Chiar dacă ne-am trezit cu noaptea-n cap, nu putem încă pleca. Doamna cu micul dejun a avut astă-noapte un majorat, așa că întârzie puțin. Bine. Ne așezăm în curtea mustindă de miros de Regina Nopții. Mai povestim. Mai plănuim. Vecinii noștri de pensiune dorm încă. Doar un tătic cu feciorul din dotare sunt în curte. Cred că și ei așteaptă micul dejun. Ca și noi. Mâncăm. Și savurăm cafeaua un pic mai mult decât trebuia. Ieșim din curtea pensiunii pe la un 11 trecute fix. Că așa am învățat noi, că traseele montane se fac pe la 1 așa, când e căldura în toi. Luăm drumul înapoi, spre Nehoiașu. O ținem spre Siriu. Drumul e fain. Și acceptabil de rupt. Cum ieșim din Lunca Jariștei începem să-l vedem. Verde-albăstrui, curajos, mândru, se strecoară printre munți. Îl tragem în câteva fotografii, chiar dacă lumina nu e bună deloc. Nu îl pune în valoare așa cum ar merita. Ne propunem să ne mai oprim o tură și la întoarcere.
Ne continuăm drumul. Barajul rămâne cu noi preț de vreo 10 km. După care ne lasă se ne descurcăm singure. Zice Gabriela că avem vreo 27 de km până la destinația noastră. Vreo 15 îi facem pe șosea. E bine. Mă și gândeam de ce ne-au speriat toți de drum. După ăștia 15, virăm la stânga. Intrăm pe ceva drum forestier. Mi se pare că nu avem loc nici noi, darămaimite camioanele cu lemne care cică aleargă p-aci. Trecem printre fânețe ale oamenilor care au ieșit deja la treabă. Să nu uităm că sâmbăta la țară e zi de muncă. La un moment dat, lăsăm oamenii în spate. Și intrăm pe un forestier care duce spre o exploatare forestieră. Acolo vom lăsa mașina. Și vom porni voinicește, la pas. Zis și făcut. Înaintăm atent, pietrele sar care încotro. Mașina geme. Nu e deloc de acord cu deciziile noastre de weekendul ăsta. Colac peste pupăză, din sens invers, se apropie un 4×4. Oprește lângă noi. “Unde mergeți?” Îu, zic, să vezi că suntem prin vreo rezervație, ceva. Sau om fi încălcat vreo regulă. Îi spun că vrem să ajungem în locul ăla unde merg vulturii când le e sete. “Tocmai ce ați pierdut trenul!” Mă, ăsta face mișto de mine? Sau? “Am dus noi o serie de turiști cu tractorul. Dacă erați aici mai devreme, vă luam și pe dvs!” “Știți, noi stăm toată săptămâna cu fundurile pe scaune. Deci vrem să ne dezmorțim nițel!” “Bine, vedeți că durează un pic traseul! Să vă luați timp și de întoarcere!”
Le mulțumim oamenilor și ne vedem de drum. Peste vreo 15 minute ajungem la tăietorii de lemne. Nu e nimeni în câmp. Lăsăm mașina astfel încât să nu încurcăm. Nici ursul venit după mure, nici camionul venit să încarce buștenii. Ne luăm apa și pornim. Știm că drumul are trei porțiuni. Prima parte e prin pădure. E un drum forestier. Nu e extrem de greu de urcat. Facem mișcare. Gâfâim. Dar îl urcăm. Mai un cântecel, mai o poveste, mai o fotografie la cascadele întâlnite pe traseu. Timpul trece, kilometri curg, apa începe să dispară încet încet din sticle. Soarele este și nu prea. Se ascunde mai mereu în nori. Slavă Domnului! Nu știu cum ar mai fi fost să ne prăjească și soarele pe nas! Tot cu mulțumiri către Divinitate, ajungem într-un luminiș. “Dă, Doamne, să trebuiască să o luăm înainte, pe drumul ăla ce seamănă cu o cărare de IOR!” Nu iese. Dumnezeu e băgat în rezolvare de războaie cât pe ce să pornească din cauză de gafe trumpiene sau dăncilene. Deci trebuie să o luăm pe ceva ce pare un drum rupt de viituri. Ok, asta e a doua bucată.
