Exact cum mă așteptam! Negocierile sunt dure. Se lasă cu renunțat la masa de prânz, la bănănăit alene pe cărări de munte, la sesiuni foto din toate unghiurile și cu toate setările ale vreunui fluture zburător prin pădure. Ne ștergem lacrimile, ne asumăm pierderile și pornim la drum. Azi va fi despre Cheile Sohodolului. La cât de încântată este toată blogorimea, e clar că vom avea ceva cadre faine de tras. Avem de mers nițel. Vreo oră și un pic. Nu-i bai! Fiind relativ devreme, lumea nu a ieșit încă pe șosele. Oricum, nu-i loc de alergat vaporul. Nici nu ieșim bine dintr-un sat că intrăm în altul. E sâmbătă. Deci, zi de muncă. Se vede asta în gospodării unde doamnele spală în ligheane rufăria strânsă peste săptămână, pe câmpuri unde lumea întoarce fânul, în curțile care zumzăie din cauza mașinilor de tuns iarba. Înaintăm în diminețile comunităților. Și vedem cum satele se scutură de binefacerea somnului călduț și se apucă de fustele noii zile. Traversăm și Târgu Jiu. Și la orășeni începe o nouă zi. Lumea se perindă care încotro. Nu avem timp acum. Mai întâi natura și pe urmă avem întâlnire și cu orașul lui Brâncuși.
Nu avem mult de mers de la Târgu Jiu până la Runcu, locul de unde pornește aventura pe Chei. Vreo câteva minute. Iar ne fură peisajul de viață la țară. Îmi amintesc de copilăria mea și de sâmbetele cu pâine în țăst și mâncare de roșii cu cimbru. Și de rufele întinse într-un anume fel, „ca să nu radă lumea de noi” (mereu erau mai întâi întinse rufele lu’ taicu). Și de căruța cu iarbă care trebuia golită înainte de ora 10 ca să nu se încingă. Se pare că măcar o parte din ce am trăit eu încă mai există. Căruțele cu fân sunt deja în curți, semn că mai toată lumea la 5 era în picioare. Cu mult înaintea soarelui. Tot cu ochii prin curțile oamenilor, nu îmi dau seama când ajungem. Avem un omuleț la intrarea pe Chei. Ne dă bon fiscal pentru cei 10 RON pe care îi plătim taxă ca să intrăm cu vaporul. Și un sac de gunoi ca să nu aruncăm gunoiul în râu. Am fost impresionată. Și mi-a plăcut tare. Omul nostru ne mai povestește și ce avem de văzut. Și tot insistă să mergem cu mașina. Chiar dacă noi ne propusesem să o luăm agale, la pas. Aveam să înțelegem un pic mai târziu de ce.
Pornim. Prima parte e drum asfaltat. Se merge extrem de bine. E adevărat, drumul e îngust, însă după Spania, Italia și Portugalia, nu ne mai sperie cărarea cu față de stradă. Începe spectacolul. Calcar săpat de vânt. Sau de apă. Sau și de vânt și de apă. Cum prindem o porțiune mai largă, cum lăsăm vaporul să își tragă sufletul și o luăm la pas să mai surprindem câte o imagine numa’ bună de arătat ca argument că aici găsim cel mai tare peisaj carstic. Trecem peste poduri peste care trecea acum ceva ani buni și Mărgelatu’ în Trandafirul Galben. Mai că îmi vine să scot o bomboană agricolă. De-asta ne-o fi dat nenea de la poartă sacul ăla mare așa? Ca să avem unde să scăpam de ambalajul bomboanelor mai sus menționate?! Hai, Andreea, lasă-te de scuipat semințe și vezi-ți de drum! Ne recuperăm vaporul și înaintăm. Pe maluri, turiști care sunt instalați cu corturile de ceva vreme, dovadă rufele proaspăt spălate și întinse la uscat. Din loc în loc, deja miroase a friptură coaptă pe cărbuni. Câteva doamne vor să își desăvârșească bronzul de munte care, știm cu toții, rezistă mai mult decât ăla de mare. Sohodolul le servește drept mare. Domnilor același Sohodol le servește drept frigider pentru bere. Natura devine complice al omului.
Mai mergem. De fapt, tot mergem de ceva vreme. Partea spectaculoasă se termină relativ repejor. Urmează drumul forestier care străbate Munții Vâlcan și ajunge până hăăăăt, în Uricani. Asta am aflat la întoarcere. La ducere nu știam decât că e fain să mergi așa agale, prin pădure. Lăsăm vaporul din nou. Hai să dezmorțim oasele! Vreo 3 kilometri mergem la pas prin umbra pădurii, în susur de apă. Dăm iarăși de turiști veniți în grupuri la campat în inima pădurii. Nu le-o fi frică de vipere? Haida de, Andreea! Păi nu mai facem acuma nimic de frică? În plus, vreau să cred că toți cei care ajung aici respectă natura. Deci și natura îi respectă pe ei. Ne clătim ochii cu micile cascade care se formează când apa dă de bolovani. Și cu razele soarelui, alea mai curajoase, care au reușit să pătrundă printre crengile copacilor îmbrățișați ca să mângâie Sohodolul. Avem deja vreo câteva ceasuri de când ne lăsăm pradă liniștii. Și probabil am mai sta. Însă mai avem în program câte ceva pentru azi. Decidem să nu lăsăm vaporul să ne demonstreze ce poate în calitatea lui de mașină de teren. Nu acum. Așa că nu parcurgem drumul până la Uricani. Ne întoarcem.
