Duminică dimineață. Eee, nu chiar dimineață. Să tot fie un 9 când coborâm la micul dejun. Mai schimbăm o vorbă cu nenea atletul. E cel mai matinal din familia dumnealui. Ce să faci, disciplina de pe vremea când făcea sport de performanță! Unele lucruri nu pot fi șterse cu buretele. Nici unele deprinderi. Ne lasă să mergem la masă. Nu ne grăbim în dimineața asta. Savurăm cafeaua în liniște. Și brioșele cu ciocolată. Calorii… Ne hotărâm să predăm camera și să ne vedem de drum. Călătorului îi stă bine cu drumul! Nici măcar la plecare nu primim o atitudine pozitivă din partea doamnei care ne-a cazat deși nu mai avea nicio cameră. Probabil e supărată că așteptăm să ne dea restul. De 10 Ron. Sunt de acord cu bacșișul și încerc să nu fiu o zgârie brânză. Însă nu sunt de acord să răsplătesc grosolănia și lipsa de implicare cu recompense. Așa că da, stau și aștept să se agite dumneaei și să facă rost de cei 10 Ron pe care trebuie să mi-i dea. Este vizibil deranjată. De! Ce semeni aia aduni, nu? Păcat de locație și de micul dejun și de atitudinea oamaneilor de la micul dejun!
Mutăm vaporul 30 de metri mai încolo, în parcarea Mănăstirii de la Polovragi. Și o luăm agale spre Cheile Oltețului. Astăzi vrem să ne mișcăm mai mult pe jos. Mă rog, cât se poate, având în vedere că ne-am propus să vedem locuri împrăștiate în 4 zări. Nu-i nimic! Măcar la Cheile Oltețului să mergem pe jos. Să ne putem bucura de priveliști. Și de liniște. Și de aer curat. Socoteala de acasă… Trebuia să ne dăm seama că vise, taică, vise încă de când am intrat pe drumsorul ce duce către Chei. Mașinile goneau pe lângă noi, lăsând în urmă nori mari de praf. Nu contează! Noi mergem pe jos! La vreo câteva sute de metri de intrarea în Peștera Polovragi, multe dintre mașini rămân în parcare. Așa că se mai îmbunătățesc lucrurile. Măcar ne ferim doar de oameni, nu și de mașini. Nu intrăm în Peșteră. Coborâm în schimb vreo câteva trepte ca să ajungem într-un locșor de unde se poate vedea Oltețul. Ne aplecăm cât ne este permis peste balustradă pentru că aici cheile sunt adânci și abia poți zări râul printre tufele de fragi și carpeni. Îmi pare rău de Sonică. Pierde super imagini. Pe care le înghite astăzi Aifonicel. Nu face însă aceeași treabă bună.
Continuăm drumul. Avem de parcurs 2 kilometri. Pe șosea, Munții Căpățânii fac boltă. Exact ca în Setenil de las Bodegas, în Spania. Sunt locuri în care Munții Căpățânii și Parângul aproape că își ating nasurile, atât sunt de apropiați. Martor al apropierii lor aproape indecente, Oltețul a fost șmecher de mic. A săpat când pe o parte când pe cealaltă. Și tot el a avut grijă să apară și Peștera Polovragi: a intrat printr-o fisură pe care a găsit-o în peretele de calcar al masivului Căpățânii și mi ți-a lărgit-o încet încet, cu răbdare de chinez, conștient de importanța aliatului său, timpul. Și nu s-a oprit din săpat. Sunt porțiuni mai deschise care ne permit să vedem cum meșterul își vede de treabă, nestingherit. Ajungem la primul pod. Mă apropii cât pot, având în vedere că mi se taie aerul când văd hău. De aici se poate coborî în albia Oltețului. Se văd cele două scări negre metalice. Și imediat după pod este cărarea amenajată oarecum cu câteva trepte. Nu ne încumetăm să coborâm. Nu avem încălțămintea adecvată și chiar nu aș vrea să ne rupem oasele p-aci. În două săptămâni avem programată o altă aventură și avem nevoie de picioare și mâini întregi. Dar lumea spune că e fascinant să vezi Cheile mergând așa, jos, pe malul Oltețului.
