Nairobi – acasă la Marabu

Toată lumea e punctuală. Grupul e numa’ bun de numeros. La o primă vedere sunt de treabă. Glumeți. Se știu între ei, îi leagă alte ieșiri împreună. Aș vrea să le rețin numele. Nu prea îmi iese. Îi rețin pe băieți ca sunt mai puțini 🙂 Mă declar mulțumită. Scăpăm de bagaje, lăsându-le doamnelor îmbrăcate în vișiniu de la Qatar. Cât pe ce să nu ne lase să trecem cu bagajele de mână pentru că, da, depășesc rău de tot cele 7 kg la care avem voie. Păi nasurile alea lungi ale aparatelor par subțirele, însă au mâncat destul de multă sticlă. Dan salvează situația și le explică tuturor că e vorba de echipament foto, nu de trafic cu hipopotami sau porțelanuri. Slavă Domnului, trecem! De acum nu mai stă nimic în calea fericirii noastre și a întâlnirii cu Doha în primă fază și cu Naiborbi în faza finală. Ba mai e ceva…mai avem de trecut de controlul de securitate. Profit de ocazie și trag cu ochiul la cocălătorii mei. Îmda, mă ia cu tremurici când văd ce scot oamenii din genți. Oooo, Andreea, iar ai plecat la drum cu trăgători de elită. Noroc că, de data asta, Sonică e mai încrezător în forțele lui. Că nu mai e singurel ca acum ceva vreme în Deltă…

Nu avem timp să ne dezmeticim că ne și urcăm în avion. Frumos, elegant, organizat. Pe zone. Cum noi suntem zona 1, adică primii din coadă, avem prioritate. Mai bine, așa avem timp să ne așezăm catrafusele. Ne mai foim. Mai schimbăm locuri între noi. Mai fugim unii de dom’ profesor, alții către dom’ profesor. Nici nu ne anunță bine tanti cu coc să ne trecem telefoanele pe modul avion că unii deja sforăim. Prea multe emoții pentru o singură seară! Sau prea puțină cafea în timpul zilei! Mă fură și pe mine tentația de a visa. Cu ochii închiși, nu ca de obicei… Aud totuși zumzete în jurul meu. Îl aud pe Dan cum se asigură că toți suntem bine și cum povestește din aventurile trecute. Înving tentația de a deschide un sfert de ochi pentru a-mi anunța prezența în discuție, mă întorc pe partea cealaltă și las urechile de pază. O aud inclusiv pe doamna mai sus amintită care ne invită la ceva mâncare de plastic. Prefer în continuare somnul. Din când în când câte o sforăitură, a mea sau nu, mă face să mai privesc puțin pe geam de parcă întunericul ăla obraznic de negru ar avea vreun interes să îmi șoptească mie pe unde suntem. În aer, normal!

După 5 ore de îngheț ca la carte, de întors de pe o parte pe alta în scaunul ăla cu față de orice numa’ de pat nu, aterizăm pe aeroportul din Doha. Ce merită consemnat de aici: căldura sufocantă la ora 5 când taman se pregătea să mijească de ziuă, da’ sufocantă cam de vreo 40 de grade așa; aeroportul exact cum mi-l aminteam, adică mare cât Craiova noastră; prețurile la orice mari, indiferent că vrei să dai cu dolari, cu card sau cu alte monede din astea poliglote. Noroc că la dus nu avem așa mult timp de pierdut pe aci că, dacă nu, rămâneam cu portofelul golaș. Ne plimbăm cu trenul ca să ajungem la poarta de îmbarcare. Puteam și pe jos, însă am zis să ne conservăm forțele pentru safariul ce urma. Suntem aproape gata de următoarele 7 ore de zbor. Dacă atunci când am zburat spre India am dat în al doilea avion peste de-ai lor care ne priveau ca pe maimuțe și, normal, voiau să facă poze cu blondele albicele, dacă în drum spre Vietnam ne cotropeau ca număr oamenii mici și subțirei, aci deja ciocolata neagră ne-a acoperit cu totul. Nu se mai vede nici urmă de fețișoara lui spuma laptelui. E bine, încep diferențele. Sunt din ce în ce mai curioasă cum va fi și ce va însemna pentru mine această ieșire din minunata și civilizata Europă…

7 ore mai târziu. Fără vreun film văzut, fără vreun nou coleg descusut. Cu trei sferturi de carte despre Cambodgia (așa îmi place mie să citesc despre cu totul alte locuri decât alea în care merg în momentul lecturii :)) parcursă. Și cu ceva ore bune de somn savurate. Așa mă găsește anunțul doamnei tot cu coc, nu aceeași însă care ne-a povestit și în cursa dinspre România. Cum care anunț? Ăla că “vom începe aterizarea, treceți naiba înapoi la locurile dvs și legați-vă centurile că pe aici sunt gropi nu ca la dvs, în România!” Pe final aruncă așa, în treacăt, și mai mult pentru domnia sa, “va reamintim că în Kenya folosirea pungilor de plastic este interzisă prin lege și că ăștia care sunteți în căutare de adrenalină pură puteți să vă luați la harță cu autoritățile în caz că vă controlează și vă găsesc chiloții băgați în astfel de cărătoare.” Ca să fiu cinstită, eu aflasem ceva din cartea lui Corinne Hoffman, însă chiar nu m-am gândit că a devenit infracțiune între timp folosirea plasticului. Drept urmare, gențile mele erau efectiv ticsite de astfel de urecheate. N-apăi, asta e, dacă o fi să vizitez închisorile din Kenya în calitate de rezident, măcar va fi o super experiență, suficient de inedită ca să nu fie trăită chiar de toată lumea…

