Să fie drumul de ieri? Sau băuta de aseară? Nu știu care e vinovată pentru această dimineață în care toate mă dor. Aproape mă târăsc până la baie ca să alung somnul de pe ochi. Nu știu cum o să încalec eu azi bicla. Dar nu mă las! Lasă, o să mă vait la serviciu săptămâna viitoare. Acu’ hai să mai profit puțin de weekend și de viața la țară! Mă așteptam să fiu ultima care s-a trezit. Nope, nu ai să vezi. Sunt chiar printre primii. Fur o cafea și mă așez la soare. Oare ce ne-o aștepta azi? Oare oi mai putea merge? Măcar pe lângă bicicletă? Hai că vedem! Andrei apare vesel și proaspăt ca o floare după ploaie. “Mai durează puțin micul dejun!” Ooo, perfect. Hai să mai facem niște fotografii! Să se vadă cât de obosiți sunt unii și cât de freș alții. Ce minunată e liniștea asta! Băieții sportivi se trezesc și au glumele la ei. Îi bănuiesc că ar fi trișat ieri. Și că, de fapt, i-ar fi tras cineva pe munte, nu ar fi pedalat ei. Îmi place de copiii ăștia. Și de prietenia lor. Se înțeapă, se tachinează, se ajută. Încet, încet, se umple curtea. Aflăm povești din drumețiile domnului soț al doamnei zâmbărețe. Cât o fi realitate, cât o fi poveste… Are omu’ stofă de povestitor. Și atrage și menține atenția publicului. Până se aude “micul dejun este gata!” Atunci povestea pierde și masa ne câștigă.
Nu mai are sens să vorbesc de micul dejun. Nici de dulceața de vișine care e vedetă în dimineața asta. Nici de ouăle ochiuri făcute pe pâine. Aș vrea doar să spun că eu chiar cred că asta cu gătitu’ o are toată familia asta de gazde în sânge. Că parcă gătesc unu’ mai bine ca altu’. Nu ne întindem cu micul dejun. Decât vreo oră așa… Ne ridică dirigu’ repede și ne scoate în curte să ne povestească cum facem să ieșim din încurcătură dacă avem pană la biclă. Ar fi trebuit să vorbim ipotetic. Dacă nu avea chiar el, guru’ biciclitului, pană. Așa că, numa’ bine că vorbim pe concretelea. Ne povestește cum e cu trusa biciclistului. Cu scoaterea camerei și verificarea pentru a vedea unde trebuie să aplicăm peticul. Adică un fel de plasture pentru buba camerei. Povestim de pompe și de cum le folosim. Ca să nu mai pățesc ca data trecută când dădeam aerul pe lângă cameră și mă miram de ce nu se umflă roata. Repară dirigu’ camera cu noi spectatori. Când să zicem hop și să sărim pârleazul în aventura de azi, face dirigu’ pană iar (eu știam că blestemele mele funcționează, nu mă așteptam totuși să meargă așa de repede). Se dă bătut. Schimbă bicla cu totul. Că el are bicle cum am eu șosete.
Când să plecăm pe traseu, avem parte de o surpriză. Andrei a aranjat ca prima parte din drum care e cu urcare să o facem cu căruța. Ăștia care nu suntem sportivi. O să ne scutească de efortul ăsta inițial ca să ne putem bucura de plimbarea prin pădure. Nu ca ieri… Inclusiv urcatul cu căruța e inedit. Drumul îți taie respirația. Trecem pe lângă turme de mioare. Prin luminișuri în păduri. Ajungem la poteca de bicicliști. Ne luăm biclele și pornim. Andrei ne spune că noaptea drumul a fost vizitat de urs. Ne arată urmele. Acu’ nu vă imaginați că suntem ca pe National Geographic unde oamenii stau și analizează urme lăsate în pământul moale. Nuuu, domne! Noi analizăm un rahat. Nu e o expresie. Exact asta facem. Ne uităm după fructele de pădure mâncate de urs ieri cam prin timpul ăsta. Așa ceva… Lăsăm rahatul în mijlocul drumului să se împrietenească mai îndeaproape cu ceva muște. O luăm pe cărare. Andrei, șmecher, ne-a adus până unde traseul începe cu o vale. Ca să nu ne mai speriem. Așteptăm înainte să turăm motoarele. Lăsăm să treacă o gașcă de bicicliști din ăia ca la carte. Aaaa, ia te uită! Sunt cei cu care ne-am întâlnit și ieri când am vrut să le donez, nota bene! donez, bicla mea cea nouă. Nu a vrut să o ia nimeni. M-au încurajat să merg mai departe că nu voi muri așa ușor. Oamenii astăzi merg mai departe în traseul lor. Care e mult mai lung ca al nostru și care nu prea le dă răgaz să o ia pe lângă biclă. Cum fac alții…
