Weekendul pe care l-am ales în august ca să fug de acasă a fost, cum altfel, ăla cu toată gloata. Că nenea Dracnea a dat liber la bugetărime ca să facă punte cu Sf Maria și să meargă să încurajeze turismul național. Sau să le mulțumească pentru mitingul de acum ceva vreme. Sau, mă rog, să îl voteze și data viitoare. Sau ceva. Ideea e că mie îmi place mult de Cănuță. Ăla sucitu. Și tot încerc să îl copiez. Așa că m-am hotărât să nu fac nicio punte. Dar să plec totuși în weekendul amintit. Prevăzătoare și organizată, colega de blog a făcut rezervare pe sfântul booking cu vreo trei săptămâni înainte de plecare. Ca să fim sigure că nu dormim pe preșul vreunei păduri. Planurile au început să se contureze, cercetarea a început a fi făcută, palma cu Busu bătută la capitolul „trăiască familia ta, bosulică, aranjează tu de un weekend fără ploaie!” Nimic nu părea să amenințe buna desfășurare a acțiunii. Cum însă socoteala de acasă și aia de la târg nu sunt nici măcar în relație de tatonare…
E vineri. Zi scurtă. E deja 4, oră la care ar fi trebuit să ne punem în mișcare. Mă consolam cu gândul că măcar bugetarii sunt plecați deja în vacanță, deci nu o să ne înghesuim chiar așa tare pe șosele. Vezi să nu, vrabio care visezi tu mălai! Păi cocălătoarea mea e prinsă mai întâi la coadă la hipermarket unde trebuie să achite vreo câteva migdale coapte și o sticlă de vin. Că, dacă știam, le luam naiba dintr-o benzinărie! Pe urmă e prinsă în Pipera. Că toți corporatriștii pleacă azi mai repede. Și e înghesuială mare pe micul Dimitrie Pompeiu. Așa că, se face 5 până ne mișcăm noi cu tot cu talente. Oooo, măiculiță olteancă! În halul ăsta? Gabriela, săraca, încearcă să ne scoată pe străduțe secrete. Un pic îi iese, mai mult nu. E o căldură înăbușitoare. Cu aerul condiționat nu ne prea înțelegem că ne dă dureri de cap. Să ne fluture pletele în vânt de la geamuri nu e iar o idee prea grozavă că, în lipsă de plete lungi, ne flutură urechile. Îi dăm cu apă din termos.
Vaporul înaintează. Da, pentru cititorimea fidelă, trebuie făcute mențiunile din acest paragraf: după experiența cu vaporul din Germania, după treaba cu Buzăul și drumurile lui numai bune de făcut de rușine în fața clasei călătoare, colega de călătorii a luat decizia să își vândă un rinichi, un plămân, trei sferturi din ficat, mașina veche și munca pe următorii ani buni întru achiziționarea unui vapor. Fix ca ăla din Germany. Și a reușit. Doar culoarea diferă. În rest, aceeași mașină lungă cât o zi de post și lată de mereu mă ridic ușor de partea dreaptă când intră în depășiri. Ce să știu eu… În plus, am întrebat-o dacă are pile pe la Petrom că ar cam avea nevoie de o cisternă care să meargă cu ea mereu. Nu numai în călătoriile din afara capitalei, însă și pe străzile minunatei aproape metropole. Cică sunt cârcotașă și nu înțeleg țara în care ne ducem traiul și ne mâncăm mălaiul. În fine, vânt la pupa, ce să zic! Fără evenimente neplăcute! Iar pe cocălătoare o vom boteza Nae. Că are vapor.
