Hai la drum că mai avem niște locuri de văzut, niște experiențe de trăit! Cu cââântec îna-inte marș! Gabriela refuză să mai stea în cozi kilometrice. Nu mai poate nici ea. E cu nervii la pământ. Ne duce să traversăm Oltul pe la Munteni. Și pe urmă ne plimbă printre sate cocoțate pe dealuri. O alternativă ușor ocolită. Și ce? Nu ne grăbim. Deși următoarea oprire sună cel mai bine pe ziua de azi. Dar știm că în câteva ore vom fi din nou în Bucureștiul sufocat, deci să ne mai bucurăm puțin de verde și natură! Drumul nu e chiar grozav. Oricum, muuult mai bun decât cele din Buzău. Și important e că se merge, nu sunt blocaje. Dezbatem. Oare de ce nu vor să îl repare? Ar putea fi o soluție pentru a mai fluidiza traficul pe E81. Cu ce retorice ne mai pierdem și noi vremea! Din același motiv pentru care Valea Prahovei este super marketată iar partea cu Rânca sau Vidra nici măcar nu sunt amintite. Și, da, știu că e o problemă cu locurile de cazare. Dar oare de ce? Nu tot pentru că interesele sunt în altă parte? Doamne, câteodată mi se pare că suntem manipulați extrem de ușor! Și, în loc să ne vedem interesul, ne preocupăm să ne dăm la glezne ca să își vadă alții interesul. Nu mai vreau să mă gândesc la toate ciudățeniile țării mele. Deși weekendul ăsta a fost așa…plin de diverse semnale.
Ieșim în E85. Ne apropiem de Dedulești. Am hotărât că vom mânca mici. Ca orice piți care se respectă. Și care bea doar apă plată cu lămâie. Și așa încântate eram de decizia noastră încât tot drumul am vorbit numai despre cum o să mâncăm noi tocătura aia usturoiată friptă la cărbuni. Nici nu știu dacă ne era foame sau am provocat noi foamea tot vorbind despre mititeii sfârâinzi. Cert e faptul că număram kilometri. Când ajungem la locul faptei, poliție gârlă. Nu ne mai lasă să oprim. Că se blochează traficul. Și pățim ce am pățit vineri pe sensul celălalt. Dacă e să fiu corectă corectă, aveau dreptate. Numa’ că nu mi-a fost clar dacă ăștia care veneam spre București nu mai eram în grafic pentru mici. Că nu prea aveam cum să ne întoarcem. Ca să fim pe sensul care trebuie. Am trecut cu lacrimi în ochi la propriu pe lângă grătarele încinse și pe lângă fericiții care mâncau minunății cu muștar. Ba eu chiar m-am uitat cu jind prin parbrizul din spate multă vreme, ca un copil în fața unei vitrine cu jucării la un magazin închis. Cum, mă, să ratăm un astfel de obiectiv??? E o pedeapsă, clar, pentru că mereu am spus că micii de Dedulești or fi ei buni dar nu sunt că ăia de la Popas Saru lângă Slatina. Ia d-aici, Andreea, dă-i cu migdale coapte!
Cât fusesem noi de vesele, cum cântasem noi cu băieții de la Romania numa’ populare, cum filosofasem despre viață! Acu’, dintr-o dată, cu lacrimile amenințând să se prăvălească pe obraji și cu gândul la amărâții ăia care vor rămâne pe grătar intacți, ne puserăm pe tăcut. Și dă-i și taci și dă-i și taci! “Mă, ia stai așa, am o idee! Păi nu mergem noi la Cocoșatu și mâncăm acolo?” Nu a funcționat. Știm amândouă că o să ajungem târziu. În plus, nouă ne era foame acum! “Hai lasă că o să fie bine! Uite, ne luăm o înghețată de la benzinărie!” “Înghețată să-ți iei tu! Mie mi-e foame de mici! De la Dedulești! Dar hai să intrăm la benzinărie totuși, poate găsim un sandviș cu ceva cărniță!” Ne alegem benzinăria de la Corbii Mari. Că oricum pe acolo trebuia să ieșim de pe autostradă ca să o luăm spre ultima oprire a weekendului. Ne punem pe alergat. Autostrada este extrem de aglomerată. Normal, se termină mini vacanța de 15 august. Noroc că nu vom intra în București prin Militari. Nici nu vreau să mă gândesc ce blocaje or fi pe-acolo! În juma’ de ceas suntem în parcarea benzinăriei. Una lume își ia de mâncare. Eu iau o apă. Că fură cam sărați micii ăia de mai devreme… Tot stând noi la coadă la sandvișuri, ne dăm seamă că s-ar putea să nu mai găsim deschisă locația pe care vrem să o vizităm ca o încununare a acestui weekend. Hai!
