Mic dejun de ghepard

Gata! E 3. Pornim în a doua expediție a zilei. Înarmați cu baterii și carduri de rezervă. Cum trecem de poarta lodge-ului, cum simt iarăși că mă copleșesc trăirile. Deși după masă animalele sunt mai puțin active și se bucură de siestă prin te miri ce ascunzători, mai sunt câteva care fie nu sunt adeptele motoului “o viață ai și p-aia o dormi”, fie se culcară mai devreme și le amorțiră oasele de atâta somn cum ni se întâmplă și nouă uneori. Cert e faptul că încet, încet începem să le vedem. Mai întâi vreo trei porcișori din ăștia cărora le place să mănânce în genunchi, un Gerenuk pe care nu am reușit deloc să îl prind în timp ce se cocoța după frunze de mai să mă bușească plânsul că uite, mâine plecăm din Samburu și eu nu am o fotografie mai de Doamne ajută cu Gerenuk. La următoarea oprire de motor o mamă girafă cu doi pui după ea. Că așa e cu ăștia mici. Câteodată îți citesc ei ție povestea și te adorm ei pe tine de prânz după care se pun pe făcut câte și mai câte năzbâtii toate. Doamna girafă păstrează distanța față de noi. Se asigură mereu, privind ba către noi, ba către puii ei că suntem suficient de departe pentru a-și păstra familia în siguranță. Cum pleacă mama către un alt copac dătător de cină, cum pleacă și mogâldicii. Dacă se întâmplă să rămână vreunul în spate, vedem iarăși alergatul ăla sub formă de dans gelatinos. Merg așa cu noi o bună bucată de vreme. Până când Alex cotește și o ia spre râu.

 
 

E din nou vremea elefanților. Mai de aproape de data asta. Sunt familii care au inclusiv pui. E clar. Asta a fost ziua “Mama și copilul”. Sunt atât de adunați încât nu prea putem să îi fotografiem. “Dane, dacă ne iese fundul unui elefant în spatele ăstuia pe care îl fotografiem e de bine?” “Ar fi de evitat, însă dacă nu avem ce face…” răspunde Dan, neluând aparatul de la ochi. “Cel mai bine ar fi să așteptăm puțin. Poate se mai împrăștie!” Da, dar noi toți vrem să fotografiem puii. Și puii, normal, sunt băgați în mijlocul turmei întru protejare. Avem răbdare. Până una alta, ne uităm la cum sunt organizați. Și cum au grijă unii de alții. E un adevărat spectacol. La un moment dat prindem o portiță să fotografiem unul dintre pui. Iar încep întrebările către dom’ profesor: “nu încape și mama cu totul, i se vede numai trompa…e bine?” “Pai ia uită-te la fotografie! Îți place? Dacă da, atunci e ce trebuie!” Dan este genul de trainer care te învață experimentând. Nu prin teorii pe care să le uiți până ajungi să fotografiezi următorul animal. Te pune să testezi, să încerci, să cauți varianta ta. Îmi place treaba asta. Așa, odată ce ai învățat, e bun învățat! “Suntem gata? Am fotografiat toți elefanții? Să mergem!”

 
      

Mai avem foarte puțin până la căderea serii. Samburu nu oferă șansa unor apusuri cu o priveliște deschisă. Așa că fotografie de peisaj nu vom avea aici. Însă cu siguranță vom avea ocazia în următoarele parcuri. Aici însă mai prindem câteva cadre frumoase cu cocorul încoronat. E de așteptat și aici. Sunt două exemplare faine. Numai că, parcă urmând un joc foarte clar, nu ridică niciodată amândoi capul în același timp din iarbă. Așa că… stai și așteaptă. I-au prins cei care nu au amorțit strâmbându-se la aparatul foto. Eu m-am bucurat de așteptare și de jocul celor două păsări care parcă voiau să ne facă în ciudă. Modul în care li se vedea coronița dimprejurul capului în lumina aia de apus, predarea tăcută a ștafetei (hai, la 2, 3 și ridici tu și las eu), nerăbdarea colegilor care amorțiseră cu degetul pe declanșator, privirea întrebătoare a lui Alex (care nu înțelegea ce așteptăm de atâta vreme – vreo 15 minute bune). Ne-a prins iarăși întunericul pe drum. Până să ajungem la Lodge. Am stabilit toți că în ultima zi de Samburu să ne luăm micul dejun la pachet și să plecăm la fel ca în fiecare dimineață. Adică la 5.30. Vom face safari până în jur de 11. Atunci vom lua micul dejun și apoi ne vom continua drumul spre Nakuru.