Pornim vitejește. Mergem, fără exagerare de dragul poveștii cum mai fac uneori, fix cinci metri. Ne ies: limbile de un cot, berea de aseară prin piele, bătături în tălpi. Bă, ești prost? vorba lu’ Celentano. Cum naiba o să urcăm noi o oră și mai bine de drum din ăsta?! Hai că urcăm cât putem! Când nu mai putem, facem cale întoarsă. Cine? Eu, berbecul? Niciodată! Moartă și tot ajung la finiș. Mai urcăm cinci metri. Ne mai tragem sufletele. Din urmă se aud zgomote. “Taci că ne mai mănâncă și vreun Moș Martin p-aci! Să vezi tu, tu și ideile tale strălucite cu lacul soarelui că nu puteam noi să mergem cu mașina undeva, să mâncăm, să bem, să tragem câteva fotografii și gata! Trebuia să mergem noi acu’ de să ne sară basca…” Cred că mai mult vorbeam ca să mă audă Moș Martin, că hoinărița colegă era deja muuult înainte. Mă uit cu curaj înapoi, gata să îl iau și pe blănos la zor că după ce că alerg eu vai mama mea ca să ies din greutatea asta de drum, mă mai aleargă și el că are impresia că vreau să îi fur murele. “Nu vreau să îți fur nicio fructă! Nici căpreoara nu mă interesează! Vreau doar să ajung odată la lacu’ ăsta lăudat!” Din spate mă privesc două perechi de ochi. Întrebători și ușor nedumeriți. E mică lumea? E, vă spun eu! E domnul cu copilul de astăzi dimineață de la pensiunea unde am dormit. “Nu cred că mai e mult”, zice către mine copilu’ plin de speranță. “Nici eu nu cred”, îi răspund fără pic de speranță. Mă depășesc amândoi. Rămân iar ultima, pradă numa’ bună pentru vreo soție de Moș Martinică protectoare de pui.
Mai mergem. Cred că 100 de metri. Mie mi se pare că am făcut drumul până în Japonia pe jos. “Alooo, duduia din față, așteptați și un biet suflet mâncător de șaorma!” “Hai că mă ajungi că ete, mai fac o poză la lumina asta că uite ce frumos intră printre copaci!” “Fi-ți-ar pozele de râs că mă omorâși!” “Hai că nu cred că mai e mult! Uite, parcă se rărește pădurea, deci în curând vom ieși în golul alpin!” Cu ultimele puteri, mă adun și pornesc doar doar oi vedea luminița de la capătul torturii. În spate se aude un fluier. WTF? Nu mă fluieră nimeni în București și mă fluieră aci? O fi vreun polițist drăguț cu vreo mașină care să mă salveze? Mnu, cum nu vine nici Făt Frumos, nu vine nici polițistul. E o tanti mai disperată ca mine și mai temătoare să nu dea ochii cu mâncătorul de mure. Și atunci, din când în când, fluieră. Că ea când vrea să fluiere, fluieră, vorba filmului. Foarte bine! Ne salvează și pe noi dacă e ceva. Dar oare de ce nu ne-o depăși? Aaaa, este însoțită de un domn bătrâior care își trage sufletu’ mai des chiar și decât mine. Așa, foarte bine! Să nu mai rămân eu ultima. “Alooo, duduia din față, nu ziceai că scăpăm în curând? Ai putea să definești în curând ăsta?” Vruuum, vruum! Se aude zgomot de motor de mașină. Pe buuune? Nu creeed! Se ajunge cu mașina aci? Abia acu’ spuneți??? Nu se poate! Pe unde să vină pe aci, prin șleaurile astea? Da, da, coboară un jeep. Șoferul este extrem de bun. Încalecă, ocolește, ia pieptiș. Noroaie, rădăcini, șanțuri. Cei din mașina lui filmează coborârea. Par ușor crispați. Dar măcar sunt odihniți…