Hai că pornim. Uuuhuuu! Ce tare! Iar frunze, iar noroi, iar poteci înguste. Din loc în loc, Andrei se oprește. Ne dă răgazul să ne tragem sufletul. Ne mai explică despre viteze în urcare. Și iar pornim. Aleargă biclele, alergăm și noi cu ele. Ne oprim să traversăm biclele peste un drum rupt. Trecem cu bine. Încălecăm. Pedalăm. În linie dreaptă, printre copacii tăcuți ai codrului. Ne oprim. Un copac a fost doborât de un trăznet. Și trebuie ocolit. Ocolim. Iar în șa! Alergăm pe cărare. Nu mai există problema de ieri când tot aveam tendința să iau de coarne stânga ca să nu mă duc în râpa din dreapta. Parcă nu mă mai sperie hăul. Și nici drumul strâmt. Sau măcar nu așa rău. Ieșim într-un luminiș, trecem pe o cărare marcată de iarbă și copaci pitici. E ca un tunel. Lat de o juma’ de om mâncat. Ne oprim. Andrei se gândește dacă ar fi bine să mergem să ne reunim cu ceilalți. Ei sunt în drum spre un loc de unde este o priveliște minunată a satului Daia. Mergem. Suntem deja pe un drum ca de gol alpin. Sunt șanțuri, însă pământul e uscat. Ne mai oprim ici colo pentru câteo poză. Ajungem până la urmă și ne reunim cu sportivii. Facem o fotografie de grup. Cu capul în nori. Ne mai tragem sufletul câteva minuțele. Până strigă dirigu’ chemarea. “Hai că la cetate la Saschiz ne așteaptă un picnic! Și să nu ne prindă ploaia înainte!”
Dăm pedale. Pe lângă pădure, prin iarbă. Ne oprim să ne regrupăm. Și să ne atenționeze cei doi profi că urmează asfalt. Și să nu ne aruncăm în viteză. Că asfaltul nu e așa prietenos ca pământul cu ăștia care cad. Deci, să lăsăm adrenalina să fie atât cât suntem în siguranță. Bine. Pornim. Aceeași poveste ca și ieri. Asfaltul este mai prietenos. Merge repede pedalatul. Nu mai rămânem chiar așa în spate. Ne ținem de grup. Ne oprim la furat de mere. Și de corcodușe. E mult spus furat. Că nu le păzește nimeni. Și nici nu pare că paguba făcută de noi e așa păguboasă pentru moșuleții care stau în curtea cu pomi. Hai să lăsăm fructele și să urcăm la cetate! Să nu ne prindă ploaia cu picnicul pus. Iar urcăm. Iar pe lângă bicle. Unde e line dreaptă, încălecăm, ne dăm viteji! Drumul e plin de pietriș. Alunecă mândra mea. Însă nu se dă bătută. Tocmai când eram gata să mă dau bătută eu văzând cât de departe era cetatea, văd că toată lumea se oprește și lasă biclele la odihnă. Ajung. Ce să vezi? Într-un locșor unde doar ce fusese cosit fânul, ne așteaptă un picnic. Ioana și dl Bejan mișună în jurul unei mese pe care tronează tot felul de bunătăți. Se deschid berile cu călcâiul. Ne așezăm pe iarbă și începem lupta cu mâncarea aia dumnezeiască.
Ne-am săturat de mult. Dar tot mai mâncăm. Până vedem plăcinta cu brânză. Atunci dăm iama în desert și lăsăm chiftelele, icrele, vinetele și pâinica aia caldă. Îi zic Ioanei în glumă că noi putem lua la pachet ce rămâne, nu ne supărăm. Glumă, glumă, însă Ioana a luat-o de bună și chiar am primit pachet care mi-a ținut de foame vreo trei sferturi din săptămâna următoare. La plăcinte înainte! Chiar că înainte. Ne-am aproape bătut pe dulcegăriile alea pline ochi de brânză gustoasă. Cred că am fi stat noi mult și bine tolăniți lângă masa cu de toate dacă nu ar fi bătut orologiul 4 după masă. Și dacă nu ne-ar fi așteptat așa drum lung spre casă. Ne-am adunat cu greu de pe jos și am încălecat biclele. Hai! Această bucățică e numai pe asfalt! “Ooo”, îmi zic, “parfum”. “Acum am să vă dau lecții!” Și mă arunc cu avânt înainte. Preț de vreo 5 minute. Nici alea încheiate. Până când începem să urcăm. Că drumul ăsta între Saschiz și Cloașterf e un roller coster: sus, jos, sus, jos. Norii au luat-o la fugă. Și ne-au lăsat cu un soare toropitor. Noroc că dirigu’ e prins într-o conversație cu dl soț și nu aleargă. Așa că avem timp să mai și împingem de bicle. Avem timp chiar și să dăm iama într-un cireș amar care parcă ne invită să îi gustăm poamele. La vale, biclele aleargă cu viteza luminii. Luminii de neon, nu chiar așa a luminii. Iar urcăm. Dar ne folosim de viteza prinsă la coborârea pantei. Deci scutim cam juma’ de pantă de pedalat.
