E deja 2. Pornim spre orașul lui Brâncuși. A doua parte a zilei este destinată lui. Scăpăm de vapor la intrarea în oraș. Și pornim la pas. Începem cu o înghețată. Deja este extrem de cald. Să tot fie vreo 38 de grade. Înghețata se topește mai repede decât o pot eu mânca. Vânzătorul de calorii ne ajută cu ceva sfaturi referitoare la cum să găsim locațiile operelor marelui Brâncuși. Și ne dă și ceva informații legate de unde am putea să ne potolim foamea. Ok, extrem de amabil omul! Îl vom aculta parțial. La partea care ține de parcuri. La aia cu mâncarea suntem deja hotărâte în urma unei cercetări făcute de noi. Intrăm în parcul care găzduiește trei dintre cele patru lucrări. Trecem pe lângă chinezăriile inerente care au pătruns fără drept de apel în mai toate parcurile din țară. Și nu numai în parcuri. Lăsăm în urmă și chiotele copiilor care alunecă pe tobogane colorate. Dăm de un foișor. Exact ca în Cișmigiu. Probabil și la ei, din când în când, cântă vreo fanfară aici. Fix în spatele foișorului, Poarta Sărutului. Terminăm înghețata înainte de a ne apropia. Parcă e prea importantă opera asta ca să fie mânjită cu ciocolată din înghețată. Că la ce înghesuială era, nu ar fi fost exclus vreun accident nedorit.
Lume multă. Asta nu e rău. E bine că lumea vine să vadă artă. Aaaa, nuuu, lumea nu vine să vadă artă. Sau nu toți. Lumea vine să se tragă în poză. Sub poartă. E coadă. Adică, e grămadă, nu coadă. Toți vor să se pupe. Dar nu le iese pupatul din prima. Așa că nu se mișcă de sub poartă până nu iese o poză de cel puțin 1000 de like-uri pe Facebook. “Ne faci o poză aici? Hai, iubi, să se vadă dragostea! Aaaa, nu am ieșit bine, uită-te și tu cum am fața umbrită, mai fă o dată! Iuuubi, fii mai tandru! Aaaa, nu a ieșit nici asta, uită-te cum îmi stă părul! Mai fă una! Iuuubiii, unde ești? Vino încoace, lasă-i pe ceilalți care mai vor poză că pot să aștepte! Pune o mână pe spatele meu! Așaaaa! E bună asta. Maaamăăăă, hai să facem și cu tine! Unde e, mă, mama? Maaaamăăăă! Hai și tu încoace! Nu te grăbi să nu te împiedici! Lasă că lumea mai poate aștepta că nu se grăbește nicăieri! Faatăăă, sor-meo, unde îmi e rujul că mi-l șterse iubi pe tot mai devreme? Vrei și tu să facem o poză? Hai vino incoa’! Aaa, păi uită-te și tu cum ținuși geanta asta! Încă o dată!” În punctul ăsta, cocălătoarea mea și-a băgat… picioarele și a plecat înjurând. Eu am mai stat puțin să admir spectacolul. Suntem așa o nație strâmbă…
Las și eu Poarta Sărutului și pupăcioșii în urmă. O iau agale pe Aleea Scaunelor. Cred că e tare frumoasă când nu e populată… Mă trezesc gândindu-mă la Brâncuși. Și la dragostea lui, Maria Tănase. Și la ce înseamnă un artist și munca lui. Și la cât trebuie să fii de ales ca să poți da naștere cu mâinile tale la minunății. Că eu nu sunt în stare să bat un cui…”Vă rog să vă ridicați! Aloooo, doaaaamnă, vă rog să vă ridicați!” Am crezut inițial că stă cineva pe iarbă și nu are voie. Nu, mai grav! O doamnă, obosită de la cei 20 de metri de mers, s-a așezat pe scaun. Pe scaunul operă. “De ce, domne, să mă ridic dacă am obosit?” Polițistul îi explică doamnei că nu e voie contactul direct cu lucrările pe care le vizităm. Că se deteriorează. Și că trebuie să se mai bucure și generațiile viitoare de Brâncuși. Doamna protestează vehement, aducând în față vârsta și sănătatea. Fix la cinci metri în spatele scaunelor sculptate sunt vreo trei bănci de lemn, la umbra copacilor. Nimeni nu le vede. Lumea vrea acolo, în mijlocul acțiunii, pe piatra sculptată!