Mai vin de pe sensul celălalt. Parcă se sparse conducta. Că tot ne întrebam noi unde naiba sunt turiștii pe care îi duseră de dimineață cu tractorul. Ne întâlnim cu o pereche. Parcă îl văzui pe Cristoșelu’. Mai e?” întreb cu glasul stins și aproape 90% sigură că o să zică “nu, în maxim 10 minute ajungeți!” Răspunsul este: “vreo două ore, dar mai e puțin și ieșiți în golul aplin unde se merge extrem de ușor. Acuma, dacă mergeți tot ca pe aici, veți ajunge pe înserate. Și vedeți că trebuie să vă mai și întoarceți! În plus, o să dați peste o băltoacă prin care va trebui să treceți!” “Aha, ok, mulțumim! Da’ doamna de ce e în șlapi?” întreb cu nasu’ pe sus că măcar atâta lucru știu și eu că pe munte nu te duci în șlapi. “Păi de la băltoaca pe care trebuie să o traversați înot!” Nu mai zic nimic. În mintea mea însă mă tot întrebam cât să fie de mare balta ca să nu o poți ocoli? “Dacă știați că sunteți așa încete, trebuia să plecați mai dimineață! Noi suntem pe traseu de la 8…” “Bine, mulțumim!” îi zic gândindu-mă ca așa sunt unii deștepți foc și extrem de buni în a critica! Ia să-i lăsăm noi să coboare ei șleaurile astea în șlapi și să ne vedem noi de gâfâituri că parcă oamenii care urcă pe munte ar trebui să fie de treabă.
Un pic mai mult demoralizată de spusele lu’ nea șlăparul, mă așez pe iarbă. Îmi vine să plâng. Mă dor toate alea. De ce oi fi lăsat eu kilele să se adune? Că dacă eram căpreoară, acu’ eram în lac la baie. Colega de drum nu mai zice nimic. E transpirată fleașcă. Are un tricou de schimb. La mașină, nu aici. Vai de capu’ nostru de habarniste în ale muntelui. Îmi amintesc că m-a învățat soră-mea că se pot usca haine pe rucsac în timp ce mergi. Bine! Treci în hanorac și pune tricoul la uscat! Mai stăm aici vreo 10 minute, în tăcere deplină. “Vrei să ne întoarcem?” “Tu vrei?” “Niciun ne întoarcem! Mergem înainte! Nu poate să mai fie mult. Doar nu ne înecăm ca tiganu’ la mal!” Cuiva acolo sus i se face milă de noi. Drumul devine mai ușor. Nu mai e atât de solicitant. Ajungem lângă stână. Vin spre noi doi viței deghizați în câini. “Sa nu vă fie frică, nu vă fac nimic!” strigă ciobanul la noi. Ne este. Frică, de. Dar ei sunt atât de frumoși și atât de impunători! Inevitabil, îi fotografiem. Aș vrea să îi smotocesc. Poate mă smotocesc ei pe mine. Lasă, îi admir așa, mai de departe.
Ieșim în golul alpin. Da, drumul e floare la ureche. Acum mergem de plăcere. Da, numai că ne strânge timpul. Suntem la limită. Trebuie să parcurgem drumul și înapoi. Și noi nici nu am ajuns. Hai să întindem pasul! Văd un indicator de departe. “Daaaa, daaaa, am ajuuns, acum sigur mai avem doar două minute!” Că doar așa citisem pe un blog. Că înainte să ajungi dai de un indicator care zice că mai ai două minute. Ce mai sârbă încinsei în cinstea faptului că gata, coșmarul e aproape de final. Ne apropiem. Ne uităm pe indicator. Nu e specificat niciun timp rămas. Pe naiba! Ne-am bucurat prea devreme. Hai să mai mergem că totuși prea departe nu poate fi! Pe lângă noi trec mașini 4X4. Și încep să se întoarcă turiștii care probabil au fost duși dimineață cu tractorul. Unele grupuri au ghizi. Altele sunt ca noi, pe cont propriu. Ne întâlnim și cu colegii noștri de pensiune, tatăl cu copilul. “De data asta chiar nu mai e mult!” îmi zâmbește domnul. “Bodaproste, Măiculiță Precistă! Care-o mai face ca mine, ca mine să pățească!”
