Mara. Ne arată Tanzania. Chiar trecem granița în Tanzania. Ne povestește de problemele pe care le au cu împărțitul animalelor. Că, normal, unde sunt interese de ordin financiar, intervin oamenii în calea naturalului. Și uite așa aflăm nefăcute referitoare la modalitățile în care animalele sunt deviate din drumul lor și nu mai sunt lăsate să urmeze migrația naturală. Cam trist… Ne oprim la poarta de intrare în Mara Conservancy. Noi am știut că aici vom lua un mic dejun întârziat. Ceea ce s-a și întâmplat. Într-un decor de vis, pe malul lui Mara, ne-am întins cutiile cu d-ale gurii, mereu cu ochii după crocodili și hipopotami. Chiar dacă pe lângă noi mișunau rangeri cu arma la purtător, gata oricând să salveze niște turiști inconștienți, dornici de aventură și de picnic. Oricum, pericolul pândea… Căci…
Până să apucăm noi să fâșâim vreo hârtie în care fusese împachetată ceva bucată de carne de pui, ne-au cotropit maimuțele. Care cu pui, care cu nevestele de pe acasă, care cu gașca de prieteni huligani. Șuuu, marș, huo și tot așa, încercări nereușite de interjecții care le-au adus zâmbetul pe buze păroaselor. Până i-au văzut pe cei doi ghizi ai noștri că se apropie. Atunci s-au pus pe fugă, furând ce au prins și ele: ba o cutie de suc de mango, ba un măr, ba un ou fiert. În cinci minute s-au repliat. Au intrat în mașinile care rămăseseră cu trapele ridicate. Au furat biscuiți și o gumă de mestecat. Iarăși au fost fugărite de Gregory. În loc să se enerveze sau să se sperie, Dan, ca orice antreprenor cu antenele mereu ridicate, vede oportunitatea. Și transformă, domnule, o amenințare într-o oportunitate, exact ca la analiza Swot. Adică, face ce știe el mai bine. Fotografii. Acuma, cum în viață e mai interesant să faci ce face popa mai degrabă decât ce zice, toți colegii se înșirară pe burtă, ca mărgelele femeilor Maasai de la intrarea în parc și se apucară de fotografiat. La un semn, deschisă-i calea: trrrrrrr, trrrr, trrrr, trrrr. Astea auzeau bietele păroase rânjitoare. Ba la firul ierbii, ba cu soarele care le strălucea prin mustăți, ba cu puii atârnați, ba în timp ce se iubeau, ba în timpul furtișagului, nu a fost pierdută nici o ocazie, nici o ipostază. M-am retras și am privit spectacolul făcut de cocălătorii mei… Ce înseamnă, domne, pasiunea!
Cu greu se lasă duși. Doar perspectiva de a ajunge la piscina hipopotamilor îi face să se rupă de la furăcioasele alea mici. Pornim în mica noastră expediție. Suntem însoțiți de un ranger cu pușca pe umăr. Omul e doxă de informații despre animale și locuri. Nu îi tace gura deloc. În sfârșit, Dan e oarecum redus la tăcere. Mergem pe cărări late de câteva zeci de centimetri, la vreo trei metri de râu. Prima oprire: vreo șapte grăsuți butoiașe cucăie în apă. Parcă ar fi aliniați la careu. Dacă ne concentrăm nițel, putem să îi auzim cum sforăie. Sau cum oftează din când în când în somn. Nu avem curaj să îi deranjăm. Ne vedem de drum, încercând să rămânem cât de cât uniți și cât mai aproape de omul care ne-ar putea salva din a deveni prânz pentru vreo vietate de p-aci. La un moment dat, ghidul nostru de împrumut ne face semn să nu mai vorbim. Coborâm pe o cărare ruptă. Sărim peste gropi și rădăcini de copaci. Suntem la vreo doi metri de apă. Când ce să vezi…un crocodil mare cât inima mea, adică așa de nu îți intră în cadru fără să îi tai din coadă, își face baia de soare. Colegii se împrăștie care încotro în căutare de unghi bun. Mie îmi face ghidul semn că mă pot apropia. “Auzi, știi ce, lasă atât! E suficient să se întindă dumnealui cât e de lung și devin deja istorie, plecată fiind într-o lume mai bună!” Îl las pe Sonică deoparte și mă bucur de experiența în sine. Mă gândesc inevitabil la Steve… Știți voi care! Cel mai crocodile hunter dintre toți! Practic, aș putea spune că simt și eu o miime din ce simțea el. Bă’, ce chestie! Nu am nicio secundă teamă de ceva sălbăticiune din asta. Sunt mult prea ocupată să fiu inundată de bucurie ca să mai fie loc de frică!
