Pornim la drum. Ieșim iarăși pe șosele asfaltate. Și drumul de astăzi e lung. Mai profităm de Dan. Îl punem să ne povestească despre toate. Câte-n lună și-n stele! Planurile lui de viitor sună bine și pentru câțiva dintre noi. Îmi place cum își gândește turele și îmi plac oamenii pe care reușește să îi adune în jurul lui. Îl lăsăm să se odihnească. Îmi mut atenția din nou în afara mașinii. La viața de zi cu zi a localnicilor. Copii în uniforme vin sau merg spre școală. Drumul ne întoarce spre Nairobi. O bună bucată. Pentru ca apoi să o luăm spre Nyakururu. Se merge anevoios. Așa cum știam deja. Răbdarea însă e pe terminatelea. Deși știam cu toții cât va dura, devenim nerăbdători ca niște copii. “Am ajuns? Dar câââât mai aveeem?” Șoferul nostru o ia pe o scurtătură. Normal că drumul este rău. Însă este mai scurt. Iarăși mă bucur de experiență și mai simt o bucățică de Kenya, chiar dacă doar din mașină. Ca să ne mai distragă atenția, Alex cumpără trestie de zahăr. Ca să vedem și noi cum e. Și ca să avem de lucru următoarele minute bune. Merge pentru o bucată scurtă de drum. Ne întoarcem la privitul realității care se desfășoară pe marginea drumului: copii cu turmele de capre, copii care ne fac zâmbind cu mâna, femei care își fac treburile cu cei mici agățați în spatele lor, petice de pământ plantate cu porumb sau cafea sau ceai.
Ajungem în cele din urmă la Thomson Falls Lodge, lângă Nyahururu. Aici avem pauza de prânz. Deși e trecut bine de 2. E prima și ultima dată când ghizii noștri ne însoțesc la masă. Am șansa să vorbesc un pic cu Gregory. Ghidul celeilalte mașini. E deschis și jovial. Și dornic de vorbă. Povestește despre nația lui și despre obiceiuri fără rețineri. Îi plac cozile mele africane. Și îmi spune că în Africa fetele stau așa împletite și o lună. Îl cred. Pare cea mai practică modalitate de a-ți purta podoaba capilară pe aici. Îmi mai spune ca fetele lor au preluat o mulțime din obiceiurile europene și sunt chitite să plece spre Europa în căutarea unei altfel de vieți. Gregory e ușor dezamăgit. Ca orice părinte, și-ar dori ca tradițiile să fie duse mai departe. În plus, nu tot ce vine dinspre Europa este neapărat bun. Îl înțeleg. Le înțeleg însă și pe fetele care vor să fugă mâncând pământul de aici. Până la urmă este aceeași problemă ca peste tot: diferența între generații. Îmi spune că mai are doi ani până la pensie. Și că abia așteaptă să aibă nepoți. De la băiat. Căci fata îi va face nepoți cuscrului său. Așa e aici: băiatul rămâne cu familia lui, fata merge la familia soțului. Însă băiatul nu se grăbește. Iar Gregory ar vrea să fie un bunic activ. Se vorbește la masă și despre partea politică. Și despre chinezii care construiesc autostrada ce va lega Nairobi de Mombasa. Sunt și bune și rele legate de amestecul chinezilor. Mi-ar fi plăcut să mai stăm la povești. Însă mai avem drum de făcut până la Nakuru.