Luăm cărarea pe care se întorc turiștii. Văd la un moment dat că era un indicator mult în dreapta drumului. Lasă, noi o luăm pe aici! Că sigur știu oamenii ăștia ce știu! Și începem să coborâm. Prin iarbă. Și coborâm. Și coborâm. Mă gândeam: “n-o fi vreuna să coborâm degeaba, greșit și să trebuiască să o luăm înapoi? Că eu chiar nu mai pot!” Văd cu coada ochiului ceva lume mult în dreapta mea. “Aloo, cred că acolo trebuie să ajungem” îmi strigă disperată colega de aventură. Ne pornim. Pe munți. Sărim prin iarbă, călcăm pe denivelări, ne usturăm în ciulini. Adrenalina și timpul. Doar astea ne ajută să ieșim cu bine din gaura în care intrasem, abătându-ne de la drum. A fost și un lucru bun. Am ocolit balta. Și ajungem la lac. Acu’ ar fi trebuit să vă zice ceva de genul: “si când am ajuns, nu mi-a venit să îmi cred ochilor! În fața noastră, o bijuterie de întindere de apă de un albastru infinit. Parcă și puteai simți bătăile aripilor vulturilor însetați!” Mnu, un lac! Ca oricare altul, ce să zic! Da, între munți. Dar tot un lac. Mă prăbușesc. Avem la dispoziție 20 de minute să ne tragem sufletul. După care va trebui să luăm drumul înapoi.
Mă așez pe iarbă. Mă, ce naiba le-o plăcea oamenilor ăștia de munte să se cațăre? Îmi amintesc de soră-mea cum povestea când se întorcea din câteo tură din asta cu cortu-n spate: “bai, sis, când ajungi acolo sus, în vârf, unde ești doar tu cu Dumnezeu, te inundă așa o stare de bine, de fericire că ai reușit să ajungi, să domini, să învingi muntele! E un sentiment care nu se compară cu nimic…” Bă, vere, așa e! Nu se compară cu nimic! Păi când ajungi în vârful muntelui și ești fleașcă de nădușit, bocancii te-au ros la călcâi, mușchii tremură vai de capu’ lor bine ascunși sub șunculițele-ți generoase, nasu’ îți e prăjit de singura rază de soare care a stat pe cer vreo 15 minute până să se ascundă în nori, buzele sunt uscate că apa s-a terminat de mult, nu te inundă așa o fericire maximă? Ba daaaa, cum să nu! Hai, fă pozele pentru care venirăm, hai să luăm apă de la izvorul ăla pitulat pe fruntea lacului și hai înapoi! Că satisfacția nu e gata! Mai avem și de întors!