În capătul Aleei Scaunelor este Masa Tăcerii. Aici am parte de alt spectacol. Un grup ar vrea să se așeze fiecare pe câteun scaun și să pună sticlele de apă pe masă. Că berea o băură deja. Iar vine polițistul. Iar le explică. Iar protest vehement al grupului. Iar poze în țâșpe feluri, timp de 10 minute pe ceas. Nu cred că mai avem vreo șansă să ne vindecăm. Prindem un moment când e gol. Reușește și Sonică să își ia porția de amintire în imagini. Și intră la loc în buzunarul meu, neconsiderând prea oportună lăcomia lui care în alte momente era mai mult decât prezentă. A trebuit să ajung la Târgu Jiu ca să îmi dau seama că Brâncuși ar trebui să fie în Franța, nu în România. Că nu îl merităm. Deloc! Îmi dau câteva momente de gândire la umbră, cu privirea fixată pe apa Jiului. Dacă ar putea Jiul să spele toată partea urâtă a oamenilor… Dacă ar înțelege oamenii că avem aur și ne batem joc de el… Dacă nu s-ar mai spăla lucrările lui Brâncuși cu tot felul de bazaconii care fac ca piatra să se deterioreze… Dacă nu ne-am mai scrie iubirea veșnică, uneori de 3 luni lungime, pe toate monumentele unice în lume…
Lăsăm puhoiul să se certe cu polițiștii paznici. Și plecăm la pas prin oraș, spre parcul care găzduiește Coloana Infinitului. Preț de 15 minute cât durează drumul, putem simți puțin din vibe-ul orașului. E curat. E cald. Extrem de cald. Sunt multe mirese de care ne lovim mai la tot pasul. Sunt și câțiva oameni de-ai locului pe străzile încinse. Dar puțini. Magazinele au tras deja obloanele, semn că e weekend pentru toată lumea. Vreo doi trei navetiști așteaptă un maxi taxi. Peste drum de stație, unde au găsit puțină umbră. Prin soarele toropitor ne plimbăm vreo câțiva rătăciți de turiști. Se vede că nu suntem de-ai locului. Căutăm din ochi indicatoare de străzi, ne oprim să admirăm case, fotografiem florile de pe podul care aproape că ia foc de la soarele criminal de fierbinte. De pe pod se vede deja infinitul fără sfârșit care țâșnește spre cer. Ne apropiem carevasăzică. Intrarea în parc ne aduce câteva grade mai puțin. Vorba lui Cabron, frunzele și iarba, salcâmii și banca. La câte ciori, pardon, pescăruși care au stat prea mult la soare am văzut, mă așteptam ca băncile să fie pline de găinaț ca alea din Cișmigiu de la noi. Nope, e totul foarte curat.
În mijlocul parcului, este ea. Coloana Infinitului. Este și ea păzită. Ceea ce e bine. Parcă și văd că s-ar fi găsit destui care să încerce să se cațere pentru a obține o poză grăitoare pentru curajul lor de alpiniști amatori. Păstrăm și noi distanța. Încercăm să o cuprindem pe toată în fotografie. Sonică mă obligă să mă întind pe iarbă, altfel nu o poate prinde. Mă tăvălesc nițel. E bine. Pământul aduce răcoare. Mă așez în fața minunăției și nu pot să nu mă gândesc cum naiba o fi făcut Brâncuși. O fi întis-o pe pământ și pe urmă a ridicat-o? Și câtă curte de mare să fi avut? Sau a sculptat-o în câmp? Sau pe șosea? Sau pe scară în sus spre cer? Și cum i-o fi venit lui ideea? O fi visat? O fi învățat la școală? I-o fi suflat cineva? Sau o fi vrut să facă altceva și pe parcurs, mâinile nu l-au mai ascultat și a ieșit asta? Ce-o fi simțit oare când a văzut rezultatul final? Și cum și-o fi dat seama că gata, e suficient de înaltă? Artiști, oameni însemnați, dăruiți de Ăl de Sus cu talent, cu ceva ce noi, majoritatea, muritorii de rând, nu avem! Chapeau, maestre!
Hai să mâncăm! Că mâncară și ăi de pierdură boii! Am decis să mergem la Hanul Domnesc. Chiar dacă stăpânul înghețatei ne îndrumase către o altă locație. Chiar vrem la Han! Începem iar lupta cu soarele și cu fierbințeala. Mai vedem o bucățică de oraș. Și ochim un supermarket de unde ne vom lua o sticlă de vin numa’ bun de savurat diseară, pe pajiștea de lângă pensiune când vom încerca să facem poze lunii și stelelor. Începem să simțim cei 15 kilometri făcuți prin soare. Și ne omoară setea. Dar nu mai avem mult. Fix pe bulevard. Așa e așezat hanul. Cum am dat cu ochii de așezare, am fost nițel dezamăgită. Câteva mese stăteau într-o curte aflată pe trotuar. “Mno, îmi zic, asta e! Nu are sens să mai străbatem juma’ de oraș ca să mergem la cealaltă locație.” Întreb o doamnă dacă e deschis că nu era nimeni la mese. Zice: “sigur că da, haideți cu mine să vă duc în grădină!” Și ne plimbă pe un hol care avea într-o parte bucătăria și în partea cealaltă barul. Am un deja vu. Parcă am fi în Fussen unde am dat peste ospătărița româncă. Și tot ca în Fussen, la capătul holului, dăm în grădină. Raaaai pe Pământ. O curte nu prea mare. Plină de plante. Și verde. Ne așezăm la o masă lângă peretele din împletitură de viță de vie.
