E ceva vreme de când m-am întors din Kenya. Da, da, acea Kenya. Din Africa. Acea Africa, cu animale multe și oameni de ciocolată. Tot încerc să mă adun ca să dau drumul poveștii. Îmi este extrem de greu. Încă mă mai trezesc la 5, încă mai caut cu privirea din tramvai animale ascunse care lenevesc la soare sau își savurează micul dejun abia vânat. Mă mai trezesc din când în când strigând către vatman „pole, pole” adică să lase accelerația ca să am timp să mă bucur de girafele care își curăță puii. Vatmanul nu răspunde, chit că l-am strigat și Alex, și Kemboy și Roger. Girafele sunt de fapt macarale care lucrează la ridicarea încă unei clădiri de birouri. Iar capul de leopard pe care mi s-a părut că îl zăresc sub o mașină este de fapt o pisicuță leneșă. Oamenii sunt de lapte, nu mai e ciocolată umblândă pe drumuri. Hienele există și în tramvai, lângă mine, împingând și călcându-mă pe picioare cu o răbdare infinită și agasantă. Închid ochii și mă întorc la sfârșit de august.
Mailul blincăne mereu cu diverse AMR-uri. Da, se apropie ziua plecării. Mai degrabă, noaptea plecării. Aștept de ceva vreme momentul ăsta. Cred că nici nu am conștientizat că în sfârșit un vis mi se va împlini. Eram puradică atunci când vocea lui Moțu ne povestea despre animale în Teleenciclopedia. Și nu prea înțelegeam eu care e treaba cu pisicuța aia plină de pete care stătea pitită și urmărea vreo căprioară. Pe urmă, au ajuns și la noi desenele animate cu Mowgli. Dacă atunci când citeam cartea îmi imaginam cum doarme puiul de om încălzindu-se de blana lupilor, când am văzut animația mi-a furat inima iremediabil Bagheera. Am mai crescut nițel și m-am îndrăgostit de Steve Irwin. Da’ pe bune, nu așa un pic! Îi urmăream fiecare emisiune, mă transpuneam acolo, lângă el, descoperind crocodili și șerpi. Nu o dată mi s-a întâmplat să sar de pe canapea, speriată de vreo viperă care îl ataca pe el la televizor. Mi-am promis atunci că eu voi ajunge cândva în locul ăla unde animalele sunt libere. Și că voi încerca să le văd în mediul lor, într-o zi obișnuită.
Am început cercetările acum doi ani. De atunci a încolțit în mintea mea ideea că aș putea să mai tai de ici de colo din buget și să încep a strânge bani pentru visul african. Am analizat oferta agențiilor. Îmda, mult prea sus pentru ce aș fi putut să strâng eu. Și cam pe lângă ce aș fi vrut eu să văd. Că, na, plajă poți face și în Bulgaria. Și pe bani mai puțini. Am început să caut agenții din Kenya cu care să lucrez direct, urmând să vânez ofertele pentru bilete de avion. Ca să am ceva șanse îmi mai trebuiau încă trei nebuni care să fie gata să mă însoțească. Nu i-am găsit. Încet, încet, începeam să mă dau bătută. Îmi umpleam agenda de călătorii cu diverse alte experiențe. Doar doar să uit de continentul de ciocolată. Cum însă lucrurile se așează atunci când vor ele, la început de decembrie, fix după bomboanele de la Moș Niculae, dau pe site-ul Explore Travel peste tura foto organizată de Dan Dinu în Kenya…
Cu Explore am mai fost plecată în vreo alte trei excursii de vis, îmi place modul lor de abordare: nu lucrează cu grupuri mari, înainte de plecare organizează o întâlnire ca să ne cunoaștem între noi, au un motto, “be a local everywhere”, care 90% din timp e respectat. În plus, am avut mereu noroc de însoțitori de grup foarte mișto. Pe Dan îl știam de la prieteni și din auzite. Am început să îi urmăresc munca. Și să încerc să aflu mai multe despre turele cu el. A cântărit destul de mult și faptul că omul e din Brașov. Am o afinitate pentru brașoveni. A mai contat și faptul că era vorba de o tură foto. Îmi place printre fotografi. Nu știu eu prea bine care e treaba cu compoziția și alte treburi din astea artistice, însă îmi place că fotografii au răbdare. Și stau, exact ca niște vânători, la pândă. Plus că sunt matinali, adică fix ce îmi trebuie mie în vacanță! Cu alte cuvinte, îmi place să plec cu ei și să îi ascult vorbind în chinezeasca veche despre chestii legate de fotografie. Așa că, după trei ore, aveam deja mailul de înscriere trimis către agenție. Așa a început creionarea aventurii.
A trecut și Crăciunul. Și Revelionul. Mi-am văzut de aventurile planificate. Și m-am bucurat de fiecare în parte. Gândul, însă… În martie, Dan ne-a trimis primul mail de salut și de “vedeți cum faceți cu vaccinurile”. Ok, îmi ieșise din cap că vorbim de o călătorie puțin altfel. Hai să vedem unde ne înțepăm! Cu vaccinul de febră galbenă am rezolvat repejor. Am dat trei Caragiale și m-au înțepat la Medicover într-o după-amiază târzie. “În următoarele 10 zile să fiți atentă la efecte secundare!” mi-a șoptit suav o asistentă de treabă care m-a văzut speriată de bombe. Le-am avut, deci bine că m-a avertizat. Am avut și amețeli și febră și mă supăra și lumina soarelui. Nu atât de tare încât să mă țină departe de viața de zi cu zi și nici să mă facă să privesc cu mai puțin entuziasm venirea sfârșitului de august, însă au fost! Cu Malarone am avut o întreagă aventură. Pastilele pentru malarie, ghici mici ce!, nu se găsesc în România. Pe bune, Andreea? În România abia dacă mai găsești Paracetamol și tu vrei acu’ Malarone. Așa că le-am căutat peste tot pe unde am fost: Istanbul, Malta, Tenerife, Tel Aviv. Nimic. Mă și gândeam că o să ajung să îl comand pe net. Noroc că m-au salvat, cum altfel, nemții! Abia în Nurnberg am găsit pilulele roz care stau de pază să nu te cotropească Malaria. Bun! Scăpat de pastile și vaccinuri!