Mai mergem. Trec pe lângă noi mașini. Raaar și oameni pe jos. Noi ne bucurăm de spectacolul oferit de natură. Logic că în fiecare mini grotă săpată de vânt în munte vezi un mic wc public. Încerc să fac abstracție de nesimțirea oamenilor în fața măreției naturii. Nu îmi e foarte clar nici de ce este lăsat accesul mașinilor. Ba îmi este. Pentru că drumul care străbate Cheile ajunge la Curmătură Oltețului și chiar la Lacul Petrimanu. În fine, nu mai contează. Am putea să ne educăm noi, totuși. Și să nu alergăm ca bezmeticii lăsând praf în aer, pe plantele de lângă drum, pe turiștii ieșiți la o gură de aer “proaspăt”. Ajungem la al doilea pod. Bucăți mari de rocă dislocate din munte și trunchiuri de copaci și-au găsit casă în albia râului. Pare să le accepte. Dar le sapă. Și le toacă. Până la urmă e la el pe teritoriu. De cealaltă parte a podului, e liniște. Apele îi curg line. Fără gălăgie sau musafiri nepoftiți. Încă! Fug repede de pe pod. Problema cu înălțimile, de! Încet încet, drumul iese din Chei și pădurea își intră în drepturi. Nu ne oprim. Ieșim în soare. Și mai mergem preț de vreo doi kilometri. Că ne-am întins la povești. Îmi pare rău că nu am ales să facem traseul ăsta ieri. Am fi avut varianta să mergem pe jos până la Curmătură Olețului sau să o luăm spre Crucea lui Ursache – Poienile de Sus – Luncile Oltețului. Sigur ambele trasee ar fi fost minunate. Nu știu de ce dar am așa un feeling că, la fel cum m-am întors după trei ani, mă voi mai întoarce în zona asta. Cheile Oltețului pentru mine sunt mai spectaculoase și mai interesante decât cele ale Sohodolului.
Coborâm la mânăstire. E deja 1. Și noi mai avem atâtea în plan. Intrăm puțin totuși. E un loc plin de flori. Și, teoretic, de liniște! Practic, e destul de multă lume. Și nu toți respectă regula de a păstra liniștea. Îi spun Lui ce am de spus, aprind o lumânare și ies. Bisericuța este extrem de frumos pictată pe dinăuntru. Iar chiliile nu se văd de mușcate. Există chiar și o fântână unde poți să îți potolești setea. Pe aleea care duce la mânăstire găsești, dincolo de cerșetori, diverși negustori. Așa se face că am plecat acasă cu un scăunel din lemn. Și cu sirop de brad și de cireșe amare. Ne-am încadrat în timp. Nu și în buget… Călugărițele sunt gospodine. Se vede din curtea extrem de îngrijită. Au chiar și stupi ca să producă miere. Parte din produse sunt vândute, parte sunt destinate consumului intern. Mi s-a părut mereu că mănăstirile sunt extrem de bine organizate și conduse. Vorba lu’ bunică-miu: “iti dai seama de cum e omu’ dacă arunci un ochi în gospodăria lui!”