Nu se întâmplă nimic palpitant. Chiar dacă toți ai locului și-au făcut disperați curat în bagaje încă din avion. Nu avem parte de adrenalină. Ne recuperăm și toate bagajele lăsate la cală, deci nu va fi nevoie să ne împărțim șosete și tricouri între noi. Hai să vedem ghidul local! Mereu, dar mereu mereu, mi-au plăcut călătoriile astea în care mă așteaptă și pe mine cineva la sosiri. De cele mai multe ori, trec ca prin brânză printre cei care stau cu diverse nume atârnate de gât și mă îndrept spre centrul de închirieri auto sau spre metrou sau spre autobuz, în funcție de cum am gândit ieșirea respectivă. Cum cele mai multe sunt așa, de nebună prin lume, normal că bălesc la excursiile în care cineva vine la aeroport, mă recuperează și începe să îmi arate locurile fără ca eu să mai fiu preocupată că aoleo pierd trenul sau măiculiță, unde trebuie să cobor sau vai de capul meu, am uitat să iau bilete de autobuz. Avantaje și dezavantaje, de!

Ne întâlnim cu Maria, fata de ciocolată care are umorul la ea. A venit să ne preia și să ne ducă la hotel. Ne povestește câte ceva pe drum, având în vedere că drumul spre hotel e un fel de Petricani la 6 seara când Pipera pleacă acasă de la plantație. E o fire plăcută care râde mult. Promite că o să vedem multe animale în călătoria ce avea să înceapă a doua zi. Tot ea e prima care ne atenționează cu privire la câteva aspecte: Nairobi este un oraș sigur până când se întunecă. Pe întuneric, ies pe străzi lighioane în căutare de pradă. Lighioane pe două picioare, pradă care le poate aduce ceva venituri. Așadar, turiștii sunt de obicei cei vânați. Ne recomandă, carevasazică, să ne folosim cu încredere de restaurantul hotelului Intercontinental care ne va fi loc de somn pentru noaptea asta. Sau, dacă ne mănâncă piele tare și ne macină curiozitatea, putem să alegem un restaurant din apropiere. Ne povestește câte ceva și despre safari: fiindcă sunt în mijlocul pustietății, majoritatea lodge-urilor au curent între anumite intervale orare. Asta aviz lui eu, care voi avea de încărcat bateriile lui Sonică mai mereu! Tot Maria ne mai aduce cu picioarele pe pământ și legat de cum o să fim mereu însoțiți după ce soarele se bagă la somn pentru că mergem în locurile unde animalele sunt la ele acasă iar noi, turiștii, niște intruși. Sună din ce în ce mai interesant. Aș vrea să fie deja mâine… Staaai, că mai avem puțin!

Înainte de cină, Dan vrea să nu iasă din bunul obicei cu care eram obișnuită de Explore Travel. Așa că, vom avea o mică întâlnire ca să ne cunoaștem și noi ca oamenii. Ne prezentăm pe rând. Ca la alcoolici anonimi. Se vorbește despre cum am aflat de excursie, ce căutăm în ea, cum și de când îl cunoaștem pe profu’, ce așteptări avem și de ce. Deși suntem morți de oboseală, iese o oră făină. Măcar acum ne reținem numele. Nu o să ne mai adresăm cu “fii amabilă”. După ce terminăm noi de lăudat cu diversele, ia dom’ profesor cuvântul. Ne dă câteva indicații legate de fotografie, câteva indicații legate de condițiile care ne așteaptă, ne povestește câte ceva din tura trecută și ne promite cumva indirect o super aventură care să ne încarce o duzină de carduri și să ne ocupe ceva spațiu în memoria dedicată vizitării lumii. Ăștia care nu îl cunoaștem, îl privim ușor chiorâș, gândind sincer și curat “bine, lăudărosule, lasă că vedem noi la sfârșit după ce tragem linie!” Cei care îl cunosc încep să îi facă semne discrete cum că foamea, cum că cina, cum că somnic. Așa că declarăm închisă sesiunea extraordinară a ședinței de grup și ne punem pe mâncat. Diverse, că aveai de unde alege. A ieșit însă câștigătoare la puncte carnea de vită. Dacă ar fi să îi credem pe cei mai umblați și puțin mai educați în ale mâncărurilor, friptura de care am avut parte a fost numa’ bună de dat exemplu’ în tot restul excursiei.

Din noaptea ce a urmat, nu îmi mai amintesc mare lucru. Știu doar că exact pe partea pe care am adormit, pe aia m-am și trezit. Iar patul părea neatins. Așa că, probabil, o fi dormit vreun lemn în el. Dimineață însă, având în vedere că plecăm cu noaptea-n cap (de unde să știe naiva de mine că abia zilele următoare aveam să aflu ce înseamnă noapte în cap), prind un răsărit minunat de la geamul camerei. Cu vreo câteva Marabu care începuseră să se frichinească prin casa lor din vârful copacului. Eeee, lăsați, nimic spectaculos! Și eu am pescăruși pe bloc. De porumbei nici nu mai vorbesc… De ce am făcut atunci 15 fotografii cu ale ciocoase gușate? De încălzire, cel mai probabil. Să îi fac intrarea în lumea africană lui Sonică, atât de cumințel până acum. Și ca să mă trezesc. Lasă berzele și hai să terminăm cu mâncatul ca să putem să pornim către animalele alea de-adevăratelea! Toată lumea punctuală, trag concluzia că nu sunt singura mega încântată că plecăm. Sau poate doar le-o fi fost foame… Terminăm repede treaba cu hotelul. Și, dacă la venire, am fost verificați și para verificați din cauză de ceva vizită a primului ministru englez al cărui alai a dormit aci, la hotelul cu nume de întrecontinenete, la plecare zâmbim larg și suntem duși la mașini fără prea multe formalități.