A venit vremea să plecăm în ultima parte a excursiei noastre. Lăsăm în urmă lacul Elementaita. Poate pentru unii a fost doar un loc de cazare pentru o noapte. Pentru mine a fost locul unde am fost primiți în cel mai autentic mod posibil. În care am simțit un picuț din Kenya de dincolo de animale și safari. Pornim spre căpșuna de pe tort. Spre Maasai Mara. Dan ia decizia să sărim peste safari la pas pe care urma să îl avem pe insula Crescent după ce află că de fapt insula este un domeniu privat ce aparține unui afacerist venit din Europa care valorifică animalele de pe terenul lui prezentându-le turiștilor dornici să aibă parte de un walking safari. De fapt, este mai mult o vizită la Zoo. “Mai bine mergem în Maasai Mara și vedem animale în libertate decât să le dăm bani și să încurajăm îngrădirea animalelor fie ea și pe o insulă privată!” Bravo, Dane! Se vede iarăși aplecarea lui către tot ce înseamnă Wild Life și respectul pentru natură și viața celor pe care îi fotografiază. Îmi place iar modul lui de a vedea și de a înțelege excursia asta!
Ne așternem din nou la drum. Un drum ce ne era clar că nu are cum să fie sub 6 ore. A fost un pic mai mult. Pentru că, și așa ne-am explicat ulterior de ce Alex nu depășea în urcarea vreunui delușor 40km/oră, a fiert motorul. Sau ceva. Că a trebuit să oprim într-o benzinărie și să repare stricăciunea. Ne-am obișnuit însă. Nu ne mai deranjează așa tare nici distanțele. Nici drumurile proaste. Nici problemele cu mașinile. Cred că suntem deja extrem de încărcați cu bine, cu liniște, cu energie. Chiar dacă fiecare zi a început la 5.30. A fost timp de odihnă, având în vedere că, cel târziu la 10, ne băgam la somn neavând alternativă. Îmi propusesem să scriu articolele despre Kenya de acolo, la sfârșitul fiecărei zile. Numa’ că… trăirile au fost atât de intense, experiențele atât de consumatoare încât nu îmi găseam cuvintele. Africa, spre deosebire de mai toate celelalte ieșiri ale mele, m-a stors de realitate și m-a obligat să îmi las simțurile să se bucure de experiență! Mi-a luat aproape o lună să îmi pot aduna gândurile și să le aștern aici. Sunt și multe trăiri care rămân acolo, în Kenya. Nu își au locul și nici rostul în a fi așternute pe hârtie. Și-ar pierde din intensitate și din importanță! Să ne întoarcem la ceea ce poate fi spus pe post și împărtășit la liber!
Suntem cu toții nerăbdători să vedem ce are parcul ăsta de oferit. Dan ne spunea că aici vom avea șansa să facem și câteva fotografii de apus cu ceva peisaj african. Că e un parc deschis, larg cât vezi cu ochii, în care te poți folosi de siluetele animalelor în lumina de răsărit sau de apus ca să poți capta o bucățică de ce înseamnă savana și să o iei cu tine acasă. Ca să îți țină până la următoarea vacanță cu soare și apusuri de povestit nepoților. Tot aici ni se promite de către ghizi că vom vedea ceea ce nu am apucat să vedem în alte parcuri în materie de animale. Pe mine, dincolo de animale, mă atrage o idee spusă de Dan mai mult așa, ca pentru sine: “poate avem timp să ajungem și într-un sat de Maasai”. Cum ar fi asta? Oameni și obiceiurile lor! Avem șansa să vedem de pe drum cum este întâmpinată o mașină de turiști care intră să viziteze un astfel de sat. Da, e turistic totul, însă măcar atât! Oricum nu putem pătrunde atât de repede și de brusc în viețile lor. Nici nu ne-ar lăsa și nici nu cred că ar fi indicat să le dăm rostul peste cap! Deci, da, aș merge chiar dacă aș ști că e o realitate jucată pentru noi, pentru turiști.
Până una alta, ajungem la intrarea în parc. Până să rezolve ghizii noștri cu biletele de intrare, suntem cotropiți de femei Maasai care încearcă să ne vândă suveniruri: tablouri pe foi de banane, mărgele, podoabe, brățări, statuete, brelocuri, magneți, linguri din lemn, pături așa cum poartă ei, pălării pentru safari. De toate pentru toți. Femeile nu se lasă intimidate de indiferența noastră. Încearcă în fel și chip să intre în vorbă cu noi. Ca pentru mai apoi să își prezinte marfa. Pot să le înțeleg. Ăsta e jobul lor. Și încearcă să și-l facă bine. Chiar dacă e agasant pentru noi. Mă uit dincolo de cele care sunt vocale. Pe marginea drumului, stau pe pământ câteva femei care meșteresc la mărgele. Acolo aș vrea să mă duc. Între ele. Nu mă mișc însă. Nu mi-ar plăcea să le întrerup mâinile din dansul mărgelitului. Și nici să le invadez teritoriul. Par a se simți ca acasă. Își văd de treburi, în ciuda turiștilor care cască gura sau a celor care le fotografiază. Una dintre ele face un semn discret că nu e de acord să fie model în fotografiile unui străin. Celelalte miros izul de afacere și cer bani. Rămân pe margine, în calitate de spectator. Nu intru în joc.