Pe la început de august am început să mă agit pentru cârpe. Că doar nu vă imaginați că te duci la întâlnirea cu leul în tricourile cu paiete. Sau în vreo bluză roșie ca focul. Că nu știi cum dai de Ferdinand p-acolo. Și te aleargă de numa’ numa’. Așa că, să căutăm haine pentru safari. Habar n-aveam că există așa ceva. De fapt, abia când m-am apucat de treabă am realizat că Steve, marea iubire a copilăriei mele, era mereu îmbrăcat în bej, indiferent că mergea la întâlnire cu vreun fălcos de crocodil sau vreun veninos de șarpe. Știți cât e de greu să găsești haine în culori neutre? Nefiind prea bine definite nici culorile astea neutre. Malluri, magazine pentru sportivi, montaniarzi, pescari, bazarul de la Obor, buticurile din piața de lângă casă, case de modă vestite (parcă și pe la Botezatu am ajuns). Toate au fost luate la pas. Am băgat în priză prietene, colege, familie. Toți erau cu ochii după veșminte potrivite întâlnirii mele cu leul. La așa angrenare de forțe, ai zice că a fost floare la ureche. Nu chiar… Cu greu mi-am găsit vreo câteva tricouri și vreo două perechi de pantaloni că doar nu era să merg în rochițe decoltate, numa’ bune de împrietenit cu țânțarii. Ce mai contează? Bine că e aproape gata și bagajul… Aaaa, stai, apropo de țânțari și de cât ești mătăluț de dulcică, nu crezi că ar fi bine să rezolvi și cu parfumul pentru ei? Ba da, scurt pe doi, dau o fugă la magazinul Himalaya. De unde mă întorc, în schimbul a 60 de RON, cu un tubșor de Care Plus Deet 50%. Mă asigură vânzătorul de acolo că îmi ajunge o lună. Biiine, nu voi sta o lună dar ar face bine să stea în calea dragostei nesfârșite pe care o nutresc toate insectele pământului pentru sângele meu!
Mai trebuia rezolvată problema lui Sonică. S-a gândit el că ar fi bine să se îmbolnăvească fix cu două săptămâni înainte de plecare. Fix ca soră-mea când eram copii și răcea înainte să plecăm la mare. Pfuuuu, ochi dați peste cap, emoții de părinte grijuliu preocupat mai degrabă că nu o să aibă cine să îi facă fotografiile decât de sănătatea copilului. Sonică a intrat în carantină. L-au întors pe toate părțile. L-au analizat, l-au desprăfuit, l-au scuturat din toate obiectivele doctorii de la service. Și l-au pus pe picioare. Mai rămânea să îi fac rost de un nas suficient de lung ca să poată fi purtat în vânt. A rezolvat colega de blog care nu știu cum i-a păcălit pe băieții de la F64 să îmi dea un tele cu care să scot în evidență pistruii căprioarelor. Ideea e că, în schimbul unui rinichi, am reușit să îl cuplez pe Sonică cu băiatul ăsta fandosit. În ciuda referendumului! I-am mai luat și ceva dătător de energie: baterii, domne, la ce vă zboară gândul?! Că din mailurile pe care le schimbau fotografii îmi săreau în ochi cuvinte cheie gen RAW, rafală, mii de cadre. Sonică mă privea ușor speriat de toată desfășurarea de forțe. “Trebuie să mă însor?” mă întreba cu voce tremurândă. “Nu, fraierică, doar să îmi faceți mie nepoței. După care fiecare cu treaba lui. Nu se mută definitiv cu noi, nu îi dăm cheile de la casă, se duce la el în Unirii, la F64. Și noi rămânem ca tutori legali ale celor, sper eu, mai faine fotografii…”
Gata! Acum chiar că gata! Cu cârpele împachetate și frumos așezate în pungi de plastic ca să nu se ude dacă îl prinde ploaia pe bagaj, cu Sonică încercând să se înțeleagă cu noul său prieten în rucsacul din spate, cu pașaportul de pe vremea când eram tânără, cu carnețelul galben dovadă de vaccin făcut, cu Malarone în portofel și cu vreo câțiva firfirei pentru bacșișul cărătorilor de bagaje, pornesc spre aeroport. Nu am emoții în ceea ce privește grupul. Deși se cunosc între ei și se pare că noi suntem singurele intruse. Dar mereu mi-a plăcut de fotografi. Și m-am înțeles cu ei. În plus, am de gând să mă bucur de visul ăsta indiferent de ce și cum. Ar fi fost bine să ajung la masa pe care au luat-o undeva în Băneasa. Din păcate, corporația m-a vrut până în ultimul moment. Nu a acceptat să se amestece nimeni între noi. Așa că am ratat șansa să îi cunosc flămânzi. Și relaxați la un humus. Sunt puțin curioasă în ceea ce îl privește pe Dan. Mereu am avut profesori faini. Cărora le-am mâncat sufletul, așa cum îi șade bine oricărui berbec. Pe Dan îl știu din vorbele unor oameni pe care îi apreciez. Și din fotografiile pe care le face. Chiar sunt curioasă cum va aborda el această tură deloc obișnuită.