O fi de la prânzul copios? Sau de la faptul că știm cu toții că nu mai poate fi mult? Nu știu exact, însă în mașină e liniște. Parcă nu mai suntem atât de nerăbdători. Sau suntem doar resemnați. Ne e clar tuturor că azi nu va mai fi vreme de safari în Nakuru. Așa că, unii trag relaxați pe dreapta și începe o muzică aproape în surdină de sforăituri. Suntem încă pe șosea unde Alex evită cu grijă pieptănul ăla întors cu dinții în sus care se află la tot pasul. Din când în când prânzul este așezat cu grijă în stomac de denivelările făcute pe șosea ca nu cumva să sară vreun șofer de 40 km/oră. Mergem așa preț de vreo două ceasuri. Ăștia care nu ne lăsăm furați de somn ne clătim privirea cu viața ce se scrie pe marginea drumului. Este ora la care copiii se întorc de la școală. Există școli pentru fete și școli pentru băieți. Acolo unde vorbim de internate. Acolo unde vorbim de învățământ de zi, avem și școli mixte. Ce este frapant și în Africa așa cum a fost frapant și în India: copiii sunt fericiți. Oamenii sunt fericiți. Daaaa, Andreea, normal că sunt fericiți că doar nu cunosc alternativa. Nu știu ce să zic…și copilăria mea era tot cam așa și eram fericită. Ulterior am cunoscut și alternativa care nu m-a mai făcut la fel de fericită. Posibil chestiune de alegere…
Intrăm într-un final în Lake Nakuru National Park, cel mai mare sanctuar de rinoceri din Kenya. Nici nu trecem bine de intrare, că dăm de bivoli. Unii pasc liniștiți pe marginea drumului. Alții ne opresc ca să traverseze ei. Nu vreți să știți ce senzație te încearcă să vezi bivolii și elanii pe fundalul unor turnuri care aparțin poate unor blocuri mai înalte sau poate unor fabrici dătătoare de locuri de muncă. Da, Nakuru este extrem de aproape de așezările umane. Am așa un presentiment că vom avea parte de ceva clipe faine și aici. Și de cadre spectaculoase. Cu cât înaintăm, cu atât avem parte de surprize mai multe. Deși ghizii ne spuseseră că locul este inundat, Dan ne povestește că tot atât era lacul și data trecută. Deci nu e panică, nu au fugit păsările nicăieri. Alex oprește mașina în mijlocul drumului. Suntem înconjurați de bivoli. Care traversează. Organizat și precaut. Îi fotografiem. Din nou. Și îi lăsăm să își vadă de familii și de drum. Spre Lake Nakuru Lodge mai avem parte de câteva opriri…colorate. În albastrul podoabelor masculilor care aparțin speciei Blue Monkey Balls. Imaginați-vă cum o întreagă mașină stătea și aștepta să își arate un maimuțoi din ăsta ce are mai de preț. Și eventual să zâmbească și la poză. Pe cuvânt că m-am simțit de parcă aș fi lucrat pe la FHM sau ceva… Degeaba se jucau zebrele pe lângă mașină, degeaba scoteau girafele capul pe deasupra vreunui copac. Noi cu ochii după ouțe albastre. Nu mai vreau să vă mai provoc imaginația și cu încurajările pe care le adresam bieților maimuțoi: “hai, nu te rușina, arată-ne ce ai tu mai…albastru! Nu, nu ochii! Astăzi nu ne interesează ochii de culoarea cerului! Nu ne simțim romantice… astăzi suntem cu mersul direct la subiect, fără romantisme introductive!”
Pe măsură ce înaintăm spre lodge-ul unde avem să ne odihnim în noaptea asta, întâlnim mașini de safari care aleargă în sens invers. Ne explică Dan: “trebuie să iasă din parc până la apus!” Iar suntem norocoși că avem cazarea în parc, deci nu ne grăbim. Ba ne grăbim un pic, nu poate să ne prindă noaptea în parc, trebuie să fim dincolo de poarta lodge-ului. Spre deosebire de alte parcuri, aici locurile unde sunt găzduiți turiștii peste noapte sunt împrejmuite cu garduri electrice (să nu uităm că suntem printre rinoceri și hipopotami). Ajungem în moțul dealului la fix. Exact când ultimul petec de lumină dispare. Se așterne noaptea. Încep să se audă animalele vorbind între ele. Ia te uită! Explore nu a mințit nici de data asta! Chiar vom dormi în sunetele savanei! Lodgeul arată minunat. Are ceva din aerul resortului din Langkawi. Aproape că ne pierdem pe alei. Însă parcă e ceva mai adunat totul. Parcă am fi puii ăia de elefanți strânși în mijlocul turmei. În restaurant dăm peste o familie de români. Par a avea același traseu ca și noi. Sunt extrem de încântați de experiență până acum. Normal, nu ar avea de ce să fie altfel!