Ne așteaptă Maria. Ca să ni-l prezinte și pe cel de-al doilea ghid, pe Gregory. Primul este Alex, cel care a venit să ne ia de la aeroport. Și cu care eu aveam să am o… conexiune mai specială. Dar să le luăm treptat! Fiind 10, aveam să ne împărțim în două mașini, astfel încât fiecare dintre noi să poată fotografia în liniște. Adică, mai pe românește, să aibă loc să scoată tunul pe geam. Am plecat instictiv spre mașina unde l-am văzut pe Alex, pornind de la premisa că deja cu el am mai mers și aseară. Se face o selecție oarecum așteptată. Cei care nu suntem atât de avansați în ale fotografiei ne strângem aici. Ne însoțește și Dan care ne va mai explica un pic pe drum. Și ne va ajuta să ne setăm camerele astfel încât să nu ne trezim că pierdem cadre tot căutând butonele în timp ce leul aleargă vreo gazelă. Îmi place grupul în care am nimerit. Îmi place și atmosfera din mașină. Doar am nimerit cu domnul oltean care, din dragoste, a lăsat acum câteva zeci de ani țara prazului ca să se mute în țara urșilor și a aerului curat. Soția pentru care a făcut mutarea îi ține isonul la poante. Nu știu cum fac, dar la fiecare ieșire a mea cu un grup de necunoscuți dau peste câte un cuplu din ăsta de mă face să cred iar în dragoste și în relații a la long.
Hai că pornim! După ce se înghesuie bagaje, se mută valize, se împinge cu umărul în portbagaj. Avem ceva de mers azi. O luăm spre Nord. Vom trece prin Nanyuki și ne vom opri abia în Rezervația Națională Samburu. Avem de mers cam 6 ore. Deși sunt mai puțin de 400 de km. Adică fix ca în România. Dan încearcă să ne explice că au limită de viteză pe autostrăzi. La plural, autostrăzi. Bine, tot la plural avem și noi. Bucăți de autostrăzi. Ieșim din Nairobi. E mai liber puțin decât ieri pentru că e weekend. Lăsăm repede orașul în spate. Și începem să dăm cu ochii de viața de zi cu zi. Pe marginea drumului, vezi din când în când, trag eu concluzia când ajungi în vreo localitate, multe dughene. Adică, stați să văd dacă pot să explic mai citeț: niște dulapuri de lemn, cam cât șifonierul meu de acasă, în care oamenii își găsesc de lucru. Adică fac bani. Adică își câștigă existența. Unele sunt magazine, unele sunt un fel de aprozar plin ochi cu fructe și legume, altele sunt măcelării, pe unele șade pictat cu ceva grafitti “Hotel”. Citisem în cartea lui Corinne Hoffman că astea sunt locurile unde trag de obicei localnicii atunci când se deplasează dintr-o parte în alta. Ne mai povestește și Alex că acestea sunt de fapt locuințe care pot fi închiriate de cei care au nevoie pe o perioadă scurtă de un acoperiș deasupra capului.
Invariabil, găsim târguri și piețe. Că doar e sâmbătă. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de Nairobi, cu atât piețele devin mai autentice. Se vinde orice. Mâncare, haine, animale. Să lăsăm strâmbatul din nas! Că și pe la noi pe la țară tot cam așa e. “Look, mount Kenya!” ne trezește Alex din visare pe unii și din cercetat localnici pe alții. Da da, fratele mai pitic al lui Kilimanjaro. Stratovulcanul, creat după deschiderea Marelui Rift al Africii, acum câteva milioane de ani, este cel de numele căruia se leagă și numele țării. Și, bineînțeles, și multe mituri și legende. Născute și de oamenii care locuiesc la poalele muntelui: Kikuyu, Embu, Ameru și Maasai. Primele trei triburi sunt oarecum înrudite și cred cu tărie că muntele este