O luăm spre Potlogi. Mergem să vizităm Palatul Brâncovenesc. Auzisem la unul din multele cursuri pe care le fac eu întru luminarea minții, de la Anita Sterea, profa mea de suflet, că palatul a fost restaurat. Deci e musai de văzut! Plus că nici nu e așa departe de București. Îmi tot propusesem să ajung, fără însă a găsi vreodată momentul. Și am zis că gata! Acum e timpul! Am ajuns în jur de 6 și ceva. Adică mult după ora de închidere. Știam asta încă de când am pornit spre el. M-am gândit însă că programul este pentru vizitarea interiorului. Pe mine mă interesa mai degrabă să îi văd curtea și exteriorul. Așa că nu am renunțat la drum. Parcarea era, normal, goală. Am intrat și am întrebat paznicul dacă se poate intra în grădini. Mi-a spus că da. “Stai să aduc și aparatul foto!” îmi zice cocălătoarea. “Aaa, vă rog mai ușor cu pozele că este închis! Vă fac eu așa o favoare că vă las să intrați!” Încep să mă enervez. “Ok, se poate intra sau nu, că nu sunt adepta încălcării regulilor?” “Se poate, dar nu faceți prea multe poze!” Intru. Deși deja ușor furioasă. Curtea arată minunat. Tot ansamblul a fost supus reabilitării și restaurării. Aproape că te transpune pe vremea lui Brâncoveanu. De fapt, Palatul a fost construit pentru fiul său, Constantin, cel mai mare dintre cei patru feciori și cel care era prezumtivul moștenitor al tronului. Așezarea era una strategică, la întretăierea drumurilor ce legau Bucureștiul de vechea capitală Târgoviște.
Dăm o tură prin grădini. Labirinturi din gard viu care ascund băncuțe pentru cei mai obosiți dintre noi, flori, alei din pietriș, două foișoare în care te poți ascunde de soarele puternic. Toate sunt perfect aliniate. Și îngrijite. Îmi place tare ce văd. Mă simt ca la Schonbrunn. La nord dai de un podeț peste albia fostului heleșteu. De jur împrejurul curții se înalță un zid ce are grijă să îi țină departe pe cei care în trecut au devastat și au prădat locul. Curtea, adică vreo 23.000 de metri pătrați, e împărțită în trei segmente: curtea de primire care leagă poarta principală de incinta palatului, curtea de serviciu destinată gospodăriei și grădinile palatului care se întindeau din spatele palatului până la heleșteu. Palatul domnește din mijlocul așezării. Într-o parte, Biserica Sf. Dumitru, ridicată tot de Brâncoveanu, a fost restaurată și ea. Lumina caldă a soarelui înainte de apus îmbracă toată așezarea. Și îndeamnă la visare. Ca și la Culele de la Măldărești, închid ochii. Jupâni și jupânese se perindă prin curte cu treabă. Boieri și doamne cochete coboară din trăsurile trase în fața intrării în palat pentru a se alătura balului din seara asta. Din interiorul Palatului răsună ceva valsuri cântate la pian. Bucate alese sunt pregătite în bucătăria aflată în grădina din spate.
“Mergem? Că nenea ăsta e cu ochii pe noi!” Mă trezesc din visare. “Mergem! Stai să mai arunc o privire de ansamblu, să mă încarc cu imaginea asta parcă desprinsă din filmele de demult!” Bă’, ce chestie! Deci, carevasăzică, se poate! Palatul a trecut prin niște încercări destul de grele înainte de restaurare. După uciderea lui Brâncoveanu, turcii l-au făcut praf în căutarea aurului lui Altan bey. Nici cei care s-au perindat ulterior prin aceste locuri nu au avut grijă de minunata construcție, lăsând-o să devină aproape o ruină vandalizată până și de localnici. S-a încercat o renovare a stabilimentului pe vremea comuniștilor, însă lucrările au fost sistate după ce și-a băgat coada Ceaușeasca. Dacă, după toate astea, Palatul a rămas în picioare și astăzi arată cum arată înseamnă că se poate!
Cu gândul ăsta ușor optimist am plecat spre București. Nu am fost de acord să îi dăm nimic nenea paznicului. Dacă îmi tăia bilet, îl plăteam fără nicio problemă. Dar faptul că el încearcă să facă bani în afara orelor de vizitare ale așezării, m-a făcut să fiu extrem de reticentă la a-i premia, poate pentru unii, bunăvoința, pentru mine, oportunitatea de o șpăguță mică. Da, am intrat, nu am bătut drumul degeaba. Dar dacă mi-ar fi spus că nu pot intra pentru că programul s-a terminat, nu aș fi avut o problemă să mă întorc altădată! Așa că, nicio mulțumire de ordin material pentru domnia sa! Doar mulțumirea din vorbe!
S-a terminat încă un weekend de colindat țara. Am să mă întorc în Oltenia. Doar sunt aproape la mine acasă. Îmi mângâie auzul perfectul simplu corect folosit de oamenii locului. Locurile sunt de vis! Drumurile nu sunt excelente, însă se poate merge. Nu mi se pare normal să parcurgi 270 de km în 5 ore. Dar ce să facem, asta-i hora pe asta o jucăm! Mai trebuie lucrat la atitudinea oamenilor care fac parte din turismul românesc: ospătari, oameni din unitățile de cazare, chiar patroni de diverse! Dacă nu înțelegem că lucrurile se pot dezvolta doar pas cu pas, investind răbdare și respect, turismul în România va rămâne la nivel de amantă: îl folosim o noapte, două, însă vacanța mare o petrecem la greci, turci, spanioli, acolo unde turistul simte că e respectat! În rest, pe cuvânt de româncă olteancă, avem o țară super tare! Tot pe cuvânt de româncă, păcat că-i locuită!