După nici mai mult nici mai puțin de 5 ore în mașină, cu mațele ghiorțăinde și cu gâtlejurile uscate, parcăm în curtea pensiunii. Ca niciodată, ne luăm și bagajele ca să nu mai fie nevoie să mai coborâm. Suntem cam rupte. Restaurantul are ceva clienți. Care stau la aerul oferit gratis de munte, pe terasa îmbrăcată în flori. „Îmmmm, îmi place! ” Pădurea începe fix de la geamurile din spate ale pensiunii. În față se vede satul. Iar în dreapta este mănăstirea. Și, normal, Cheile Oltețului. Cel mai tare îmi place să aud cum vorbește liniștea. Nu tu muzică urlândă, nu tu răcnete de oameni împrieteniți prea mult cu alcoolul. Trag aer adânc în piept. Miroase a brad. Sau a ceva ce nu are legătură cu mirosul mașinilor în fiecare dimineață de așteptare a lui 36. Mi se umplu ochii de lacrimi. Nu, nu e jandarmeria p-aici. E doar luna pe jumate plină. Care mă face să mă uit direct în galbenul ei. Și e un covor de stele. Sonică se bagă în seamă. „Ieșim la poze de stele?” „Să vezi ce stele îți dau eu ție, bezevenghi umblăreț ce ești! Mâine, că acu’ sunt ruptă!” Lasă bot Sonică al meu. Și se pregătește de răzbunare. Habar n-aveam eu ce îmi pregătea.
Intrăm în pensiune. E curat. Vine o doamnă. Pe mine mă iau complimentele pe dinainte: „vaaai, doamnă, ce bine că am ajuns! E tare frumos aici la dvs!” „Bine, să știți că nu am camere!” îmi răspunde doamna, toată receptivă la cuvintele mele de bine. Simt cum starea de bine începe să se înnegreasca. Mă forțez să îi dau enervării peste degete și să o țin la locul ei. „E ok, noi avem deja rezervare!” „Nu cred că aveți nicio rezervare din moment ce eu nu am camere libere!” Acul care măsoară enervarea mea începe să se agite din ce în ce mai tare. Simte asta și Nae, cocălătoarea. Intră în acțiune. „Avem o rezervare făcută prin Booking de acum trei săptămâni!” „Nu știu ce rezervare aveți dvs că pe mine Booking-ul mă anunță cu o zi înainte când am rezervări făcute prin ei. Și eu nu știu nimic de venirea dvs!” În momentul ăla, dacă aș fi fost singură, aș fi făcut stânga împrejur și i-aș fi urat de bine doamnei. Nae se ține tare pe poziții. „Nu știu ce relație aveți dvs cu Bookingul și nici nu mă prea interesează de fapt. Aici este rezervarea confirmată, ar fi grozav să avem o soluție!” Liniște. Doamna furibundă tastează. Sau nu știu ce face pe calculator. Mai zice din când în când: „oricum, eu camere libere nu am!”
Mă și gândeam. „Am făcut cinci ore la venire. Noapte fiind, trebe să fie mai liber. Deci 3 înapoi. La 2 putem să bem un pahar de vin în sufrageria-mi primitoare.” Nae mi-a mărturisit ulterior că s-a gândit cum o să întindem scaunele în vapor și o să sforăim la lumina lunii. Nu am avut ocazia să punem în practică nici planul meu, nici pe al ei. Că doamna ne aruncă printre dinți: „Luați cheile astea, vom scoate patul rabatabil din camera țâșpe!” Din păcate eu eram în alt film. Mă depășește să înțeleg atitudinea asta pur românească. Mă tot întrebam de unde a scos camera după ce în repetate rânduri o ținuse una și bună că nu are ce să ne facă. Și mă tot întrebam cum dracului să faci turism așa. Adică te costă așa mult să nu întâmpini turistul care îți plătește serviciile cu o moacă de murătură din aia care nu e bine pusă și, după ce că e acră, mai e și moleșită în prag de primăvară? Și dacă nu eram românce? Ce se întâmpla cu turistul străin, portofel ambulat plin cu Euro? Se mai întorcea în zonă? Da, poate da! Se mai întorcea la tine? Nu, sigur nu! Dar, again, cine are nevoie de turiștii ăștia plini de fițe care vor să le fie respectate drepturile? Lasă, că vin românași de-ai noștri care dau o șpăguță ca să apară o cameră din pălăria magicianului!
Urcăm în cameră. Cu tot cu nenea care strânge patul pliabil. În cameră…miroase a ceva aer închis. Nu, nu a mucegai că mirosul de mucegai nu mă deranjează așa tare. Miroase parcă a nespălat. Verific prosoapele. Par folosite. În vasul de toaletă sunt ceva urme de păr. Cada este ruginită de jur împrejur. Paharele pentru periuțele de dinți sunt murdare de ceva alb. Sper să fie pastă de dinți… Merg în mod mai mult instinctiv să deschid geamul și să verific lenjeria patului. Din cauza unor locuri ca ăsta am rămas cu modelul mamei care peste tot pleacă cu prosoape și cearșafuri. Avem două pahare pe un mobilier care e clar mai în etate ca bunică-miu. Bunică-miu cel veteran de război. Paharele sunt lipicioase. Simt că mă lasă picioarele. Aș vrea să mă așez. Nu îmi vine să o fac nicăieri. Mă gândesc la hainele mele îmbibate de transpirația celor 5 ore care miros dumnezeiește în comparație cu lenjeria patului. Îmi vine să plâng. Furie, frustrare, dezamăgire. De ce nu putem? De ce nu vrem? De ce ne tăiem craca de sub picioare? Se chinuie o mână de oameni să facă chestii de vis în țara asta. Și tot efortul lor se duce pe apa sâmbetei din cauza unor atitudini de genul mai sus amintit. Nae încearcă să mă încurajeze: „Știi și tu că nu o să stăm prea mult în cameră! Hai să bem un pahar de vin și să nu ne stricăm weekendul!”