sacru. De asta și-au și construit casele cu fața către el. Alex încearcă să ne povestească mai multe. Din păcate însă zgomotul este destul de mare iar el nu prea pare genul care să se impună prin volumul vocii. Afară se pornește o ploicică numa’ bună să ne pună pe gânduri. Sau să ne îmbie la somn. “E normal, e iarnă!” ne transmite ghidul nostru zâmbind șugubăț. De la atâta legănat, somnul pune stăpânire pe cocălătorii mei. Rămân singură în a privi viața de zi cu zi a africanilor obișnuiți. Mi-ar plăcea să ne oprim și să ne plimbăm printr-o piață din asta de-a lor, așa cum ne-am plimbat în India, în Agra. Sau în Maroc în Jemaa el Fna. Sau în Delta Mékongului într-una din piețele plutitoare…
Șoseaua se întinde liniștită, iar Alex își vede de drum. Într-adevăr, Dan a avut dreptate. Sunt extraordinar de dese limitatoarele de viteză, adică denivelările alea în asfalt. Ba mai mult, pentru prima dată văd că pe șosea sunt ici colo puse un fel de cuie care să îi oblige pe șoferi să încetinească pentru a se putea strecura fără probleme. Da, îmi confirmă ghidul nițel mai târziu, sunt folosite și ca să oprească smintiții care ar încerca vreun raliu p-aci. Arată ciudat. Parcă e o perie de păr întoarsă cu dinții în sus. Drumul nu e deloc ușor. Nici pentru noi, nici pentru mașină. Pe pantele abrupte, Alex nu urcă cu mai mult de 30 km/oră. Aveam să înțelegem zilele următoare de ce. Deocamdată, suntem oricum adormiți de ploaie. Încet încet, începem să vedem copii. Copii veseli care mână turmele de capre. Sau care se joacă cu pământ. “Câtă sărăcie!” se aude de la olteanul brașovenit. Încă persistă starea de șoc. Pentru unii. Mie îmi place din ce în ce mai tare. Pe ici pe colo îmi amintește de India. Mă copleșesc uşor uşor gândurile. Regăsesc tot ceea ce am citit în cărți. Fără nicio exagerare. Mi se pare că mă uit la începutul lumii. O lume cu griji mai mărunte. Sau poate mai mari, însă cărora nu le acordă atâta importanță.
Facem o pauză. La Nanyuki’s Equator Point. Pauză de fotografii. Pauză de cumpărat șaluri sau pălării pentru safari. Sau pauză de vorbit cu ghizii, pentru mine. Aflu că Alex este ghid 4 luni pe an. Atât au voie astfel încât să apuce toți cei care sunt ghizi să își exercite meseria. Ok, și în restul anului? În restul anului are grijă de cireada lui de vaci. Alex este Maasai. De lângă Mara. Ne va arăta satul lui când vom ajunge la Maasai Mara. Își dorește ca, în câțiva ani, să poată să aibă mașina lui și să organizeze ture de safari singur. Este căsătorit. Și are doi copii. Este abia prima căsătorie. Mai are voie la încă patru. Obișnuită cu deschiderea lui Adel din Iordania, îl întreb cum Dumnezeului ar trăi cu 5 neveste. Că doar nu toți în aceeași casă. Dacă fetele se înțeleg între ele, toți în aceeași casă. Ok, nu pot să merg mai departe cu întrebările, simt că intru pe un teren minat. Îmi povestește singur că prima căsătorie e aranjată de familiile noilor născuți, fără ca ei să aibă mai târziu vreun cuvânt de spus. Nu există căsătorie cu acte așa cum nu există nici divorț. Având în vedere că la prima soție nu sunt întrebați de voință, pe celelalte patru și le aleg după cum le dorește inima. Îl întreb dacă și copiii lui au fost deja arvuniți. “Normal! Încă de la naștere!” Oooo, câte aș mai vrea să îl întreb… Poate voi mai avea șansa. Acum e vremea să plecăm mai departe! Mai avem încă o jumătate de drum!
