Tot pitrocind la cele mai sus expuse, mă trezesc că am ajuns. La Sentrim Elementaita Lodge. Așezat fix pe malul lacului Elementaita. Urmăm aceeași procedură ca întotdeauna. Noi coborâm, urmând ca bagajele să fie aduse de băieții de la lodge. Parcă venind fix ca răspuns la toate frământările mele pe care le-am conștientizat în drum spre locul ăsta, se aud versurile unui cântec african care se învârtesc în jurul lui “hakuna matata”. Glasurile vesele și calde ale angajaților care se transformă, în doi timpi și trei mișcări, într-un cor dansator transmit exact ceea ce cântă: “nu e nicio problemă!” Este o primire unică. Nici în Samburu, nici mai târziu în Maasai Mara, nu mai aveam să fim primiți astfel. Pe măsură ce termină de adus bagajele, băieții se alătură grupului care ne face să ne simțim extrem de bine veniți. Cred sincer că sunt toți angajații prezenți: de la responsabilul de locație până la bucătar. Modul în care cântă, felul în care se mișcă pe muzică, veselia cu care ne transmit salutul lor, toate mă fac să mă înmoi. Noroc că se termină momentul înainte să mă podidească plânsul. Și noroc cu Gregory care întreabă el de ce nu e primit niciodată astfel. Pfiu, am scăpat! Cam prea multă emoție…
Hai să scăpam și de bagaje! Locația este minunată. Suntem chiar pe malul lacului. Deja vreo câțiva colegi au găsit vreo câteva păsări flamingo care vor să devină vedete și le pozează cu stil. Mă gândesc cu optimism că mă voi împrieteni cu țânțarii. Deși nu am niciun motiv să îi bănuiesc că s-ar afla prin zonă. Cu atât mai puțin că ar fi agresivi. Dar, cum paza bună trece primejdia rea, iar eu nu joc rolul primejdiei în această situație, mă parfumez din cap până în picioare cu soluția aia minune care și-a făcut treaba până acum. Mi se confirmă lipsa bâzâitorilor și un picuț mai târziu când ne luăm cutiile cu prânzul pe care le-am primit din Nakuru și avem parte de un picnic pe malul apei. E liniște. Suntem, se pare, singurii oaspeți care preferă să stea afară decât să tragă un pui de somn la ora prânzului. Mai este un indian însoțit de mamă și de soață. Ne ignorăm reciproc. Ascultăm poveștile lui Dan. Și încercăm să îi ajutăm pe doi dintre cocălători să se hotărască să ne însoțească în safari pe apă care urmează. Povestea cu vietnamezul omorât de hipopotam fix în locul unde mergem și noi cântărește destul de mult. În niciun caz nu vor face berbeaca să renunțe. De fapt, mai mult, acum aștept și mai tare experiența!
Drumul spre Naivasha nu e lung. Ne întoarcem pe șoseaua străjuită de-a dreapta și de-a stânga de magazine, pub-uri, hoteluri, spălătorii auto. Toate având aceeași față: de baracă. Acum avem șansa să vedem și ceea ce ne povestise Alex: într-adevăr, pub-urile sunt extrem de căutate. În fața lor, așezați pe pământ, savurează bere după bere și joacă un ceva joc cu zar o mulțime de bărbați. Magazinele freamătă și ele de clienți. Mai corect spus, cliente. Venite să își facă piața. Normal, neavând curent electric, iar frigiderul fiind de fapt un robot din viitor, aici trebuie să îți cumperi mâncare pe măsură ce o mănânci. Și cred că așa o și gătești. Nu prea ai cum să fii Andreea și să tragi de o supă timp de o săptămână. Chiar dacă la ei e iarnă. E iarnă, adică lumea umblă înfofolită cu căciuli și geci. O iarnă de vreo 10, 12 grade dimineața. Deci nu o iarnă în care să scoți mâncarea pe geam afară, în zăpadă, sigură fiind că o vei găsi, la întoarcerea de la muncă sau de la școală, bocnă. Copiii întregesc peisajul, cu zâmbetele lor largi, fericiți că au terminat școala și acum se pot relaxa. Probabil mergând să aducă animalele de la păscut. Sunt darnici cu fiecare mașină în care recunosc turiști: zâmbesc, ne fac cu mâna, ne privesc în ochi. Văd, pentru prima dată de când sunt în Kenya, un mall. Uaau! Un mall… pare așa, ca nuca-n perete! Probabil a fost ridicat tot pentru turiști…