Nu îmi iese. Tot ce vreau e să fac un duș, să mă bag la somn și să ies dimineață cât mai repede din camera asta! Nici nu vreau să mă gândesc ce ne așteaptă la micul dejun! Că, învățate ca prin alte părți, am luat micul dejun de la pensiune. Indiferent cât m-aș strădui, nu reușesc să mă repliez! Nici dușul nu ajută prea mult. Cum naiba să ajute dacă apa era călduță spre rece iar picioarele erau scufundate în cădița dușului până dincolo de gleznă în doi timpi și trei mișcări? Ce știu eu…apa se scurge greu, nu e chiar simplu! Și, ca un făcut, fix de data asta am venit fără prosopul meu de acasă! Ies înfrigurată din duș și aștept să se usuce pielea. Ca la plajă. Numai că acu’ la lumina becului care părea că îmi face cu ochiul. Era bâzâit de un fluture care îi tot dădea târcoale probabil și el în căutare de căldura care să îi usuce apa de pe aripi. Mă uit după Nae. Nae, ia-o de unde nu-i. „O fi plecat și m-o fi lăsat singură aci, în camera asta mirosindă?” Mă reped la geam să văd vaporul. E la locul lui, sforăie deja. Ok, măcar mi-a lăsat vaporul… Tocmai când îmi făceam planuri cu banii pe care îi voi avea după ce îl dau pe vapor unui om cu suflet mare și portofel și mai mare, vine și Nae, triumfătoare, cu baterii pentru telecomandă. De la un televizor de 30 cm / 30 cm. Nu, nu l-am folosit! Dar a vrut să aibă baterii că o deprimă o telecomandă golașă pe dinăuntru…
Am adormit într-un final cu gândul la plimbări în aer liber, la turismul din Germania și cu teama dimineții următoare. M-a trezit fumul de la țigara vecinului și glumele lui matinale. Pereții sunt subțiri. Balconul lui era despărțit de al nostru printr-o floare. Deci, eram o mare și veselă familie. Ok, să ne trezim! Parcă auzisem de un mic dejun de la 7. Îmi arunc un ochi cârpit de somn la ceas. Suntem în grafic. Putem să bem o cafea călduță cu ochii la cerul roz de răsărit, în aerul curat și tare al dimineții între munți. Pe terasă mai sunt doi domni: unul cult care citește ceva despre meditație și un altul sportiv care, la cei 80 de anișori, arată mai bine decât arătam eu acum 5 ani. Îmda, nu-i problemă. Noi suntem nici culte, nici sportive. Suntem înfometate. Păi oți fi voi cu foamea la purtător, însă micul dejun abia acum se pregătește. Mă uit cu reproș la Nae. Ea a fost cea care a întrebat aseară cum e cu prima masă a zilei. „Erai adormită de ai înțeles aiurea?” “Pe cuvânt că a zis 7…” Sonică se trezește. Și nu are nevoie de cafea ca să înceapă să își facă treaba. Și uite așa mă ține și pe mine ocupată. Și mai uit de mațele ghiorțăinde.
Într-un final apoteotic, pe la un 8-is, avem mâncare. Prima surpriză plăcută: micul dejun e variat și extrem de gustos. Cafeaua mi se șoptește că e cam proastă. “Eeee, asta e! Defilăm cu ce avem!” zise nebăutoarea de cafea din mine. E liniște. Se pare că toate în jur sunt adormite. Chiar dacă soarele e de mult cocoțat pe cer. Doi căței se așează lângă noi. Par să vrea să ne păzească. Sau poate le-o fi doar foame și lor. Începe simfonia furculițelor în mijlocul liniștii dese. Parcă altfel se văd lucrurile cu burta plină. Parcă nu te mai supără așa tare că masa, unde ai decis să ții spectacolul susținut de furculițe și farfurii, a rămas murdară de vinul savurat de clienții de aseară. Iei un șervețel și ștergi tu. Greu găsești și șervețele, însă asta este deja prea multă cârcoteală. Hai mai bine să ne gândim ce facem azi! Avem câteva locuri în care musai vrem să ajungem în tura asta. Hai să le scoatem pe masă și să începem negocierile! Că îmi e clar că nu vom avea timpul necesar pentru toate. Și nici nu are sens să alergăm așa ca besmeticele. Deși, dacă tot am făcut 250 de km în 5 ore, parcă am vrea să profităm de fiecare minuțel, că nu se știe când vom mai avea nervii suficient de tari ca să mai facem drumul ăsta din nou…