Să revenim. Vaporul înainta cu 10 km pe oră, sudorile curgeau în valuri, nervii erau întinși mai mai să plesnească. Nici nu ziceai că avem în față un weekend de cutreierat locuri, de cunoscut oameni și de mâncat bun. Rămânem așa amărâte și pe autostradă unde vaporul își umflă pânzele și aleargă mușcând cu poftă din kilometri. Mai știți toți bugetarii ăia care trebuiau să fie la Mamaia înghesuiți în apa mării? Nu sunt toți. Un sfert sunt pe autostradă, spre Pitești. Unii aleargă, parcă ar fi la un concurs de viteză. Alții ar vrea să alerge, însă nu îi țin puterile mașinilor din dotare. Toți însă par a fugi de București. Nici nu se uită înapoi. Pleacă din orașul care le dă pâinea în schimbul vieții. Ca să bea puțină apă vie din locuri care îți dau viață în schimbul pâinii. E un spectacol și mersul ăsta pe autostradă. La care participă și natura. Plouă cu soare. La țară nu e de bine. Înseamnă mană. Aci, printre betoane, picăturile nu încurcă pe nimeni. Nici măcar pe vaporul nostru care nu se supără să tot dea din ștergătoare. Așa are șansa să ne arate ce poate. „Știm, mă simpaticule, ce poți, că te-am văzut în Germania într-o ploaie adevărată, făcută nemțește!”
Tot cu ochii la mașini și la cer și cu gândul la oameni și locuri, ajungem în Pitești. Gabriela decide că e mai bine să o luăm prin oraș. Ok, poate e mai liber. Nu știu cât a fost de liber, însă am avut șansa să vedem nițel și din drumurile piteștene. Încep să mă năpădească amintiri. Îmi revin în minte frânturi de imagini de pe vremea Odăilor. Plecam înghesuiți într-o mașină în căutare de liniște, cai, libertate și bine. Și le găseam. Mereu. Odăile sunt la fel. Eu nu. Până și drumul până la Râmnicu Vâlcea e la fel. Aceleași cozi la ieșire din Pitești. Aceeași înghesuială la mult lăudații mici de Dedulesti. Ora estimată a sosirii se îngrășă cu încă vreo 40 de minute bune. O fi de la tirurile care au început să ne pestrițeze călătoria de vreo 20 de kilometri încoa’? O fi! Și poliția pe unde o bănănăi în loc să fie în punctele astea unde se gâtuie traficul? Alooo, Andreea, ești în România! Aaa, da, uitasem. Probabil sunt la vreun protest al mămicilor cu copii, unde trebuie să îl păzească pe mai marele țării de furia sugarilor. Corect, uitasem!
Hai că mă lăsai luată de val! Și de amintiri! Și nici nu observai când trădarăm Râmnicu Vâlcea și cotirăm spre Horezu. Nu îmi amintesc să fi fost pe drumul ăsta înainte. Oricum, prima impresie: în zona asta drumurile sunt considerabil mai bune ca în zona Buzăului! Sau o fi datorită vaporului?! Că e totuși un 16 și el. Adică un 4×4. Și se ia altfel la ceartă cu gropile. Sau cu drumurile forestiere. Și nici nu e așa aglomerat. Cred că toți turiștii rămaseră la Dedulești. Încă mai simt în nări mirosul contopirii cărnii tocate cu cărbunii încinși. Lasă, Andreea, la ora asta nici salata nu e suficient de puțin! Vrei să te chinui iar de numa’ numa’ când o fi să te mai cațeri și tu pe vreun munte? Sau măcar pe vreun delușor mai mic? În plus, vrei să ajungi pe lumină la destinație sau în toiul nopții să nu mai vadă bietul vapor unde să își pună roata că să te ducă la destinație cu bine?
