Duminica ne bate în geam. Dis de cu noaptea-n cap. Prind o poză de răsărit fix de pe marginea patului. Mă bag la loc. Aș vrea să mă mai ia somnu’. Nu îmi iese. Mă dor toate. Iar am plecat fără aspirină după mine. Se vede treaba că nu a fost o zi ușoară aia de ieri. Măcar am pus inima la lucru. Și plămânii. Hai lasă! Azi va fi mai mult din mașină. Strâng bagajul. Ce bine că nu sunt împrăștiată! Sunt gata de plecare înainte să se trezească doamna cu micul dejun. Degeaba. Mă pun pe așteptat. Să vină 9. Vine. Mâncăm. Și ne pornim. Nu înainte de a mulțumi gazdelor. Chiar e o locație făinuță. Nu să te dea pe spate, însă ok pentru o noapte. Hai să mergem! O luăm spre Mocearu. Gabriela ar vrea să ne ducă pe un drum forestier care pleacă din Nemertea. O ascultăm. Vreo 30 de minute. În care chinuim mașina să urce pe niște hârtoape numai bune de trecut de o mașină cu gardă joasă. Nu. Nu ne iese. O să ne întoarcem. E mai bine pentru toată lumea. Mergem la herghelie, la Cislău. Poate drumul până acolo nu se va lăsa cu victime colaterale!
Ajungem la herghelie fără aventuri deosebite. După ce am oprit să ne cumpărăm cârnați de Pleșcoi. Și vin din podgoriile buzoiene. Nici nu coborâm bine din mașină și vedem câteva zeci de cai care aleargă liberi pe un câmp mare cât vezi cu ochii. Ne apropiem. Ne preia un domn care lucrează aici din 1982. Adică aprope de când m-am născut eu. Este îngrijitor. Și ghid pentru curioși. Ne povestește despre caii pur sânge englez. Caii care galopează de n-au aer, sunt armăsari extraordinar de puternici, mulți participă în concursuri de sărituri. Pe lângă pur sângele englezesc, oamenii mai cresc și gidrani, o încrucișare de pur sânge arab și pur sânge englez. Au fost vremuri când aici se făcea echitație în weekend. Nu se mai face. Au fost niște probleme cu ceva accidente ale unor grozavi care au vrut să demonstreze că ei pot. Au demonstrat caii ce pot grozavii noștri. Dincolo de datele tehnice, mie îmi e bine aci, în mijlocul cailor. Sunt mulți. Iepe cu mânjii copilandri aleargă libere cât e ziua de lungă. Armăsarii sunt în grajduri. Dăm o tură să îi vedem. Parcă ar fi niște flăcăi neastâmpărați, puși mereu pe șotii și năzdrăvănii. Și sunt frumoși. De pică. Cred că știu și ei asta. Ne privesc așaaaa, oarecum de sus. Îl cunoaștem și pe Jean. Un mânzoc rămas orfan de mamă care se ține scai de ghidul nostru. Și de noi. Își freacă boticul plin de lapte de geanta lui Sonică. Sonică mârâie. “Heeei, stai, e copil!” vorba reclamei. Jean e liber. Are voie să se plimbe pe unde vrea el. Ca să își întărească musculatura. Și să uite de necazul de a fi rămas singur. Îi place să se joace. Și se atașează extrem de repede de oameni. O luase după noi când am plecat. I-am spus că e mai bine la el, la Cislău decât la noi, în București.
Lăsăm herghelia să își vadă de treburi și ne vedem și noi de drum. Pornim spre munții de sare de la Lopătari. Parcurgem drumuri prin sate pitorești. E duminică. Iese fum de la grătarele sfârâinde. Nu am schimba ziua de azi pe niciun grătar. Deși foamea își face simțită prezența. O amăgim cu ceva stixuri. Nu ne oprim din drum. Decât la Mânzălești ca să ne tragem în poză cu Muntele Alb. Inițial am crezut că e din sare. Nu, e din ceva rocă. Și se pare că nu mai e nici așa mare cum a fost cândva. I-au venit de hac vântul și apele. Ne apropiem. De jur împrejurul lui copiii se joacă fără să bage în seamă două turiste rătăcite la ceas de amiază. Măcar drumul până aici poate fi făcut. Deși e rupt mai peste tot. Nu ne lăsăm bătute. Trebuie să ajungem și la Lopătari. Suntem foarte aproape și ar fi păcat. Nici nu ieșim bine din Mânzălești că am început să vedem grămezile de sărături. O luăm dreapta și începem să urcăm spre Platoul Meledic. Decidem să scăpam de mașină și să mergem puțin și pe jos.