Lăsăm în urmă lacul. Și refugiul în curtea căruia vreo câțiva băieți se întreceau la spart lemne. Și perechea cu fluierul care mai zăbovește nițel cu ochii în lacul fără fund. Și ne pornim. De data asta, ținem drumul. Ajungem și la băltoaca pomenită de cuplul din pădure. Vedem cum câteva jeep-uri trec făcând valuri. Noi o ocolim. Ghici ce! Nu a fost nevoie de șlapi! A fost suficient doar să facem câțiva metri în plus și să ocolim! Gizăs! Ieșim la drum. Drumul de întoarcere e mereu mai scurt. Cel puțin pentru mine. Trec pe lângă noi mașini. Intrăm în vorbă cu un domn șofer. Ne întreabă încotro mergem. Probabil, dacă am fi avut același drum, ne-ar fi scăpat de cei 7 km care ne așteptau. Nu avem noi norocul ăsta. El se lasă în stânga, noi o luăm în dreapta și intrăm în pădure. Ne întâlnim iar cu ciobanii și câinii ăia numa’ buni de expoziție. Ne dăm la taină cu ciobanul. Nu am curaj să îl întreb de ce fugea mai devreme, dacă văzuse un cățel sau un urs. Ne povestește că nu au avut probleme cu urșii. Au cinci câini mari de pază. Din cei cinci, unul e legat în permanență. Pentru că nu îi plac oamenii. Și pe acolo circulă mulți turiști. Pe restul îi strunește și îi poate domoli. Vedem o dovadă clară când pe lângă noi trec doi turiști ce aveau cu ei doi căței de companie. Ciobanul își temperează caucazienii. Nu se lasă nici măcar cu lătrături. Aș mai sta la taifas cu omu’. Dacă nu ne-ar presa timpul. Chiar nu aș vrea să ne prindă noaptea în pădure…
O luăm așadar înapoi. Ca Hensel și Gretel. Sper că nu! Sper că noi să nimerim drumul de întoarcere! Coborârea solicită și ea genunchii. Însă merge mult mai repede. Avem doar două pauze scurte. În rest, mergem întins. Inițial, aș fi vrut să ne putem ține după cei doi turiști care erau cu câinii după ei. Nu a fost chip. Ei nu coborau. Ei alergau. În mintea mea era numai lighioana aia punct negru pe care o văzusem eu mai devreme alergând pe un moț alăturat și către care fugea ciobanul. Dacă era Moș Martin? Cum îmi venea ideea asta în cap, cum băgam viteză. Bineînțeles că totul a fost asezonat cu povești, ca să nu ne dăm seama de efort. Sau de fugă. Am făcut o treime din cât am făcut la urcare. Adică vreo oră și jumate. Când am ieșit la tabăra de tăietori de lemne nu mai simțeam picioarele. Și aveam bătături sub degetele de la picioare. Nu, nu am fost în șlapi! Am fost în bocanci! Abia când am ajuns la mașină am trăit sentimentul ăla de care vorbea soră-mea: “bine, mă, că am ajuns naiba cu bine înapoi și că nu am devenit hrană pentru blănoși! Și să nu te mai aud vreodată că vrei să mergem să facem mișcare! Că putem să facem mișcare și în IOR, fără să ne fie teamă că vom avea nevoie de Smurd ca să ne dea jos de pe coclauri!”
Ne tragem sufletu’ vreo 10 minute. Ne chinuim să ne urcăm în mașină. Deja picioarele nu prea mai răspund la comenzi. Și pornim să prindem un apus pe Siriu. Ne iese și nu prea. Sunt prea mulți nori. Lasă, priveliștea e minunată oricum! Ne mai oprim o dată să mai pozăm lucrătura asta a omului și din alt unghi. Până începe să ne cam sufle vântul. Parcă ar merge o ciorbă acuma… Am putea să mergem la Valea Lupului să mâncăm o zamă caldă. Cu un ardei usturoiat. Da, dacă n-ar fi deja 9 seara. Intrăm în supermarket și ne luăm d-ale gurii pentru cină: roșii, pateu, pește la conservă, o conservă de carne cum mâncam imediat după Revoluție. Și două beri. Că merităm, după tot efortul de azi. Las’ că vedeți voi mâine când o să o luați de la început cum o să vă blestemați zilele pentru astea două beri băute la orele astea imposibile. Așa terminăm prima zi. Cu un picnic luat în moțul patului că nu am mai avut putere să coborâm în curte. Doamna de la pensiune ne dăduse dispărute că nu știa nimic de noi. Când i-am zis unde am fost, s-a minunat a necredere. “Cine, mă, voi?”