Înaintăm. Printre mult verde. Printre sate unde viața curge la fel ca în copilăria mea atâââât de îndepărtată că abia mai pot șterge praful gros așternut peste imaginile de suflet. Până și Gabriela pare a admira curgerea serii pentru oamenii satului. Tace. Se lasă furată de sunetul tălăngilor care anunță întoarcerea cirezilor de la pășune. Mult spus cirezi. Nu mai e cum era cândva. Acum vezi cel mult trei văcuțe strânse la un loc. Și nu sunt mov ca la televizor. Și e mult spus și pășune. E mai mult un locșor pe care crește iarbă. Sădită de Dumnezeu. Și îngrijită tot de El. Trecem și prin sate unde calul doarme în casă și oamenii în Mercedesul din fața casei. Credeam că numai la Craiova ai parte de așa spectacol inedit. Nope, etniile vin tare din spate cam peste tot în țară. Eu am un apartament cu trei camere și mi se pare enorm pentru un singur suflet. Cred că de asta lasă și ei animalele să doarmă în casă. Ca să nu simtă goliciunea și să nu se audă ecoul. Sau poate rozul ăla fuxia de pe pereții exteriori ai caselor le strepezesc dinții bietelor necuvântătoare…
Un cer roșu sângeriu ne ghidează prin Horezu. De-a stânga și de-a dreapta drumului, comercianții încearcă să își vândă produsele făcute de ei sau achiziționate de la meșterii olari care se simt mai bine la olărit decât în fața cumpărătorilor. Nu oprim. Mai avem douăzeci de kilometri și doar o urmă de lumină. Nu știm la ce să ne așteptăm de la drum, așa că nu suntem gata să riscăm. Promitem străchinilor din lut să ne întâlnim față în față la întoarcere și poate, cine știe, se va lega o relație fulgerătoare și ne vom muta împreună. La mine, că e mai mult loc. Tot drumul de la Horezu la Polovragi este o poveste. Poate seara, poate urmele unui soare băgat deja în pat în spatele munților, poate fumurile care se ridică din curțile oamenilor, poate mirosul de țară, poate mașinile puține de pe șosea, poate copiii care aleargă până la magazinul din sat pe bicicletă să mai ia o pâine pentru cină, poate băbuțele care despică mondenitățile-n țâșpe, poate bărbații care se ciondănesc ca un cârd de gâște trecând natural și fără prea mari introduceri de la fotbal la politică, de la politică la agricultură și de la agricultură la o bere. Sau poate toate la un loc fac să se instaleze încet încet o stare de bine. A orășeanului care se întoarce la rădăcini. Care are nevoie de pământ. Să îl simtă, să îl miroase, să îl audă.
Sonică bate nerăbdător din obiectiv. Vrea și el afară. Pe geam. Vrea și el să înghită dovezile a toate de mai sus. Nope. Nu e loc pentru tine, încă, dragul meu prieten! Drumul e strâmt, nu poți opri fără să încurci circulația care, da, era puțină, însă în curbele alea strânse și dese pare mai periculoasă decât pe autostrada plină până la refuz de alergători pe patru roți. Așa că, Sonică, rândul tău va veni mâine. Acum stai cumințel, cuibărit la mine în brațe cu nasul lipit de geam! Și bucură-te de întunericul lăsat de ochii închiși ai soarelui! Prin întunericul ăsta, care la munte e de-adevăratelea nu e doar lumină îmbrăcată în negru, zărim așa pe repede înainte o poartă. Din lemn. Ca alea pe care le-am văzut noi prin Maramureș. Mai la intrarea în inima așezării, fix în fața primăriei, steagul României flutură mândru. Și decolorat. Asta cu decolorat aveam să o vedem dimineața următoare la lumina zilei. Peste drum de primăria îmbrăcată în țol festiv de termopan, un loc unde iarba a câștigat bătălia cu pământul în care se organizează un târg săptămânal. Duminică. Aveam să îl vedem și pe ăsta.
Deocamdată, să ajungem la pensiune! Fix lângă Mănăstirea Polovragi. Acum câțiva ani văzusem pensiunea mare și mândră care se ivea de după pajiștea de lângă mânăstire. Și mă gândeam ce fain ar fi fost să stăm acolo. Am stat în anul ăla în sat, la un localnic. Nu a fost rău. Însă eu visam la locul ăla cu verde mânjit peste tot. Anul ăsta, ne-a ieșit. Nu am mers la Pensiunea Cheile Oltețului că avea ceva review-uri proaste. Am mers la Pensiunea Castania. 4 margarete. „Mooooamă, să te ții! Să vezi acu’ trai pe vătrai!” mă gândeam cu mintea turistului plimbat prin lume. Aruncasem pe drum, așa într-o doară, o întrebare mai mult retorică: „auzi, tu ai mai verificat cu ăștia de la cazare dacă totul e în regulă? Că o să fie un weekend full!” „Fii, mă, serioasă! Păi dacă avem cazare pe Booking ce ne mai trebuie alte zeci de mii de confirmări?” „Alta care uită că e în România…” Nu, nu am spus cu voce tare treaba asta. Cu voce tare am zis doar: „Ok, hai că nu are cum să fie rău! Să sperăm…”