Gabriela zice că nu ar trebui să facem mai mult de 30 de minute până la pensiunea Meledic. Bine. Hai să vedem! Nu există termeni de comparație între drumul de azi și cel de ieri. Acum e ca o plimbare ușoară, ca o siestă. Mâncăm prune, mere și corcodușe din pomii care își etalează crenguțele doldora de poame pe deasupra gradurilor, direct în drum. Livezi întregi sunt martorii trecerii noastre pe aici în această seară de duminică. Pe marginea drumului, o fântână ca pe vremea bunicilor. Ciutura stă atârnată de o cumpănă. Nu am curaj să mă uit în fântână să văd dacă mai are apă. Pare că nu. Pare că e doar pentru fotografii lăsată acolo. În spatele ei, se vede o turmă de mioare cățărate pe muntele de sare. Și un ciobănesc supărat că îl deranjăm în weekend din bârfele lui cu turma pe care o păzește. Ne vedem de pietrișul de pe stradă. Pe lângă noi trec mașini. E clar, drumul e bun până sus! Lasă, e important să facem mișcare după ziua de ieri. Altfel… mâine nu ne vom mai putea mișca din cauza febrei musculare.
Ajungem în poarta pensiunii. Încercăm să o luăm printr-o curte. Care dă la un lac. Se aud glasuri vesele de copii. Suntem aproape. Însă nu cred că intrarea e pe aici. Hai să ieșim în drum. Și să o luăm la vale. Întâlnim o doamnă spre care mă duc glonț. O întreb ceea ce era deja evident. “Platoul Meledic?” “Acolo jos”, îmi arată. Ne povestește preț de două minute cât avem drum comun că s-a ales praful și pulberea de multe locuri faine din Buzău. O întreb de Focurile Vii pe care le mai aveam în minte. “Aaaaa, nu v-aș sfătui să vă aventurați! Drumul nu e marcat. Ne-am rătăcit până și noi care suntem de-ai locului. Numai ciobanii ar putea să vă îndrume, însă s-ar putea să nu dați de ciobani. Cu mașina nici atât nu vă recomand să încercați. Drumurile sunt foarte rele.” Ok, vom lăsa Focurile Vii pentru data viitoare când vom încerca să urcăm cu autopicioarele și vom încerca să găsim și ciobanul indicator!
Intrăm pe platou. Poartă către o rezervație naturală. Apar dintrodată și căsuțele din lemn care din păcate nu mai arată ca în fotografiile găsite de noi în timpul documentării. Vedem și ceva clădire care se construiește. Sper să nu fie vreo pensiune care să strice liniștea. Pe lângă băncile bine înfipte în pământ, sunt așezați pe pături oameni care au ieșit la iarbă verde. Pe malul lacului cineva desăvârșește niște mititei pe un grătar mirositor. Copiii aleargă după diverse mingii. E un fel de Mogoșoaia. Aici este domiciliul lui 6S Meledic, cea mai mare peșteră în sare din România. Nu se poate vizita. Ce surpriză! Ar fi fost interesant de străbătut acel kilometru de negură sărată. Așa ne limităm la a admira statuile și lacul. Bem o apă plată în timp ce ne odihnim picioarele umblate pe una din băncile cu priveliște la lac. Pic. Pic pic. Pic pic pic. Hooopa, norul ăsta negru și urât începe să plângă. Hai spre mașină că avem ceva de coborât! Mai toți vizitatorii își strâng păturica și coșulețul de picnic și pleacă speriați de ploaie. Ajungem și noi la mașină exact când se pornește o găleată să își verse oful peste lume.
Hai că n-a fost rău nici weekendul ăsta! Dacă am fi avut drumuri… Și dacă ar fi fost indicatoare cu obiectivele astea de care avem parte noi fără prea mare efort și pentru care alții ar plăti bani grei… Am fi vrut să ajungem și la Râmnicu Sărat să vedem Complexul Brâncovenesc. Mai ales că a fost restaurat de curând. Iar pozele arată grozav! Nu mai e timp. Vom ajunge data viitoare. Că mai sunt locuri de văzut în Buzău. Să sperăm că până data viitoare cineva se trezește din somnul cel de moarte, vorba imnului, și repară drumurile. Sau plecăm noi cu o altă mașină. Cred că mai degrabă varianta doi. Luăm drumul Buzăului pentru întoarcere. Trecem printre alți munți. De lubenițe și pepeni. Și avem parte de un apus spectaculos după o perdea de ploaie. A rămas fotografiat în memoria personală, Sonică nu a vrut să își mai scoată nasul din culcuș. De fapt, Sonică nu prea a vrut să își scoată nasul din husă mai tot weekendul. Poate că a vrut ca anumite imagini să rămână acolo. Să se ceară descoperite la fața locului.