O luăm pe același drum ca ieri. Inițial, am crezut că din cauză că și-a amintit că ieri a rămas împotmolit a întors Alex la un moment dat. Nu, nu. A fost chemat de Gregory prin stație. Mergem să vedem și noi leii. Bine, nu știm asta, nu ni se spune nimic. Noi ne bucurăm ca niște copii când mai vedem câte o gazelă Gerenuk cocoțată cu picioarele din față pe vreo creangă din care se înfruptă cu poftă. Că doar știm cu toții că micul dejun e principala masă a zilei. Se ridică întunericul încet încet. Perechi perechi de Dik Dik se uită la noi preț de o fracțiune de secundă și o zbughesc la fugă. Alex ne povestește că merg mereu în pereche și, în momentul în care moare unul dintre parteneri, moare inevitabil și celălalt. Asta da dragoste curată, până la moarte! Din când în când, Dan ne arată păsări. Și ne povestește despre ele. Să ne ferească Dumnezeu! Băiatul ăsta știe păsările și animalele din Africa mai bine decât știu eu despre țoale și pantofi! Așa noroc să tot ai, de ghid care să te învețe și fotografie și biologie și geografie! Mașina aleargă în continuare. Până ajunge la o adunare de jeepuri. Parcă ar fi o parcare. Ce se întâmplă oare? La ce se uită toți sculații ăștia cu noaptea-n cap?
Alex intră în rândul mașinilor și oprește motorul. În față pare a fi albia secată a unui rău. O fi vreun crocodil? Ne ridicăm de pe scaune. Acoperișul a fost ridicat încă de la plecare, astfel încât să ne putem bucura de priveliște de sus. Ne aruncăm un ochi înspre malul nisipos. Doi pui de leu s-au trezit de ceva vreme și acum își iau micul dejun. Cum aici nimic nu se risipește, niște coaste rămase din cina de aseară joacă în această dimineață rolul cerealelor cu lapte. Ca orice copil, cei doi puiuți se hârjonesc. Ba mănâncă, ba se joacă. Din când în când, mamă-sa îi mai grăbește cu un răget blând. Probabil au de mers și la grădi. Dându-și seama că în dimineața asta chiar nu are șanse de câștig în fața celor doi mici năzdrăvani și, văzând atâția paparazzi strânși întru imortalizarea micului dejun savurat în sânul familiei monoparentale, mama leoaică devine rușinoasă și se retrage în tufișuri unde nu poate fi văzută așa, nemachiată și nepregătită pentru o nouă zi. Rămân în bătaia blițurilor juniorii. Se mângâie, se ling, se alintă. Dispar în tufe. “Stați cu mâna pe declanșator!” ne șoptește Dan. “Or să iasă în partea aia de lângă tufe și se vor alerga.” Așa se întâmplă. Începe joaca. Nepo 1 și nepo 2. Se gâdilă. Se iau în brațe. Se rostogolesc prin praf. Se mușcă de urechi cu buzele. Se ascund. Unul de celălalt. Obosesc. Se așează iar la masă. Și se luptă cu coastele de gazelă. Și cu un corn. Al aceleiași gazele care aseară și-a împlinit misiunea cu care a venit pe lumea africană.
Îi lăsăm să își termine masa. Și pornim mai departe. Să vedem ce mai are dimineața asta rezervat pentru noi. Zarvă mare pe un petec de iarbă lângă drum. Câteva perechi de Dik Dik privesc nonșalante la o bătălie în ciocuri a vreo trei Hornbill (păsări rinocer). Se sculară cu fața la cearșaf, asta-i clar! Că altfel nu-mi explic atâta hărmălaie. Hai, lasă-i în cearta lor! “Uite acolo, în copacul ăla!” ne oprește francezul nostru care încă nu pot să înțeleg de ce o fi ales România să îi fie acasă. Dan devine atent, ca un leopard la vânătoare. Vede o familie de lei. Ok, pornim să îi descoperim. “Pole, pole” îl tot temperează Dan pe ghidul nostru kenian. “Exact după tufele astea, îi vom vedea!” Da. O luăm pe drumul dintre tufișuri. Oare cum să vă explic eu ca să puteți trăi ce am trăit eu în momentul ăla? De-a stânga și de-a dreapta drumului sunt tufe pitice. Drumul e relativ îngust. Praful este scăldat în lumina caldă a soarelui de dimineață. E liniște. De fapt, mint. Nu e liniștea aia asurzitoare. E liniștea africană. Aia în care se aude țiuitul insectelor. Adrenalina țâșnește prin toți porii. Mașina înaintează încet, la indicațiile ferme ale lui Dan. Suntem toți cu ochii mari și degetele pe butonul de declanșare. E o vânătoare. Sau așa cred că e o vânătoare că n-am fost niciodată, deci nu știu exact cum e. În mașină toți suntem încordați. Nimeni nu mai zice nimic. “Stop! Alex, stop!” îl oprește Dan pe ghidul nostru. Motorul tace. În stânga noastră, la vreo, să zicem așa că mă simt generoasă azi, 10 metri, un pui de leu își face baia de soare. Pe drum. Fără să ne bage în seamă. Nu pot să fac nicio poză. E momentul ăla în care realizez unde sunt şi ce trăiesc. Ceva bun tot am făcut eu pe pământul ăsta… Mă uit în ochii lui de copiluț. Și mă las purtată într-o altă lume. Un pic mai curată. Și mai simplă. Nici nu bag de seamă că puțin mai în spate, tot pe drum, un alt pui stă la fotografiat. Și abia când ghidul nostru mută mașina puțin mai în față ca să le facă loc și altor turiști, văd mama leoaică. Este într-o mare de raze. Strălucește. Oare cu ce și-o hidrata pielea? Cu ceva praf din drum… Cască. Așa, leneș, ca orice pisică. Are grijă de dinții ei. Pe cuvânt! Ni-i arată mândră într-un căscat pe care unii l-ar putea interpreta drept fioros. E de fapt doar un căscat de plictiseală. Aparatele răpăie. Ea se ridică elegant, își adună puii dintr-o privire, trece cu mișcări domoale pe lângă mașini și se pierde în tufișuri.