 
 

Când încă nici nu aveau de gând cocoșii să se trezească, darămaimite să și cânte, grupul nostru mic, dar inimos, pleca deja să se bucure de ultimele ore în Samburu. Cu tot cu bagaje, mașina merge până la un punct în ritmul dictat de trainerul nostru. Ne oprim și fotografiem în liniște un Gerenuk. Asta ca să nu mă mai jelesc eu că nu îl am în toată splendoarea între amintirile înghițite cu nesaț de Sonică. Deja se întâmplă ceea ce fusesem avertizați că se va întâmpla la un momet dat: girafele nu ne mai atrag atenția. Sunt deja cum sunt caii la noi. Ok, odată depășită disperarea de a vedea animale, putem acum să gândim puțin mai departe. Și să căutăm cadre un pic mai altfel. Una din regulile care trebuie respectată în safari este să nu te abați de la drumuri. Adică nu ai ce căuta cu mașina pe iarbă. Ai voie să mergi peste tot pe unde te poartă șerpuitoarele prăfuite, însă iarba este a animalelor. Așa că trebuie să căutăm cadrele alea mai altfel de aici de unde suntem. Până să ne facem noi un plan de bătaie, Alex întoarce.

 

“Ooooo, din nou am greșit drumul???” Se aude grupul ușor dezamăgit. Nu primim niciun răspuns. Nu mă aventurez în comentarii. Nefiind grăbită să surprind vreo ipostază de Pulitzer, nu mă deranjează întoarcerile. Și nici nu simt că pierdem vremea. E ca în viață când o iei pe un drum de pe care hotărăști să te întorci la un moment dat, chiar dacă nu ai ajuns la capătul lui. Poate așa o fi și aici. Poate fiecare ghid pornește inițial pe drumul pe care crede că va găsi sălbăticiuni de arătat turiștilor lui. Se prea poate ca, la un moment dat, să își dea seama că va merge degeaba. Și că mai bine face cale întoarsă și încearcă pe altă parte. Ghidul nostru pornește din nou la galop. Iar sar toate. Inclusiv bagajele în portbagaj. E clar că alergăm după ceva. Și cred că e vorba de ceva important, altfel nu și-ar fi rupt ei mașinile așa. “Duma, duma, Alex, Roger!” Atât pot să înțeleg din ce se transmite prin stație. Îl văd pe Dan că se așează și ne zâmbește. “Dacă avem noroc, vom vedea un ghepard”. Ok, asta înseamnă duma. Se aleargă mult. Se strâng treptat multe mașini care aleargă în același sens, lăsând în urmă nori groși de praf.

 

Alex întoarce din nou. O ia pe drumul pe care mergeam inițial, înainte de a fi chemați prin stație. Toate mașinile întorc. Și toți mergem în același loc. E clar unde trebuie să ajungem. Nu mai trebuie să găsim noi animalul. Deja sunt strânse vreo 6 mașini. Ajungem și noi. Pentru că avem nasurile lungi, nu e nevoie să ne înghesuim și nici să ne băgăm în sufletul bietului ghepard. Tuuui, dar nu e unul. E o familie! Doar ce au vânat o gazeluță și sunt cu toții la micul dejun. Nu știu unde să mă uit mai întâi. Inițial se văd câteva funduri care se ridică din iarbă. Încet, încet, probabil distrași și de zumzetul turiștilor, își ridică și capetele cu mustăți murdare de sânge. Nu au apucat să se șteargă la gură. O altă regulă a safari-ului spune că în jurul unui animal nu au voie să se strângă mai mult de 10 mașini. Iar dacă animalul mănâncă, nu ai voie să te apropii la mai puțin de 50 de m. Noi am respectat ambele reguli. Am poposit preț de vreo câteva minute, am făcut fotografii la foc automat (în unele dintre ele bulinații nu au toată coada, în altele nu au labele), i-am văzut cumva în acțiune și am plecat, lăsând locul și altor curioși în ale delicateselor care se mănâncă la micul dejun în savană.

 
 

Ziua a început în forță. Am avut deja parte de acțiune. Parcă tot văzându-i pe toți la micul dejun, ne ia foamea și pe noi. Mâncăm la ieșirea din Parcul Național Samburu. Ne așteaptă un drum lung și anevoios până la Nakuru. Așa aveam să aflăm în orele ce aveau să vină. Ne bucurăm de cele câteva minute în afara mașinii. Și de pachețele pe care ni le-au făcut cei de la Samburu Sopa Lodge. Tot ce nu mâncăm noi este strâns separat și va fi dus fie familiilor din împrejurimi, fie rangerilor care patrulează. Îmi place treaba asta cu evitarea risipirii resurselor. Dacă nici aici să nu existe, atunci unde? Sunt așezări întregi care nu au apă. Alex spune la un moment dat că nu va mai trece mult până când apa va deveni monedă de schimb. Mă gândesc cum curge apa la noi când se spală vasele. Sau când ne spălăm pe dinți. Iar oamenii ăștia nu au apă să bea. Sapă niște gropi pe malul râului și așteaptă până se umplu cu apă. Adună apoi cu te miri ce cutii apa respectivă și o transportă în canistre în satele lor. Îi mai numim pe urmă nespălați… cu ce, Doamne iartă-mă să se mai și spele dacă ei nu au apă ca să bea sau ca să gătească?

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *