Hai! E momentul! Plecăm în safari. În Maasai Mara. Oameni buni, măi Andreio, Maasai Mara ăla despre care citim în cărți sau vedem la televizor! Dacă aș putea aș țipa de bucurie. Nu, nu aș țipa că aș speria animalele. Las’ că uite țip în interior! Până să mă dezmeticesc eu din bucurie, Alex oprește mașina. De fapt, mașina îl oprește pe Alex. Da, din nou. Alerga de bezmetic către ceva, nu îmi e foarte clar către ce. Și a ocolit el un noroi. Și, pentru că este un african căpos, a zis că trece printr-un alt noroi, luându-se după un conațional de-al lui care avea doi turiști într-un 4×4. Noi eram 6 într-o dubiță. Cam același lucru, și-a zis el. Și s-a băgat. Nu a mai ieșit. Decât tras de omul după care alergase și de Gregory. O știți pe aia cu ridichea? Cam așa era aci, la noi. Încercau toți să ne tragă dintr-un noroiaş care nici măcar nu era așa mare. Normal, fără ca noi să avem voie să coborâm din mașină. Cred că a și filmat unul dintre colegii din cealaltă mașină. Domne, aș minți să zic că m-am enervat sau că am fost dezamăgită. Mi s-a părut tare să îi văd pe oameni la lucru. Și să îi văd că sunt chiar mai români decât românii. Adică mai inventivi. Și muuult mai căpoși!
Începurăm cu bine, ce să zic! Dacă pentru ei este mereu “hakuna matata”, ai noștri începeau să fiarbă. Poate și oboseala, poate și așteptările, poate și comparațiile cu tura trecută, l-au făcut pe Dan să dea semne de rac fiert. A încercat să se tempereze singur. I-a ieșit în oarecare măsură. Am simțit însă că, din acel moment, Dan și-a asumat și rolul celui care ar fi trebuit să fie ghidul de acolo. Și a început să caute el singur animale și să ne povestească despre ele. Cu siguranță asta a făcut ca noi, grupul din mașina lui, să nu simțim lipsa unui ghid adevărat care să ne povestească și să ne arate lumea animalelor din Kenya. El, însă, sunt sigură că nu a simțit plus valoare de la excursie. Știa, din păcate pentru el, mai multe informații despre ceea ce vedeam decât oricare dintre ghizii noștri care pe alocuri păreau mai orientați în a bifa celebrul Big Five decât a ne da răgazul să ne bucurăm de fiecare experiență în parte. L-am înțeles și mi-ar fi plăcut să îl ajut. Din păcate, nu prea am știut cum…
Am avut parte în prima zi, după ce am ieșit din noroi, de întâlnirea cu o familie de elefanți care ne-a ocolit, deși le cam tăiasem calea. Stăpâna casei, după spusele ghidului nostru asumat, era cam însărcinată. Am văzut noi o mămică de Dumbo în devenire? Am văzut! Mă rog, pe mine tot juniorii familiei mă atrăgeau mai tare! Mă uităm în ochii lor de copii și parcă vedeam teama că niște elefanți ciudați care nu seamănă deloc cu părinții lor s-au apropiat așa de tare și îi fotografiază. S-au așezat în spatele tatălui lor și au pornit agale pe drum. I-am lăsat să își vadă de seară și noi am pornit în căutarea unui apus așa…ca în Africa! Ghizii ne duc pe unul dintre dealuri. Avem răgaz să facem o fotografie de grup. Prima și ultima dovadă că am împărțit aerul de Kenya. În spatele nostru se întinde Maasai Mara. Scăldat în ultimele raze ale soarelui. Se fac planuri pentru mâine. Și recomandări. Nu e rău ce aud că se creionează. Numai că…parcă nu era momentul acum, aici, în moțul dealului. Deși în sfârșit putem să ne îndreptăm oasele și avem voie să coborâm din mașini. Da, dar… apusul? Nu se așează planetele. Unde avem acacia în lumina soarelui, acesta este sub linia orizontului. Unde avem animale e prea întuneric. Până să ne tot foim noi, e gata. Soarele sforăie deja… Nu-i nimic! Mai avem două seri!
Două zile pline. Asta ne așteaptă. Care încep, cum altfel, la 5.30. Dacă ieri am avut parte de ceva raze de soare care se jucau de-a prinselea cu niște nori, însă deloc de apus, e clar că vom încerca din răsputeri să ne bucurăm de răsărit. Căutăm copacul. Și animalele care să se transforme de bună voie și nesilite de nimeni în modele. Nu ne ia mult până să găsim ce avem nevoie. Da, zebre și Impala ne vor ajuta în dimineața asta să ne satisfacem nevoia de spectaculos. Tocmai când ziceam că l-am prins pe Dumnezeul african de un picior, intervine Dan. “E cam aglomerat în dimineața asta… Trebuie să avem răbdare să se mai elibereze traficul!” Când n-avem de ce n-avem, când avem sunt prea multe! “Sa fiți pe fază, dimineața când e răcoare o să avem șanse să avem parte și de ceva acțiune! Poate se vor juca, poate se vor hârjoni… Răbdare, atât ne trebuie acum!” Domne, ce să mai! Când are dreptate, are! La un moment dat, numa’ bine după ce zorile se ridicaseră din pat ca să pregătească micul dejun pentru măria sa, soarele, și mai luaseră la goană din întunericul ăla negru, zebrele încep să se joace. Sar, se ridică în două picioare, se aleargă, se pupă, se alintă. Ca nepo ale mele câteodată. Mă uit uitându-mă la ele. Îmi vine să mă duc acolo și să mă joc și eu cu ele. Să le smotocesc, așa cum făceam uneori cu Murgu.