Am ajuns la debarcader. Ne împărțim în bărci. Dan dă indicații organizatorice. Nu înțeleg mare lucru din ce zice. Îmi e clar însă că se străduiește să avem parte de o surpriză făină legată de un vultur pescar. Sau ceva de genul ăsta. Am mai zis că îmi place stilul lui? Am mai zis! E aproape la fel de bun organizator ca și mine! Și clar mult mai modest! Norocul celor care merg cu el pentru prima dată în tură, suntem tot cu el și în barcă! Începe să ne arate. Păsări. Pe cer. Prin copaci. Pe apă. Îl pomenim pe Iliuță Goean din Delta noastră. De bine îl pomenim! Ne împrietenim și cu barcagiul. Până la urmă viața noastră e în mâinile și în priceperea lui. Îmi place de el. Pare să aibă răbdare. Și să înțeleagă ce vor fotografii de la el. Fără însă să se abată de la ce știe el că reprezintă siguranța pe apă. Ne apropiem de hipopotami. Vreo doi, trei fac baie. Și vreo alți patru se hârjonesc la masă, pe uscat. Barca alunecă încet. Aproape că nu i se mai aude nici motorul. Ne apropiem. Mititeii ăștia jucăuși din apă trag cu coada ochiului la noi. Pot să jur că unul chiar mi-a zâmbit când a văzut că îi fac poză! Se sparge și gașca mâncăcioșilor de pe mal. Încep să intre în apă, unul câte unul. Zgomotul pe care îl fac la contactul cu apa, cum lovesc apa cu gura, cum încep să plutească în doi timpi și trei mișcări, totul este un adevărat spectacol. Butoiașele astea pe care îți vine să le pupi pe mustăți pot ajunge cât ai clipi lângă barca ta. Și nu neapărat ca să se lase mângâiați pe frunte… Știe asta cel mai bine barcagiul nostru care rămâne în permanență cu mâna pe motorul bărcii și care din minut în minut schimbă poziția ambarcațiunii. Plus că, aș putea să jur, știa exact câți și unde sunt hipopotamii în fiecare secundă cât am stat acolo, în preajma lor.
Nu exagerăm cu timpul petrecut lângă înotătorii ăștia care sunt cunoscuți ca fiind cei mai aprigi criminali de oameni din Africa. Îmi place mult regula asta cu timpul. În primul rând că le respectă pe animale și bunul mers al vieții lor. Apoi îi respectă pe turiști și le dă șansa tuturor să se bucure de momente unice. Așa că nu îmi pare deloc rău când barca noastră pornește spre alte locuri. Urmează surpriza pregătită de Dan cu ajutorul barcagiilor. Vom vedea un vultur pescar la treabă. E un fel de dresură de vulturi: barcagiul îl atenționează pe zburător că are ceva bun pentru el printr-un fluierat, aruncă peștele, înaripatul coboară elegant la nivelul apei, își pescuiește cina cu ghearele și se înalță ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, la fel de elegant și impunător, spre cer. Dan se aude dând indicații. Zice ceva de focus și ISO și timp și nu mai știu ce. Eu sunt blocată. WTF? Ce-a fost asta? Parcă citindu-mi gândurile, barcagiul mai aruncă un pește pe care îl dăruiește unui alt înaripat ca să nu devină unii obezi, iar alții să moară de foame. Este reluat spectacolul. Rămân iar gură cască. Nu mă pot mobiliza să îl țin pe Sonică. Mă bucur singură și într-un mod extrem de egoist de ceea ce văd. Nu îmi vine să cred cât de multe poate transmite un vultur în zborul lui: libertate, demnitate, stăpânire, dominare, eleganță, naturalețe, firesc. Se repetă spectacolul de câteva ori bune. Sunt sigură că vor ieși niște fotografii mega uau din mâinile colegilor mei de călătorie. Mie îmi rămân în minte, adââânc adââânc întipărite, imaginile cu ochii vulturului.
Nu s-a încheiat safari pe apă. Barca alunecă ușor și intră pe o poartă. Da, da, pe o poartă. Trecem printre oameni care își strâng plasele de pescuit. Sunt în apă până la piept. Alooo, păi nu era iarnă? Ba da, încă e, însă oamenii trebuie să își facă treaba. Barca se oprește între berze. Suntem destul de aproape de unul dintre maluri. Așa că vedem zebre și ceva exemplare de Gnu. Par un pic surprinse să ne vadă pe apă. Probabil sunt obișnuite ca turiștii să le fotografieze și să le admire de pe pământ. Iar din apă să le surprindă vreun crocodil înfometat. Adevărul e că uneori și noi avem fețe de crocodili. Înfometați de imagini, de spectacol, de viața lor. Un pic mai la stânga berzelor, un stârc își întinde oasele. Picioarele, mai bine zis. Când pe unul, când pe celălalt. Într-un echilibru perfect. Vreo câțiva pescăruși dau târcoale plaselor trase de pescari. Poate poate le-o pica și lor ceva. Ușor așa, ca pentru cină! Soarele s-a băgat deja la somn. Da’ ce zic eu soare? Că la plecarea cu barca începuse să picure. Parcă să facă plimbarea și mai interesantă, printre picăturile de ploaie. Nu ne-a plouat. Nu mai avem nici lumină. E vremea să ne retragem și noi și să lăsăm animalele să se bage la somn. Iar pe hipopotami să meargă să își adune cele 35 de kg de iarbă de care au nevoie zilnic pentru a nu-și ieși din forma de butoiaș.
