5.20. Am dormit repede. Avem o dimineață de safari în Nakuru. Dan și colegul din țara brânzei ca desert ard de nerăbdare. Mustăcesc întruna, bat din picior, sunt plini de energie. E locul lor preferat. Aici le-a plăcut acum cinci ani, în prima tură, mai mult decât oriunde altundeva. De la Dan mă așteptam oarecum. Pare genul care să iubească ceața de pe Dunăre în diminețile pline cu păsăret. De la gentleman-ul meu franțuz nu prea. Eee, ce să faci…o fi de la romantism! Pornim sub ploaia de indicații care vine de la un Dan plin de energie de parcă doar ce a ajuns de la Brașov. Țineți minte o vorbă de la mine că deja mă pot încadra în tagma sfatul bătrânilor: plecați în călătorii cu oameni pasionați de ceea ce fac și pasionali în a face cunoscut ceea ce știu! Veți avea parte de experiențe unice și veți întâlni oameni de esență pură! Ar trebui să spun că Alex ne duce pe malul lacului. Corect este însă: Dan ne duce pe malul lacului. Chiar dacă nu conduce el fizic mașina. Ajută și gentleman-ul mai sus amintit. Nu mai suntem cu doi fotografi al dracului de buni. Nu, vere, suntem cu doi copii care se bucură de razele soarelui ce abia se șterge la ochi de noapte și se umple de ceața în care se scaldă păsările de pe lac. Și încep să fotografieze. Și să caute compoziții. Care mai de care mai aproape de a transmite sentimentul ăla trăit de ei în această dimineață.
Nici nu știu care spectacol îmi place mai mult. Cel de afară unde balta se trezește încet încet. Sau cel din mașină unde toți învățăceii se uită și se întreabă, uneori în tăcere, alteori cu voce tare, ce mama mamelor fotografiază ăștia doi. Dar nu că fotografiază. Turuie aparatele foto ca mitralierele în război. Se pun și ăștia mici și fotografiază. Îi suspectez că au tras așa, la grămadă, fără o țintă anume. Chiar că e faină dimineața asta. Cu entuziasmul ăsta care dă pe-afară. Îi las pe ei cu balta lor și eu mă întorc pe partea mai puțin spectaculoasă. Câteva gazele Impala își văd liniștite de micul dejun fără să fie deranjate de vreun aparat din ăsta care să le scoată mestecând cu gura deschisă în poză. Sunt toate în jurul masculului. Un întreg harem. O fi de la coarnele alea impresionante. În Samburu am avut parte și de priveliștea unei adunări de burlaci Impala. Trăiesc așa, ținând-o din pajiște în pajiște cu băieții, până când sunt suficient de maturi să se așeze la casa lor, învingând un tată de familie deja stăpân pe haremul lui. Fix ca în viață… E o liniște ciudată. Cam ca în 36 înainte să urce controlorii. Aci însă liniștea e din când în când întreruptă de vreo zburătoare care s-a trezit cu chef de ceartă. Sau doar cu chef de vorbă mai tare…
Lăsăm păsăretul în spate. Ne ducem spre Buffalo și rinoceri. Toată lumea e la micul dejun: părinți, copii, grăsuții sau slăbuții, ierbivorele și carnivorele. Domne, și mă pun pe gândit văzându-i pe toți așa la grămadă: uite, vere, că se poate să conviețuiască! Păsări printre picioarele rinocerilor, păsări pe spinarea rinocerilor, păsări în urechile Impala, cirezi de bivoli, cârduri de păsări flamingo, toate unele lângă altele. Când credeam că le-am văzut pe toate, apare și o hienă urâââțică foc care își vede liniștită de drum printre bivoli. Schimb partea mașinii. Peste câmpie, un struț aleargă de colo colo, probabil își face mișcarea de dimineață. Un rinocer are grijă să nu scadă niciun gram în greutate. O altă hienă umblă de colo colo, părând că nu își găsește calea. Câțiva bivoli parcă parcă ar ieși din umbra pădurii. Decid însă să se întoarcă pe partea cealaltă pentru încă cinci minuțele. O barză trece razant peste coarnele unui buffalo deloc matinal. Cât pe ce să scape barza broasca pe care o căra în cioc. Poate pentru puii ei! Sau poate pentru vreo iubire care se lasă mai greu cucerită!
Avem voie să coborâm din mașini pentru câteva minute. Toată lumea se aruncă pe burtă. Am crezut inițial că au citit ceva în comportamentul bivolilor și este o modalitate de protecție. S-a dovedit, de fapt, că toți fotografiau marea aia de roz. Roz flamingo, nu alt roz. Mi-am scufundat și eu privirea. Sonică nu a percutat la atât de mult “viata e roz și roz este lumea toată”. A percutat în schimb la o privire aruncată insistent în oglinda retrovizoare. Așa că a fotografiat omul. Și a lăsat păsările deoparte. Se termină repede pauza. Dan ne povestește despre rinocerul alb. Care nu are nicio legătură cu albul. Are legătură cu gura lui mare și cu înțelegerea eronată a cuvântului wijd. Și uite așa niște vorbitori de cuvinte stâlcite au transformat din larg în alb și au făcut ca rinocerul să fie cunoscut drept rinocerul alb în loc de rinocerul cu gură mare! Tare treaba, mi-a plăcut povestea. Dacă e să mă întrebați pe mine, o necunoscătoare, mi s-au părut toți la fel. Hai să zic că parcă mi s-a părut că era diferență de kilograme și de statură! Dar în rest…
Nu știu când a zburat timpul. E deja 10. O luăm spre lodge. Mergem la un mic dejun târzior și apoi plecăm din Nakuru. În seara asta avem în program hipopotami și crocodili. În lumina zilei, așezarea arată și mai spectaculos. Angajații mișună cu diverse treburi. Fără să te lovești de ei, le simți prezența: în florile minunat îngrijite, în camerele deja aranjate, în mâncarea delicioasă. Mi-a plăcut în parcul ăsta. M-am simțit un pic și ca în Deltă. Cu atâta păsărime ce a stat cuminte să fie admirată dis de cu noaptea-n cap, în timp ce își aranja penele. Și cu aburii care se ridicau dansând din lacul inundat de soare. Și nu ne-au bâzâit țânțarii decât puțin aseară, la venire, până ne-am cunoscut, până ne-am împrietenit. După care, nu am mai avut tangențe. Și doar am stat nițel și afară în locul unde toată lumea se îngrămădea să prindă o linguriță de internet ca să se laude facebook-ului cu activitățile de peste zi. Mă văd, așadar, nevoită să le dau dreptate celor doi domni fotografi din mașina noastră: aș putea să stau aici liniștită o săptămână cu ochii la rinoceri și la marea aia de roz bombon.
Ei bine, poate data viitoare! Acum, însă, avem altă treabă! Să ne mutăm tabăra la Elementaita. Teoretic, nu ar trebui să mergem mai mult de o oră. Tocmai din această cauză mai facem o tură de Nakuru. De data asta căutăm leopardul. Care se ascunde mereu într-un anume copac. Pe care se pare că ghiciți cine, Dan, da, normal, îl știe. Căutăm ăl copac mai ceva ca pe scrisoarea lui Caragiale. Aia pierdută. Mă bucur de pădure și de iarbă, chiar dacă doar din mașină. Și mă gândesc câte lighioane s-or ascunde sub iarba aia verde sau prin copacii ăia înalți. Mai avem parte de câteva girafe. Nu sunt la fel ca acelea din Samburu. Parcă au petele puțin altfel. Și mi se par încă și mai înalte. Nu dăm de leopard. Și nici de copac. D-apăi chiar nu-i bai că drumul a meritat fiecare minuțel. Trag aer adânc în plămânii ăștia care nu mai știu săracii ce să zică. Parcă s-ar revolta în fața tăvălugului de prospătură. Nu prea înțeleg ei unde este partea aia cu noxe. Și mă mai gândesc încă o dată că tot am făcut eu ceva bine pe undeva cândva.
Suntem deja la jumătatea șederii noastre în Kenya. A fost până acum exact cum mă așteptam. Și un pic mai mult. Nu mai regret nicio centimă tăiată de prin alte părți și investită în excursia asta. Știu și simt că perioada petrecută aici va modifica o bucată din mine. Încă nu îmi e clar cum și de ce. Simt doar că asta se va întâmpla. Îmi vine să le zâmbesc sincer și din suflet copiilor care ne fac cu mâna de pe marginea drumului. Nu o mai fac mecanic ca în primele zile. E un gest mult mai asumat, mai natural, mai spontan. Nu mai simt șocul pe care l-am simțit la început. Și parcă nu mă mai simt nici ca fiind într-o cușcă de aur care este plimbată printre pericole de care cei dinăuntrul închisorii trebuie feriți. E fix ca în India când în ultimele zile eram gata să mâncăm cot la cot cu localnicii la orice colț de stradă unde ni s-ar fi părut interesantă mâncarea. Sau oamenii. Deși în primele zile consumasem două pachete mari de șervețele umede, tot curățându-ne de un ceva inexplicabil și invizibil, însă deranjant. De ce oare doar diferențele astea șocante de cultură, de civilizație, de mod de viață umplu nevoia mea de altfel, de sens, de cunoaștere? Îmi întăresc o dată în plus decizia: voi călători mai puțin în Europa și îmi voi strânge bănuții pentru plecări de genul ăsta. Sau poate chiar a venit momentul pentru un voluntariat în Africa. Și poate de data asta nu mai dau înapoi, influențată de alte păreri!