Uai, ce dimineață! Unele trăiri sunt pur și simplu copleșitoare. Aș vrea cumva să se impregneze. Dincolo de memorie. Și cred că se va întâmpla treaba asta. Este abia prima dimineață iar eu deja văd rostul acestei excursii și îi înțeleg însemnătatea pe care o va avea în viața călătoriilor mele de acum încolo. Primul safari al zilei își vede de curs. Mașina continuă să se împrietenească mai mult de nevoie cu drumurile parcului Samburu. Ne oprim să admirăm un cap care mănâncă de deasupra unui copac. Ă? Cum? Da, da, deasupra unui copac se ivește un cap de girafă. Știam, domne, că au gâtul lung. Ce atâta poveste?! Da, știam, nu știam și cât de lung… Hopa, ia stai așa, nu mișca! Din stânga noastră mai răsare un cap. Și încă unul. Și încă două puțin mai în dreapta. Și încă vreo două un pic mai în spate. Parcă ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Le admirăm așa, mai de departe. Că nici mie nu îmi place să se uite vreun curios la mine când mănânc. Nu toți gândesc însă ca noi. Se apropie câteva mașini. Care le sperie. Încă o premieră: să vedem girafele alergând. Fuga lor e un fel de dans gelatinos. Nu cred că le e ușor să alerge cu picioarele alea lungi și cu gâtul ăla încurcă lume. Mașinile se îndepărtează iar animalele își reiau micul dejun. Dan ne ajută cu detalii tehnice: “e dificil să prinzi toată girafa în fotografie… e înaltă, nu glumă. Încercați să îi faceți fotografia portrait! Și țineți mereu minte: e vorba de cum simțiți voi să faceți poza, nu avem reguli bătute în cuie!”
Nu, nu ne întoarcem încă la Lodge! Ghizii ne mai plimbă puțin. Avem în câteva minute în bătaia obiectivelor o turmă de elefanți la un mic dejun întârziat. Și un crocodil care face plajă. Suntem la o distanță considerabilă. “Nu vă faceți griji, îi vom avea în zilele următoare mult mai aproape!” ne promite Dan ca de obicei. Și, ca de obicei, nu îl cred. Eheeee, cum aveam eu să îmi înghit toate tomanecredincioșeniile astea! Dacă ne mai oprim pe drum? Asta s-a întrebat de acolo din metrou în dimineața asta? Eheee, dragii mei, cum se vede că nu îl cunoașteți pe Dan… Ne-a oprit și ne-a arătat tot păsăretul posibil și imposibil. Știe fiecare furnicuță unde își are casa, cum și cât trăiește. Da’, de fapt, de ce sunt eu atât de cârcotașă? Safari exact asta însemna la începuturi: călătorie. Pe urmă a devenit călătorie de vânătoare. Cam asta facem și noi. Numai că noi vânăm cu aparatele foto. Sper să nu uit la final în concluzii să spun treaba asta: cel mai mult la Dan mi-a plăcut răbdarea lui. Răbdarea lui de vânător. Stă. Așteaptă. În tăcere. În aceeași poziție, minute în șir. Fără să își piardă atenția. Și când cocorul ăla a ridicat privirea din pământ pentru trei fracțiuni de secundă, Dan l-a tras în 50 de cadre. Din 50 sigur unul e bun!
Prindem ultimul tren de mic dejun. Dar nu regretăm nimic. De fapt, sunt sigură că trei sferturi dintre noi am fi renunțat bucuroși la mâncare pentru experiența safariului. După masă, Dan explică. Se fac poze la păsări. Și la animăluțele care se apropie fără teamă de locul unde mâncăm. Avem câteva ore de pauză. Nu dorm. Mă plimb puțin prin Lodge. Sunt 60 de cabane. Și vizitatori de prin toată lumea. Extrem de mulți indieni și englezi. Însă și asiaticii sunt bine reprezentați. Și nemții. Și spaniolii. Din când în când dau peste angajați care îmi zâmbesc larg și mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. “Nu, nu, e ok! Vreau doar să mă plimb puțin, să îmi mai întind oasele!” Nu o înțeleg ei p-aia cu oasele, însă mă lasă în plata Dumnezeului meu. Trec pe lângă maimuțele certărețe. Ghici ce! Și azi țipă una la alta. Violență domestică… mai trec pe lângă o pereche de Dik Dik care se uită fix în ochii mei de parcă ar vrea să îmi ghicească intențiile. Le vorbesc calm, așa cum îi vorbesc cățelului vecinului meu care mă latră ca disperatul de fiecare dată când mă vede și care se potolește ca prin minune când îi vorbesc. Câinele, nu vecinul! La căprioarele astea în miniatură nu funcționează. O zbughesc cât colo și mă lasă cu ochii în soare. La propriu. Că, să tot fi fost un 2 ale amiezii așa… Lângă cabana care mi-a fost dormitor, o veveriță își face provizii. Strânge diverse și mă privește amenințător: “grăsuțo, te rog să nu îmi furi proviziile că-s grăbită și-s grăbită că la noi în pomișor nu e timp pentru zăbavă că de n-am fi de ispravă ar fi vai ș-amar de noi!” Mă retrag pe terasa ciupercii mele și aștept să vină ora pentru safari de după amiază.