Abia la întoarcere ne acordăm timp ca să vedem ceea ce recomandă toată lumea când vorbește de Cheile Sohodolului. Tragem pe dreapta la Peștera Nărilor. Acum, poate ar trebui menționat din nou că eu nu sunt o mare iubitoare de peșteri. O fi teama de îngust, o fi teama de spații închise, o fi ideea de a mă afla în pământ… Cert e faptul că strâmb din nas de fiecare dată când vine vorba de vizitat peșteri. Nici aici nu am făcut vreo excepție. Chiar dacă nu este o peșteră așa cum înțeleg eu ideea de peșteră, nici Nările nu m-au făcut curioasă de a încerca să merg prin cei 70 de metri, cât are fiecare dintre cele două galerii. Că da, de aici îi vine și numele. Așezarea celor două galerii dau imaginea nasului unui gigant de piatră. Iar galeriile sunt cumva deschise, astfel încât pe tot parcursul lor poți vedea luminița de la capătul tunelului. Chiar erau câțiva curajoși care se plimbau prin apa Sohodolului prin galerii. Nu m-a tentat. Pe cocălătoarea mea a tentat-o însă o coborâre cât mai aproape de apă ca să poată face vreo câteva poze demne de Pulitzer. Și-a blestemat zilele. Cum a trecut de intrarea pe una dintre Nări, a dat de rahat și hârtie igienică aruncată la tot pasul. Că așa știm noi să protejăm ce ne dă natura: mânjind la propriu și la figurat cu rahat. Este extrem de interesant nu doar să nu poți călca pe nicăieri de teamă să nu dea norocu’ peste tine, ci mai ales să vezi pereții galeriei mânjiți cu maro. Nu pot să înțeleg nici “tehnic” cum au putut să facă picturile alea din rahat. Să mai înțeleg motivele nici nu mă mai chinui. Probabil că mulți au înțeles că sacii aia pe care i-au primit la intrare pe Chei sunt pentru a fi puși ca huse peste hainele de pe umeraș de acasă…
Am plecat. Nervoase și scârbite. Și parcă vorba aia cu “avem o țară frumoasă, păcat că-i locuită” o simțim mai adevărată ca oricând. Evităm să mai oprim la Inel și la Cuptor pentru că nu mai vrem să avem de-a face cu situația de mai devreme. Vedem peisajul din mașină, fără a mai opri pentru poze. Preferăm să rămânem cu amintirea celor văzute din mers. Iar treaba aia cu rezervația naturală, căci da, vorbim de arie protejată prin lege, să însemne în continuare 350 de hectare de chei săpate în calcare cretacice de pârâul Sohodol, 345 de specii de plante vasculare. Și nu picturi din rahat. Și nici șervețele și hârtii și pet-uri aruncate la tot pasul. Mi-ar plăcea să înțelegem odată că “nu se face” începe de la noi. Că noi trebuie să facem. Că nu există nicio scuză pentru ce am văzut eu în peștera Nării. Că nu putem să ne educăm copiii luându-i de mânuță și ducându-i în peșteră să își facă nevoile. Că nu putem să transformăm orice loc în WC public.
La ieșirea de pe Chei, mai stăm puțin de vorbă cu reprezentantul Obștei. Ne spune că drumul mai mergea de unde ne-am hotărât noi să ne întoarcem. Dar nu e chiar sigur că am fi reușit să ajungem în Uricani. Pentru că ultima porțiune este extrem de ruptă. Din cauza celor care transportă lemne. Și din cauza apelor care au săpat în drum. “Poate dvs, cu mașina de teren, reușeați! Însă mașinile mici nu au nicio șansă! Au garda prea jos iar hârtoapele sunt mari.” Nu a spus asta nimănui la intrare. Sunt sigură pentru că pe drumul de întoarcere ne tot opreau alte mașini și ne întrebau unde duce drumul și cât mai e din el. Poate ar fi bine totuși să fie mai expliciți și mai darnici cu informațiile referitoare la ce urmează să vadă turiștii pe traseu și la eventualele probleme pe care le-ar putea avea dacă decid să se lase purtați de drumul prin pădure în încercarea de a ajunge la capătul lui. O problemă o poate reprezenta și decizia de a te întoarce. Sunt porțiuni destul de lungi în care drumul este extrem de îngust, deci nici vorbă să poți întoarce. Situația asta se poate rezolva totuși. Cu puțintică răbdare.