Suntem punctuali. Să fie curiozitatea, să fie nerăbdarea, să fie pur și simplu felul nostru de a fi? Nope, cred că e doar starea aia de “abia aștept să fiu printre animale că de oameni mi s-a cam acrit!” Așteptând cele două mașini, ne testăm aparatele. Da, abia acum reușesc să îmi dau seama cât va fi de greu să țin nemișcat nasul lui Sonică. Prima fotografie iese o tentativă de copac care, deși chiar cred că stătea pe loc, apare de parcă ar fi alergat. Adică mișcat. E biiine! Dacă așa bine îmi ies astea înfipte cu rădăcinile în pământ chiar sunt curioasă cum o să îmi iasă leul care aleargă după vreo căprioară. Se pare că sunt singura cu această problemă deși am nasul cel mai mic, deci probabil și cel mai ușor. Mă, dar oare de ce o fi așa liniște în jur? Colegii sunt toți pe burtă la propriu. Fotografiază probabil ceva furnică… E liniște. Se aud doar aparatele cu față de mitralieră. Și vreo doi englezoi care pleacă în safari. Iaaaa stai așa! Păi veniră după noi și pleacă înaintea noastră? Cum vine asta? Păi vine că uite, ei au mașină! Mașinile noastre se sprijină una pe alta. Că începură să tușească. Mă rog, una era de-a dreptul leșinată. Se trece la resuscitare. Ce ne facem? Ca orice român priceput la toate, încercăm să ajutăm. Ca orice african care le știe pe ale lui, ghizii ne răspund politicos că nu e nevoie de expertiza noastră de dacietiști. Se cere un consiliu.
Oamenilor, ce facem? Se pare că problema a fost descoperită și că încearcă să o rezolve. S-ar putea să dureze 10 minute, s-ar putea să dureze 3 ore. Se decide împărțirea. Pe sistemul “fiecare cu norocul lui în viață”, ăștia din mașina care încă nu își dăduse ochii peste cap pornim. Am avut așa o strângere de inimă. Nu, nu din părere de rău că nu o să vadă și ceilalți cocălători animalele. Nu, domne, dintr-un motiv pur egoist: “ce naiba facem dacă rămânem iar în nisip? Că mi-e clar că singuri nu o putem scoate la capăt!” Așa că mă uitam oarecum cu lacrimi în ochi sau, dacă nu chiar cu lacrimi măcar cu o umbră de părere de rău, în urmă. Avea să îmi treacă în vreo juma’ de oră când noi bănănăiam după ceva. Nu știam exact după ce. Că să vedeți care e treaba: ghizii vorbesc între ei prin stație. Și își dau ponturi. Eu inițial am crezut că ne bârfesc pe noi, pe turiști. Pe sistemul: “am unul la mine în mașină, a uitat să dea jos capacul de la aparatul foto și de vreo oră tot fotografiază. Credeți că ar fi bine să îi atrag atenția?” “Roger, Roger, de unde e turistul? Dacă e neamț, mai lasă-l să se chinuie vreo juma’ de ceas! Dacă e blonda aia suavă cu zâmbetul până la urechi, arată-i și tu un zâmbet larg și încearcă să obții o întâlnire!” Românisme, de! M-a salvat Dan din această stare de ignoranță. De fapt ei își spun unul altuia nu, nu care mai e viața lor de zi cu zi sau ce a mai gătit soția acasă. Ci pe unde și ce animale sunt active. Acuma, pentru că sunt atât de client oriented ca să vorbim în limbajul corporației că doar datorită ei mă aflu eu acu’ în Samburu, nu o să îți spună unde te duc. “Ţineţi-vă bine! Mergem să vedem un leopard care aleargă după ceva cărniță că azi nu e zi de post!” Nț, nț, nț! Că dacă ajungi acolo și nu a mai rămas decât praful în urma leopardului o să fii ca un copil care i-a cerut Moșului o mașinuță și a primit o pereche de șosete groase, să îi țină de cald. Adică cu lacrimile în barbă. Așa că ghizii tac.