În moțul dealului îl văd pe dirigu’ cum se oprește. E ultima ședință. Mai avem extrem de puțin până în Cloașterf. Dar panta e abruptă. Și noi dornici să ajungem. Deci, nu strică încă o avertizare: mâinile pe frâne! Înainte să pornesc îmi dau seama că aici eram cu Vlad anul trecut când am făcut pozele cu ceața în lumina răsăritului. Și tot aici îmi promit că am să mă întorc la Cloașterf. Din nou. Cândva. Și mă las pe pedalele mândrei mele. Care aproape că zboară. Super senzație de vânt în plete. Se vede satul. E din ce în ce mai aprooooaaaape. Un cățel ne latră. Exact ca și anul trecut când ne întorceam de la pozat răsăritul. Acum e aproape apus. Și nu mai suntem cu bocancii plini de noroi. Suntem cu roțile pline de noroi. Intrăm triumfători în sat. Lumea e la poartă. Stau la povești. De, e duminică seară. Asta e viața mondenă la țară. Trecem podul. Trecem pe lângă biserică. Și ajungem. Mă uit la bicla mea care a debutat în funcție într-un mod deloc ușor. E bună. Cred că va trece cu brio perioada de probă. Și cred că va rămâne cu mine pe perioadă nedeterminată. Ne-am sudat destul de bine. Ne-am împrietenit chiar. Mi-a câștigat încrederea. Cu siguranță prin București nu o să o mai plimb de coarne.
În așteptarea lui Andrei care și-a luat sportivii și au urcat până la cetate la Saschiz, deci e puțin în urmă, mă pun pe reflectat: am regăsit oamenii de anul trecut la fel de binevoitori și de de treabă. Poate doar puțin mai obosiți și mai demoralizați de faptul că se luptă singuri, fără niciun ajutor din nicio parte. Am descoperit o Ioana și un Andrei care sigur vor reuși să ducă mai departe ce au început ai lor. Sunt oameni frumoși, sunt tineri numa’ buni de ținut aproape ca să nu lași armele și să pleci unde oi vedea cu ochii. Se adună aici, la Cloașterf, numa’ oameni unu și unu. Și acum mă refer la grup. Și acum și anul trecut au fost oameni normali la cap, cu care nu regreți că îți petreci weekendul atât de așteptat. Nu am simțit că a fost timp pierdut în zadar. Deci, probabil, locul atrage un anumit fel de oameni. Din ăia mișto. Nu știu cât o să rămânem noi în contact pe mai departe, însă timpul petrecut acolo nu ni-l ia nimeni.
Cum a fost tura de bicle? Frate, eu recunosc! Cei doi, Andrei și Dirigu’ Mariusică sunt super tari. Se completează bine, deși se tachinează mai mereu. Aș fi vrut să nu fie o tură atât de în forță, însă cred că e și vina mea că nu am grijă de condiția mea fizică. Cei doi mai sus numiți sunt atenți la mai toate detaliile. Faptul că Andrei a aranjat ca după masa din prima zi cineva să vină să ne recupereze pe ăștia leșinații, soluția de a doua zi, scoasă din pălărie prin care ne-a ajutat să ne bucurăm de ceva kilometri de biciclit protejându-ne în prima parte, atenția lui față de biclele noastre (el le-a spălat, el ne-a învățat să ne ungem lanțurile, el ne-a ajutat să le montăm pe mașină la plecare), toate ăste gesturi fac diferența. Și bat la fundul gol orice tură organizată ani la rândul în care oamenii învață să biciclească și atât. M-aș mai duce? Normal! La o tură de copii. Deși cred că și ei m-ar umili… Nu, nu, lasă, rămân la adulți! Doar să exersez nițel p-aci pe lângă București și o să mă duc peste ei iar. Și nu doar pentru mâncarea Ioanei. Sau a dnei Bejan. Sau doar pentru poveștile dlui Bejan. Sau pentru tachinările celor doi profi. Nu, m-aș duce pentru biciclit pe coline pline cu flori și oi. Și pentru coborârea prin pădure, cu noroiul sărind în toate părțile.
Mulțumiri, clanul Bejanilor! Să trăiți, dom’ diriginte Mariusică!
PS: luni dimineață, în 36-le bucureștean. Eu la ușă, urma să cobor. Oprește tramvaiul, încep coborârea. Îmi ia puțin, pentru că genunchii sunt varză iar febra este inclusiv la dinți. Un coleg corporatrist grăbit mă grăbește și pe mine: “fiți amabilă, coborâți?” “D-apăi cam asta fac de vreo trei minute, cobor!” “Păi haideți că ne prinde masa de prânz aci!” Îmda…consecințe ale plimbării de weekend cu bicla 🙂