Comandăm pe nerăsuflate, înainte de a vedea meniul, apă. Pe care o și bem până să ne așezăm bine la masă. Ce mâncăm? Încercăm treaba aia cu “ce ne recomandați?”, adresată ospătăriței. Primim un sec “toate produsele sunt bune!” Bine. Orientată către client maxim. Lasă că ne descurcăm! Băgăm câteo ciorbă. Cu ardei și smântâna. Ca pentru o zi caniculară, așa. Primim pâine făcută în țăst. Iar smântâna este din aia adevărată, din lapte, nu făcătură. Mâncăm și transpirăm. Dar nu ne lăsăm. Excelente ambele ciorbe! Pentru felul doi, am decis că vom împărți o porție. Ca să ne mai și putem ridica de la masa asta aducătoare de odihnă. Încercăm ostropelul de pui cu mămăligă. Gustul copilăriei. Exact asta am primit în farfurie. Deși ne plângeam că nu știm unde o să mai încăpă și felul doi, carnea în sos de roșii cu usturoi a dispărut în doi timpi și trei mișcări. Excelentă mâncarea. Nu la fel de grozavă limonada cu mentă… Minunată locația. La plecare am găsit și noi intrarea pe care trebuia să ajungem și care era pe o străduță laterală bulevardului mare. Printr-un tunel de gard viu și viță de vie. Așa se intră în curtea hanului Domnesc. Nu prin bucătărie, cum am intrat noi… Aș mai lucra la modul în care personalul interacționează cu clienții. În rest, m-aș întoarce să mănânc la ei. Nu ne-au golit nici portofelele prea tare!
Cu burta plină și cu un chef nebun de somn la umbra unui copac, plecăm de la Han. Mai facem o singură oprire în Târgu Jiu. La supermarket, să luăm vin și apă. După care lăsăm vaporul să își facă treaba și să ne poarte spre locul pe care am pus ochii în seara anterioară ca să ne devină complice pentru prinderea în fragrant a soarelui care se bagă la culcuș. Dacă dimineață am fost martore la trezirea satului și pregătirea pentru o nouă zi, acum vedem pregătirile de somn. Viața mondenă a satului este dezbătută în grupuri grupuri pe la porți. Ici colo ne taie calea producătoarele de lapte cu gabarit depășit. Au terminat de păscut pe ziua de azi. E vremea de rumegat în intimitatea grajdului. În unele curți sfârâie grătarele. Ne dăm seama după fumul care se ridică și după muzica veselă. Ba chiar aș fi gata să jur că am văzut și un ceva ce semăna cu o discotecă în aer liber prinzând viață pe un teren de fotbal. E sâmbătă doar, e seară de clubbing. Nici măcar aici nu mai e vorba de zi de horă…
Ajungem în câmp. Și ne punem pe așteptat. Soarele se pregătește. În tihnă. Își urmează rutina zilnică. A plecat de la muncă. Se descalță. Intră la duș. Se spală pe dinți. Ba chiar se și demachiază de urmele de nori lăsate de încăierarea de mai devreme când câțiva albicei au vrut să îl trimită mai devreme acasă, la culcuș. Noi așteptăm răbdătoare să își termine tabieturile. Între timp, Sonică mai vrea să înghită ceva cadre cu Parângul și Munții Căpățânii care se văd în zare. Îl las în pace, are voie la excese. Doar e weekend și pentru el. Tocmai când îmi ziceam toate astea și încercam să fiu un părinte cool și de treabă, Sonică tușește. Îl bat ușor pe spate repornindu-l. Își revine. Peste două cadre, tușește iar. Îi dau puțină apă, scoțându-i bateria. Degeaba. Începe să tușească tot mai tare. Nu mă mai ascultă deloc. Nici cu vorba bună în modul manual, nici cu amenințări în modul auto intelligence, nici cu pedeapsă în modul apperture priority. Nimic nu merge. Tușește și rămâne blocat așa. Pierd momentul în care soarele își trage căciula pe ochi și stinge veioza de la capul patului. Sunt îngrijorată pentru Sonică. Mai ales că în două săptămâni plecăm împreună într-o super aventură unde avem nevoie de sănătate și eu și el…
Chiar dacă nu mai am chef de nimic, exact ca un părinte care își știe copilul bolnăvior, ies la pozele de noapte. Măcar cocălătoarea să tragă ceva cadre faine. Până își așează ea trepiedul și își pregătește catrafusele, bem câteun pahar de vin. Ca să ne facem curaj că nu are ce să se întâmple aci, la margine de codru des în bezna asta cu care doar luna are curaj să se lupte. Halal băutoare ce mai suntem și noi. Deja ne-am amețit. Râdem întruna de te miri ce. Și încercăm să facem fotografii. Nu ne iese mare lucru, însă procesul în sine ne ajută să încheiem seara în hohote de râs. Nici condițiile de la cazare nu ne mai strică starea de bine. Nu le uităm, însă preferăm să le ignorăm. Măcar pentru moment.