Stai, stai, staaaai! Cu soarele vorbeam. Care începu să dea foc cerului. Roz, portocaliu, roșu, galben. Pătat pe ici colo de silueta încă neagră a baloanelor. Da, se poate face safari și din balon. Dacă noi am zburat deasupra Cappadociei, unii turiști mai avuți așa preferă să zboare deasupra savanei, să vadă animalele de la înălțime. Bănuiesc că e o super senzație și asta, însă costul este destul de ridicat. Și, din câte am înțeles, trebuie făcută rezervare cu luni bune înainte ca să prinzi loc printre hoardele de chinezi aflați mereu în competiție cu turiștii americani (ba eu mă dau mai mult cu balonul, ba eu merg cu ultimul tip de jeep, ba eu fac mai multe poze, ba eu mănânc mai mult orez). Ce să faci! Fiecare cu frustrările lui! Lasă, bine că sunt multe baloane pe cerul african! Îi ajută pe localnici la supraviețuire și pe noi în fotografii. Sau ne încurcă… Activez butonul de răbdare și caut o fotografie cel puțin de Pulitzer. Copacul, este! Zebră, este! Soarele care îneacă cerul, este! Sonică, este! Balonul cu chinezi la metru, este! Mai rămâne să aștept doar combinația perfectă. Și stau. Și stau. Și mai stau oleacă. Soarele se ridică vertiginos (bag seamă aici, în Africa, soarele e destul de sportiv: se ridică repede și fuge la fel de repede). Am două variabile: zebră, sau mai bine zis fundul zebrei, și balonul care depinde de curenții de aer și de nenea ăla care îi dă gaz. Eee, astea două amărâte de variabile nu reușesc să intre în combinația perfectă. Încearcă de n luate câte k. Degeaba. Am scos o minunăție de fund de zebră pe care, în lumina aia caldă a răsăritului, o să vezi celulită. Nuuuu creeed! V-am zis că se întâmplă și la case mai mari asta cu celulita. Și dacă nici Africa nu e o casă mare… Iar în spinarea zebrei este balonul plin ochi cu asiatici. Sper totuși să nu intru la Zmeura de aur, că la Pulitzer mi-e clar că nu am nicio șansă!
Ne strecurăm printre mașinile ticsite cu turiști. Mulți admiră zebrele. Și jocul lor. De îndată ce se ridică soarele, ni se dezgheață și nouă mâinile. Nouă, bucureștenilor. Că brașovenii sunt în pantaloni scurți încă de la 5.30 de când am plecat de îmi clănțăneau dinții numai când îi vedeam cu țurloaiele golașe. Razele mai fac ceva, în afară că ne încălzesc nouă nasurile. Se joacă de-a pensula prin coama zebrelor. Și pe liniile care le împodobesc trupurile. Nuanțe de maro ne sunt prezentate la fiecare schimbare de poziție a mașinii, în funcție de cum decide Măria Sa, Soarele, să lumineze mai cu generozitate sau să se ascundă după vreun pufos de nor. Aflăm că, într-adevăr, zebrele mai mici care au dungile mai degrabă spre culoarea castanei coapte decât spre negrul tăciunelui sunt de fapt pui. Sau adolescenți. Biiine, puteam să ne dăm seama și din comportamentul extrem de zbuciumat, exact ca al unui tânăr neînțeles. Tot în lumina asta caldă, cumva în spatele zebrelor, ni se arată și o hienă. Teoretic văzusem una cu o seară înainte însă era atât de întuneric încât l-am bănuit pe Dan că ne vinde gogoși și ne arată vreun porcușor pătat. Acu’ nu există loc de îndoială. E la câțiva metri de noi. Preț de 15 secunde pozează. Ne arată profilul. Doooamne, cât e de urâțică! Așa a fost când s-o-mpărțit norocu’: la ea a nimerit și urâțică și rea! Sau o fi supărat vreo ursitoare… la extrema cealaltă, adică frumușel foc, colorat, vesel, micuț, cochet, de pe o creangă ne privește un Roller liliachiu, fratele Dumbrăvencei de la noi. Sper că vă e clar că habar n-aveam de denumiri și că mi-am notat în timp ce enciclopedia bipedă, adică Dan, povestea și arăta. Exact că băbuțele alea care pleacă în circuite și își verifică notițele ca să vadă dacă ghidul dă cu bâta-n baltă…
Tot cu ochii după păsărime din asta colorată, dau de coarne. Da, dintr-un copac atârnă coarnele care au rămas ca unică dovadă a trecerii prin acesta viață africană a unui Gnu. Carevasăzică, aici este bucătăria unui leopard… Nu, nu e acasă. Cred că a ieșit la piață că pielea aia de Gnu atârnândă e semn clar de frigider gol. Nu-i nimic! Poate avem șansa să îl vedem fix când își face aprovizionarea. Îmda, cam macabre dorințele noastre legate de o vânătoare. Și, când ne vezi așa în viața de zi cu zi, niște duduițe blânde, preocupate de pacea în lume și salvarea balenelor, n-ai zice că ne place cu sânge! D-apăi am zis balene că sunt mai puține! Căprioare din astea, Gnu sau Imapala sau Thompson sau cum s-or mai chema ele, par a fi destule cât să sacrificăm una întru satisfacerea de nevoie de “fix ca la National Geographic”. Vrabia mălai visează. Doar mălaiul mai e ce-a fost! Vrabia e cam sado maso, după părerea mea. În fine, ce s-o mai lungim degeaba: nu avem parte de colți de leopard înfipți în spinare de căprioară.