De data asta, Dan ne povestește. Pe unde a fost, pe unde mai are de gând să meargă, ne spune despre proiectele în care este implicat și despre cei pe care îi apreciază în România. O știe pe Ioana Bejan, de la Cloașterf, și încă vreo câțiva dintre fotografii de pe la noi. Îmi plac planurile lui de viitor și apropiat și mai puțin apropiat. Păcat că o parte din locurile pe care are el de gând să le vadă eu le-am văzut deja. Sunt sigură că grupurile lui sunt mega faine. În plus, nici nu sunt prea mari. Numai bune să te cunoști om cu persoană. După ce ne înscriem pe ceva liste cu to travel-uri viitoare și inedite, își începe jobul de trainer: ne vorbește despre setările pe care ar trebui să le avem pe durata întregii excursii. Apreciez la el deschiderea. Și lipsa de diverse gaze pe care unii le au în cap, trăind cu impresia că sunt acești guru ai fotografiei. Dan e normal. Natural. Firesc. Nu se dă drept Dumnezeul fotografiei de wild life. Deși poate lucrările lui l-ar recomanda… Dimpotrivă, încearcă să ne încurajeze să încercăm, să experimentăm, să testăm, să ne surprindem și să prindem esența lucrurilor așa cum o vedem sau o simțim noi. Nu știu când trec cele două ore. Ajungem la poarta Rezervației Naturale Samburu. Carevasăzică, pe tărâmul celor în mijlocul cărora a trăit Corinne Hoffman acum ceva zeci de ani…
Cei doi ghizi ștampilează ce e de ștampilat. Ne întindem nițel picioarele amorțite de atâta mers. Mai avem de mers cam o oră prin parc. Alex ne zorește. Suntem în întârziere. Ar fi trebuit să ajungem la 1. Este deja 2…Nu am simțit cum a trecut timpul. Și nici nu mă grăbesc niciunde. Eu. Ceilalți par a se grăbi. Din cauză de foame. Începem să mergem agale pe drumuri zgâlțâitoare. Încep să apară și animalele. O zebră. ”Uaaaaaa, uitați-vă, o zebră! Ați văzut-o?” “Stooop the car!” îi strigăm toți mega entuziasmați lui Alex. Rămânem împotmoliți. În nisip. Pentru că s-a lăsat furat de exclamațiile noastre și nu a mai fost atent la drum, acum va trebui să ne scoată cumva de aici. Coborâm. Și împingem. Degeaba. Ne ajunge din urmă și cealaltă mașină. Pune umărul și Gregory. Și ceilalți cocălători. Și ieșim. Pe bune că eu chiar am crezut că Dan glumește când a povestit cum în tura trecută au rămas blocați în noroi. Am crezut că exagerează de dragul picanteriilor din poveste. Se pare că nu… Tot Dan încearcă să ne temepereze: “veți vedea, la sfârșitul excursiei nu o să vă mai impresioneze girafele și zebrele care vor trece pe lângă mașina noastră! Vă promit că vor fi o multitudine de exemplare! Haideți să ajungem și să ne cazăm și după masă ieșim la căutat de animale!” Îi dăm dreptate. Asta nu înseamnă că nu ciulim urechile la fiecare zgomoțel. Iar Dan își intră într-un rol pe care nu mă așteptam să îl joace atât de bine: ghid și povestitor. Ai zice că este localnic, atât de bine vede animalele și le cunoaște după comportament, ținută, mișcări. Îmi place de el din ce în ce mai mult.
Ajungem la Samburu Sopa Lodge. Cei de acolo ne roagă să mergem și să mâncăm de prânz până vor fi gata camerele. Ok, zis și făcut! Avem două mese rezervate pentru grupul nostru. Deși Dan încearcă să ne facă să mai schimbăm componența bisericuțelor, rămânem pe loc. Ne mai bucurăm unii de prezența celorlați. Deși grupul celălalt pare mai vesel, mai energic, noi cred că suntem mai impresionați de ceea ce vedem și trăim. Sau ne manifestăm un pic mai așezat. Mâncăm ceva mâncare indiană. Aveam să vedem până la sfârșitul excursiei că indienii sunt foarte prezenți pe aici. Și că li se acordă atenția cuvenită. Așa că, mai ușor cu mâncarea africană! Parcă aș fi fost în India dacă era să judecăm strict după Curry-uri. De jur împrejurul foișorului în care vorbesc furculițele pentru noi, se joacă diverși: dik dik (un fel de căprioare mititele mititele), veverițe, maimuțe, șopârle, păsări de toate culorile. Din când în când, Dan sare ca ars de pe scaun, ia camera din zbor și începe să tragă. În rafală, nu orișicum. La un semn, deschisă-i calea! Toți după el! Până să ajungă toți cocălătorii mei fotografi, subiectul dispare. Îmi place perseverența lor. Și îmi place să îi văd oarecum în competiție pentru cadre unice. Dan turuie. Explică. Descrie. Și pe cine va face vedetă în fotografiile sale. Și cum va face asta. Se întoarce apoi la masă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Privit din afară, grupul este cel puțin interesant pentru spectatorii veniți doar să se bucure de safari.