Ne potolim foamea cu câteva migdale coapte. Nici nu am avea timp de mai mult. Următorul loc unde vrem să ajungem este la o aruncătură de băț de Polovragi. Și la o aruncătură de băț și mai mic de Horezu. A venit vremea să vedem fostele case boierești fortificate. Înalte, dreptunghiulare, un fel de turnuri de apărare, culele au un iz de castel mai de la țară, dar castel totuși. Ne-am dus la Măldărești. Habar n-aveam că acolo este cea mai veche culă din regiune, cula Greceanu. De fapt, prima dată noi am văzut-o pe soră-sa mai tânără, cula Duca. De cum am intrat în curtea mare, plină de flori, am dat dreptate celor care ziceau că vorbim de un fel de castel. M-am simțit ca în La Medeleni. Eram un fel de Olguța. Parcă și puteam vedea desfășurându-se viața boierilor stăpâni ai casei. Fix în fața culei Duca se află și casa de vacanță a fostului politician. Nu atât de înaltă, însă cu un pridvor larg, numai bun de luat masa vara. Un fel de cerdac. Curtea este, așa cum mai zisei, plină de flori. Aleea care duce la Cula Duca, colțurile grădinii, arcadele caselor, toate sunt pline cu flori. În ghivece, direct în pământ, în oale de lut că doar suntem în vecinătatea satului Olari, în căruțe în miniatură, acestea aduc un aer boem și romantic. Lipsește Coana Chirița din peisaj și balurile date de ea. Cred că nu numai mie îmi inspiră cele mai sus descrise. Că doar de-aia s-au filmat aici scene din Iancu Jianu și din Drumul Oaselor…
Peste drum, la Cula Greceanu, așezarea este mai interesantă. În mijlocul unei pajiști de un verde ireal ca să aibă vizibilitate bună, flancată însă de copaci care să o ascundă de atacatori, așezarea ne primește cu o poartă din stejari legați cu fier. Din fericire, este larg deschisă. Povestea spune că aici și-a dus traiul Tudor Maldăr, vestit oștean al lui Mihai Viteazul, care, prins în luptele rivalităților pentru ocuparea locului lui Mihai Viteazul, este predat hanului tătar care era aliatul lui Simion Movilă. Cum o belea nu vine niciodată singură, fiica tătarului se înamorează de Tudor și fuge cu el aci, pe moșie. Și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Cu tot cu cei șapte copii. Casa își schimbă numele atunci când Costache Greceanu se căsătorește cu Maria Maldăr, o strănepoată a lui Tudor Maldăr. Ce să faci, afaceri de familie! Să revenim din istorie! Și curtea acestei case este minunat întreținută. Și aici găsești oale de pământ cu flori. Și o bancă din lemn, așezată pe trei buturugi. În mijlocul curții, o fântână veche își trăiește elegant bătrânețile. Toate elementele sunt din aceeași poveste. Și recreează cumva vremurile de atunci. Inclusiv interioarele au fost restaurate, avându-se grijă să se păstreze mobila veche și decorațiunile specifice caselor boierești feudale. Nu, nu e termopan pe nicăieri. Slaaavă Cerului!
La capătul uliței se înalță semeață, în ciuda vârstei înaintate (vreo 240 de ani), biserica Sfântul Nicolae și Sfinții Voievozi. Flancată de doi arbori seculari, biserica emană pace. Și liniște. Are trei hamuri, deci este ocrotită de trei sfinți: Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe și Sfinții Voievozi. Când am ajuns noi, o doamnă mătura treptele de frunze. Iar afară se pregătea de furtună. Nu am avut răgazul să o vizităm pe dinăuntru. Însă ne-am dat seama de ce este trecută în Patrimoniul Cultural Național. Este o demnă reprezentantă a stilului arhitectural tradițional românesc. Domne, și, în ciudă vârstei, chiar se ține bine!
Am lăsat Măldăreștiul și comorile lui în spate, tocmai când se punea de-o furtună. Și am luat-o spre Horezu, cu gândul să îmi cumpăr vreo câteva căni de pământ ca să am din ce bea zaibărul. Prin frig și ploaie, prin grindină și copaci smulși. Aiurea! Vreo două trei picături răzlețe și un vânt ușor nervos de parcă nu ar fi apucat să își bea cafeaua. Sau cel puțin așa a fost pe unde am fost noi. Că, odată ajunse la Horezu, comercianții ne-au spus că a plouat destul de serios și au fost obligați să își bage marfa la adăpost. Mai e și după sufletul omului, zic! De-asta am avut noi vreme bună 🙂 Am intrat în magazine. Multă ceramică. Multe ii. Dar și multe chinezării. Sincer. Păcat de produsele noastre pe care am putea să le folosim și să le promovăm căci au o anumită calitate! Și parcă și aici am simțit lipsa aplecării către cumpărător. Nu știu, pe cuvânt, cum din Turcia sau Maroc sau India nu am putut pleca fără să cumpăr ceva iar aici mi-am făcut doar pașii. Poate pentru că acolo vânzătorii stau cu tine, îți explică, te ascultă, îți dau importanță. La noi se butonează telefoane și mai primești câte o privire aproape acuzatoare, de parcă ai venit la furat. În fine, la așa atitudine și eu am fost destul de rezervată în a cheltui bani. Am plecat cu încă un scăunel că doar am două nepoate. Și l-am lăsat pe Aifonicel să se dea în stambă, înghițind și el câteva cadre cu oale și ulcele. Gata și cu Horezu!