Cam așa și Alex al nostru. Tace. Și conduce fix ca un dement. Se ridică praful de pe drum și se așează cu onor pe noi. Sar aparatele de la gât, sare prânzul în stomac, sare muștarul că nu știm încotro mergem. Facem, deloc încet și delicat, cunoștință cu drumurile. Hârtoape, gropi, cratere. În ciuda descrierii, începe să îmi placă. Simt așa un picuț de aventură. Cam ca în India când alergam după un tigru rușinos. Acolo am rămas cu alergătura. Aici am eu așa o presimțire că va fi mai mult de atât. Ne oprim. Brusc. Adică nu brusc. Brutal. Aud cum se accelerează motorul. Cristoșelule, fă să nu rămânem aci! Nu încă… Dan mai spunea din când în când: “Auziți strigătul babuinilor? Avem un leopard în zonă!” E, mereu mi-au plăcut pisicile astea. La televizor… Ieșim din groapă după vreo câteva manevre. Când să ne pornim iar la galop, ne oprește Dan. Și ne arată un Warthog. Adică un porcușor african, urâțel foc, colțos, care atunci când mănâncă se lasă în genunchi. Acum fuge de noi. Și noi după el. Apare la un moment dat prin iarba care aproape că îl acoperă. Da, e o imagine frumoasă. În timp ce tot fotografiam noi porcușorul de parcă era ultimul exemplar de pe pământ, Alex ghidul vorbește cu Gregory, celălalt ghid, și află că a reușit să repare mașina. Și sunt deja pe drumuri și ei. Dar ce zic eu pe drumuri? Deja au văzut leii. WTF? Legea compensației…
Alergând către nu știm exact unde, ne sare practic în fața obiectivelor foto un elefant. Singurel. Bag seamă un neînțeles ca mine care își caută pacea interioară. Și se plimbă așa agale, în aproape apus. Mai mănâncă o frunză, își mai întinde trompa, mai ciulește urechile la zgomotele din jur. Se lasă fotografiat. Suntem la câțiva metri. Și când zic câțiva, a se înțelege câțiva. Nu câteva zeci. Mă aștept să apară din clipă-n clipă și Mowgli. Alex oprește motorul. E atât de liniște, încât se aude foșnetul frunzelor atunci când Dumbo ia o gură din ele. Se aud și aparatele foto care înghit imagini. Lumina începe să devină mai blândă, semn că se apropie apusul. Pornim să vedem ce mai găsim pe drum, înainte să ne înghită întunericul. Găsim câteva gazele Oryx și câteva Grant. Bine. Pe ele le vom lăsa să ne încheie seara. Cum fuge soarele la culcare, cum se lasă rece. Aci nu e ca acasă nici în ceea ce privește ora albastră. De fapt, nu prea avem oră albastră. Avem un apus portocaliu și pe urmă beznă. Ghidul nostru începe să fugărească mașina. Merge cu luminile stinse ca să nu deranjeze animalele. Așa aflăm și noi că avem o anumită oră la care trebuie să fim deja la lodge. Nu ai voie să rămâi în parc după apus. Fair enough! Au și locuitorii vieții sălbatice dreptul la intimitate. Aveam să mai aflăm din regulile de safari și în zilele următoare. Că nu se poate face chiar după ureche.
După cină, suntem conduși la lodge-urile noastre. Însoțitorii noștri, oameni de-ai locului, ne spun că vor patrula toată noaptea. Mă uit la ei. Fiecare dintre ei are un băț de lemn. Aproape mă bușește râsul. Ce naiba or să facă oare cu bețele alea în cazul în care se întâlnesc pe alei cu vreun prădător? Parcă citindu-mi gândurile, unul dintre ei îmi povestește: “doar nu vă imaginați că ne vom lua la trântă cu animalele. Suntem, totuși, pe teritoriul lor… Noi vă însoțim doar pentru că știm puțin mai bine să interpretăm comportamentul sălbăticiunilor și, câteodată, știm să și reacționăm când dăm nas în nas cu ele. Cel mai bine este să facem noi un pas în spate și să lăsăm animalele să își vadă de drum. În niciun caz nu le întărâtăm, nu le punem să zâmbească la poză, nu ne apropiem să le mângâiem. Nu am avut niciodată situații urâte în lodge-ul nostru, avem turiști ascultători.” Na, păi cred și eu! Dacă nici aci nu asculți de cei care știu, riști să devii hrană. Stabilim cu vecinii de ciupercă să ne întâlnim la 5.30 ca să pătrundem cei 200 de m împreună dimineață. Măcar să ne mănânce pe toți vreun înfometat de șacal!
Noaptea e scurtă. Când pleci cu fotografii, ai răsărit și apus. În restul zilei poți să dormi. Dar în astea două momente trebuie să fii pe baricade ca să ai parte de lumina cea mai cea. Așa că, la 5.20 eram deja în fața ușii, înfofolită cu tot ce aveam eu mai gros, adică un hanorac. Încep să apară membrii grupului. Ne întâlnim pe alee cu paznicii noștri. Chiar au patrulat toată noaptea. Și am auzit din când în când cum făceau gălăgie cu bâtele pe alei. Și din când în când stingeau luminile de pe prispa unor cabane și aprindeau altele. Mă și gândeam aseară: “bine că ne-ați condus că mâine dimineață venim singuri!” Ei bine, nu. Uite că oamenii își fac treaba și ne conduc și acum, luminându-ne drumul. Fiind practic în mijlocul lui nicăieri, curentul electric este luat de la panourile solare. Astfel că, pentru a face față, între anumite ore, curentul electric este oprit. Am simțit astă noapte când nu am reușit să încarc decât trei sferturi de baterie de Sonică. Pe la 5.30 se aprind și luminile care străjuiesc aleile. Noi suntem deja în parcare. Vom pleca în căutare de siluete în lumina răsăritului.