Dan îl recunoaște pe șeful satului unde a mers în tura de acum cinci ani. Se salută ca doi prieteni vechi. Încep să depene amintiri. Primim, normal, invitația de a merge la ei și anul acesta. “În măsura în care ne va permite timpul, o să vă vizităm și anul acesta!” îi răspunde Dan precaut și diplomat. “Veți fi bine veniți! Vă vom aștepta!” Gregory ne povestește că toate femeile care își vând aici munca sunt soții de rangeri. Este, se pare, o înțelegere tacită între cei care ne vând biletele de acces în parc și doamnele respective referitoare la timpul pe care îl au pentru a reuși să îi facă pe turiști să își achiziționeze suveniruri. Mi se pare cumva normal să încerce să se ajute între ei. Și am întâlnit treaba asta peste tot în lume, pe unde m-au purtat pașii. Numai eu știu câte covoare am văzut în Maroc și câte magazine de pielării! În ceea ce mă privește, prefer să aleg varianta achiziționării de diverse suveniruri direct de la cei care le și fac. Ăsta a fost și cazul Kenya. Am preferat să aștept până am ajuns în satul de Maasai și să cumpăr câte ceva direct de la ei.
Intrăm în cele din urmă în Parcul Național Maasai Mara. De aici până la Ashnil Mara Camp mai avem aproape o oră jumătate de mers. Știind că suntem deja acasă la animale și că putem vedea oricând o scenă demnă de National Geographic, devenim și mai atenți la ce se întâmplă în afara mașinii. Zeci de zebre, girafe, Impala, Gnu, toate ne întâmpină pe câmpiile întinse cât vezi cu ochii. Ici colo câte un acacia completează peisajul. Cine știe ce o ascunde coroana lui…Sunt câteva mașini ieșite la safari. Și turiști fericiți. Mergem pe drumuri prăfuite oameni și bagaje. Cât te uiți în zare savană. Cu tot ce ar putea să găzduiască ea… Unde ar putea să fie lodge-ul nostru în imensitatea asta? Inițial, am crezut că e o exagerare cu ora aia și jumătate. Nope. Să fi fost starea drumurilor, să fi fost numărul kilometrilor, să fi fost arșița de afară, să fi fost nerăbdarea de a vedea unde vom avea baza în ultimele trei nopți. Nu știu care din ele a făcut ca timpul să treacă extrem de încet. Și traseul să pară mai lung. Dar și când am ajuns…
La întâlnirea cu responsabilul de locație care ne-a preluat de cum am coborât din mașină, ne-au fost făcute cunoscute câteva din regulile locului. Ceva de genul: “nu faceți baie în râul care trece pe la poalele corturilor că mai fac baie și alții în el!” Și ne arată cum un crocodil doar ce terminase de cremuit și stătea acum să se bronzeze uniform. La vreo 10 metri de dumnealui, iubitorul de soare, se antrena de zor pentru un ceva concurs de înot un hipopotămuț. Bun. Concluzie: fără baie în râu, oricât ar fi de cald! “Seara vă așteptăm la focul de tabără unde avem și ceva filme documentare despre animalele pe care le puteți vedea aici, în parcul nostru!” Este extrem de bine împărțită locația. Și extrem de bine gândită în a satisface toate eventualele cerințe ale turiștilor pretențioși. Omul nostru își continuă prezentarea și ne povestește despre măsurile de siguranță care sunt luate pentru că ne aflăm totuși în mijlocul sălbăticiei. Eu, curajoasa care îmi dădeam ochii peste cap acum în timp ce îl ascultam, aveam să îi mulțumesc mai târziu în noapte pentru toate informațiile astea pe care ni le dăduse. Am plecat de la întâlnirea cu el doxă de chestii practice: când și cât avem curent; când, ce și cum mâncăm; cât e de frig noaptea și cald ziua; care sunt eventualele lighioane pe care le putem găsi p-aci, prin interiorul așezării.
Primul prânz acompaniată de un crocodil. E adevărat, el pe malul celălalt, dar totuși crocodil. Primul prânz cu mâncare gătită pe loc, de maeștri bucătari, în fața noastră. Din nou copleșitor. Mă adun cu greu. Nu avem foarte mult timp între prânz și ora la care vom pleca în safari-ul nostru din această amiază. Drumul pe care mă conduce unul dintre băieții locului spre cortul meu mi se pare extrem de întortocheat. “Sa vezi cum o să îți prinzi tu urechile pe aleile astea p-aci!”, mă încurajez în stilu-mi caracteristic. Ajungem la cort. Știam și îmi setasem așteptările destul de aproape de realitate, după experiența cortului din deșertul din Maroc. Îmi era clar că nu va fi un cort de o persoană cu sac de dormit așezat pe izopren. Însă… cortul de aici nu are nici în clin nici în mânecă de-a face nici măcar cu cortul din Maroc. Este de fapt o cameră deghizată. Patul este ferit de eventuale insecte de o plasă pe care o găsesc strânsă. Baia arată mai bine decât în multe din pensiunile de la noi de acasă. Este cald, e adevărat. De fapt, este năbușeală. Și se aude tot ce vorbesc colegii din corturile alăturate. Dar cam atâta legătură cu vacanța la cort.