Pășim așa, pe cărarea mică, pe malul mustind de crocodili, preț de vreo juma’ de oră. Unde te uiți, apele râului adăpostesc fie un cârd de butoiașe, fie un zimțat colțos care ba își ia vitamina d, ba se sperie de noi și șerpuiește rapid prin noroi, ba își revine după o noapte grea prin care a pus osul la treabă întru propășirea speciei. Trecem la un moment dat pe lângă un fel de tobogan care ajunge de aici de pe mal până jos în apele maronii. Ne explică Dan: “e drumul făcut de hipopotami ca să ajungă mai repede și cu efort mai mic în apă”. Șmecheri ăștia mici. De ce să mai consume calorii mergând la pas când pot să alunece pe tobogan? Și așa se mai și distrează nițel. Îmi și imaginez un ambuteiaj în care alunecă unul în fundul celuilalt… Aloooo, alooo, pe tobogan era vorba! Tot imaginându-mi eu chestii și gândindu-mă ba la Steve, ba la ce povești s-ar putea naște dacă ar fi să petrec o noapte aci, în aer liber, sub milioane de stele și aș mai și supraviețui, ajungem la piscina hipopotamilor. Așa e cunoscută turiștilor. Vere, chiar așa e. Ca o piscină unde familiile de butoiașe își scot copiii la distracție. Nu reușesc să număr câți sunt în apă. Peste 10, clar! Și încă pe atâția stau cu spinarea la soare, parcă ar fi niște balene extenuate de atâta înotat. Nu par deranjați că la nici trei metri de ei își prăjește solzii un Rilu crocodilu. Sunt pe pace mood, zen, calmi, vegetând înmuiați de căldura soarelui.
Mă retrag repede că vreau să fac o poză de grup colegilor care și-au scos toți ce au mai lung prin geantă și se strâmbă la soare. Când să ies de pe pietrele alea mari răsturnate în râu, cât pe ce să calc pe o șopârlă colorată ca o sorcovă. I-a zis Dan numele, da’ mi-a intrat pe o ureche și mi-a ieșit pe ailaltă. Oricum, m-am supărat nițel pe ea că stătea ca fraierica și se uita la mine cu ochi rugători să o trag și pe ea în poză, de era să o calc pe coadă, eu convinsă fiind că se va speria și va fugi mâncând pietrele ca să-și salveze pielea aia pe care s-a răsturnat paleta cu culori a lu’ nepo. I-am făcut plăcerea și v-o fac de râs și vouă, a naibii pițipoancă pentru care e mai importantă celebritatea pe facebook decât viața însăși. Am reușit să fac și poza cu grupul. Și am reușit să îl păcălesc și pe Gregory care mă amenințase că mă oprește acolo dacă nu îi aduc la finalul expediției un pui de crocodil. Oricum, experiența asta este în top trei cele mai faine ale întregului safari. Să te plimbi agale pe malul unui rău plin ochi de te miri ce lighioane văzute sau nevăzute, să afli povești despre obiceiurile și viața lor, să asculți un ranger care îți vorbește într-un mod extrem de natural și firesc despre jobul lui de zi cu zi care pentru noi este demn de cartea recordurilor, asta a fost ca o explozie de artificii într-o noapte de revelion deja sărbătorită cu șampanie și veselie.
Ne întoarcem la Ashnil pentru prânz. De parcă ar mai conta mâncarea. Care oricum, la câtă mișcare facem noi, e deja prea multă. Ne întâmpină același domn care ne-a prezentat la venire locația. Se interesează cum ne-a plăcut dimineața și dacă am văzut ceva animale. Da, îmi place locul ăsta. Singurul aspect care mă face să îi dau o bilă neagră e faptul că ghizii nu stau cu noi. Sunt cazați și mănâncă în altă parte. Și îi simt ca nu se simt bine veniți. Evită amândoi fiecare invitație a mea de a ni se alătura măcar pentru un pahar de cico la sfârșitul mesei. Separarea asta a grâului de neghină…Nu am încotro. Unele lucruri chiar nu pot fi schimbate așa ușor. După masă stau puțin de vorbă cu angajații de aici. Par destul de deschiși, deși inițial mă priveau cu suspiciune când încercam să fac o glumă. Încet încet le capăt încrederea. Îmi povestesc despre joburile lor. Unii dintre ei chiar despre viața dinafara jobului. Mi se confirmă câteva gânduri pe care le-am avut încă de la venire legate de cum sunt plătiți, cât stau pe baricade, cât sunt de uniți între ei și cât sunt de respectați de patroni. Se închid destul de repede și se retrag cât ai zice pește când văd câte un membru al grupului că se apropie, deși nimeni nu le-a zis nimic, din contră, toți au fost mai mult decât zâmbitori și deschiși. Lasă, poate îi mai prind și mai pe seară și le mai inspir încredere suficientă să îmi povestească…