După o noapte în care ba făceam giumbușlucuri cu bicla pe Everest, ba mergeam cu un fel de biclă pe Dunăre fără să pedalez (deci nu era hidrobicicletă), m-am trezit ruptă. Pot să jur că aveam și ceva febră musculară. Mă trezesc cu greu. Numa’ gândul la dulceața de rubarbă reușește să mă facă să deschid ochii. Și ceva miros de omletă. Ies. Curtea e inundată de soare. Doi dintre cobicicliști șed la soare cu o cafea sub nas. Se lasă pătrunși de raze și de miros. Gata, se sună de mic dejun! Intrăm. Dumnezeule mare! Ce ne așteaptă pe masa întinsă. Vreo patru feluri de dulceață, unt proaspăt, brânză cu iz local, laptele nu se răcise încă deci nu era muls demult, ouă abia cotcodăcite. Și încă vreo câteva de făceau masa să ofteze sub asemenea greutate. De calorii. A început lupta. “La un semn deschisă-i calea”. Am atacat pe flancuri, care cu furci care cu topoare deghizate în cuțite. Flancul drept a pus stăpânire destul de repede pe dulceața de caise. Au început luptele de recuperare. În ajutorul furaciosului sar ispititoare celelalte dulcețuri: de trandafiri, de vișine, de cireșe amare.”Și noi suntem bune, luați-ne pe noi ca păturică pentru untul ăla pufos!” “Nțțțț, nu merge! Dă drumul la caise!”
Extenuați după atâta luptă, ieșim la soare. Dirigu’ se pune pe explicat. Cum trebuie să ne ridicăm fundurile de pe bicle, cum trebuie să ținem pedalele în coborâre, ca să nu ne trântească frunzele din pădure, cum și unde trebuie să ne menținem mereu centrul de greutate. După teoria la care toți am dat din cap că am înțeles, a urmat proba practică. “Ia să vă urcați voi acu pe podețu’ ăsta făcut aci în curte! Și să rămâneți cu frânele trase aci pe panta de coborâre!” Ok, nu se înghesuie nimeni să încerce. Până la urmă trecem unul câte unul. Aș fi sperat să scap. Nu a fost chip. Toți trebuie să încercăm exercițiul ăsta. Bine, bine, uite o să îl fac și eu. Stați locului cu aplauzele. Lăsați-mă să mă concentrez! Pornesc cu viteza melcului turbat. Urc. Mă prind băieții ăștia. Cred că de frică să nu mă duc cu viteză în cap. Acu’, între noi fie vorba, nu aveam eu teamă de urcat pe podișorul ăla ca doar era să îmi frâng gâtul pe un podișor adevărat în Vietnam pe biclă. Teama mea era că totul era extrem de îngust. Ca la bârnă. În fine, scăpai ușor. Trecurăm să exersăm printre niște jaloane și curbele. Aci scăpai ochiului vigilent al profesorimii. Că și la curbele astea e cam problematic. Aaa, ce uitai să spun… Avu loc prima încălecare a mândrei mele. Ne-am potrivit de minune. Nu a fost nevoie decât de vreo 10 secunde ca să fim lipite una de alta. Cred că și-a dat și ea seama că situația era groasă și fără să îmi mai facă și ea fițe. Hai că e bine!
Bine fu și când plecarăm. Cum mergeam noi așa frumos printre delușoare pline cu flori și fân. Exact cum îmi imaginasem că va fi. Păsările cipcireau, satul rămânea în spate, eu trăgeam nu chiar rău. Merserăm noi așa bine și frumos vreo 30 de minuțele. În care învățai să schimb și vitezele și pinioanele și tot. Când ziceam că sunt gata de un premiu ceva, vine vremea să urcăm o pantă. Ooooo, Cristoșelule! Urc eu vreo cinci, hai că sunt generoasă azi, șase metri. Și îmi dau seama că genunchii mei sunt mai ceva ca piftia lu’ mama de tremurăcioși. Oricât aș vrea, nu o să îmi iasă asta cu urcatu’. O iau pe lângă biclă. Ajung și eu în moțul dealului când toți ceilalți terminaseră deja și de odihnit. Noroc că dirigu’ mai are câte ceva de explicat. Că acum vom intra în pădure. Și e nevoie să știm cum să biciclim pe frunze ude și noroi. Ne explică, ne exemplifică, ne pune și pe noi. Nu e el prea mulțumit, însă îi e frică de ploaie. Așa că intrăm în pădure, la adăpost. Nu avem o oră de când am plecat și deja picioarele mă anunță că ele vor intra în grevă. Și că dacă știam că vreau cu bicla pe coline, ar fi trebuit să o las mai ușor cu șaorma și cu ciocolata. Hai că o să fie bine! Îmi spun mai mult mie pentru încurajare.
Încep să se audă niște lătrături. Pe o voce groasă de cățel. Nu par a ieși din gâtlejul vreunui pechinez…”Haideti să stăm mai grupați!” se aude vocea zglobie și îndemnul suav al lu’ dirigu’. “O să trecem pe lângă o stână.” Îmda, îmi dau seama de asta când văd venind spre noi niște valuri albe lătrătoare în marea de verde. Sunt niște ciobănești mioritici. Din ăia de aveam eu de pluș când eram copil. Ăia de pluș erau numa’ buni mari așa, ca să dormi pe ei. Ăștia nu mai sunt așa buni mari. Se opresc la un moment dat din alergat. Nu și din lătrat. Se pare că și pe câinii ăștia din moțul dealului îi deranjează bicicletele. Că nu cred că aveau o problemă cu noi, ci cu spițatele. Trecem cu bine. Facem însă greșeala să ne oprim vreo 10 metri mai încolo ca să luăm pelerinele de ploaie pe noi. Nu știu ce îi sperie pe câini, însă pornesc în galop spre noi. Iese Andrei în fața lor și încearcă să îi întoarcă din drum. Sare și dirigu’ în apărarea Andreiului inconștient de curajos. Se iscă o mică ceartă cu ciobanii care stau și privesc ca la cinema, în loc să își cheme paznicii înapoi. A fost puțină adrenalină. Se liniștesc spiritele. Plecăm ca să lăsăm câinii să își vadă de oi.
Începe aventura prin pădure. Este extrem de frumos. Păcat că deja mușchii sunt obosiți. Altfel, ar fi fost un super traseu. Mai încălecăm. Mai mergem pe lângă bicle. Sunt porțiuni de suiș și porțiune de coborâre. La vale e parfum. Cu trasul la deal nu prea ne înțelegem. Inevitabilul se întâmplă. Grupul se rupe în două. Cei mai sportivi o vor lua înainte și ne vor aștepta la Meșendorf. Ăștia mai bătrâiori o vom lua mai agale. E mai bine așa. Așa măcar nu mă mai simt vinovată că îi țin pe loc. Ajungem un grup de bicicliști din ăia de-adevăratelea. Mă uit disperată în ochii lor de mâncători de iarbă și le spun cu toată dragostea: “donez biclă nou nouță, abia ieșită din țiplă. Nici nu are rodajul făcut. Atenție! Donez, nu vând!” Se uită toți la mine cu privirea plină de compasiunea cu care privești o mâncătoare de șaorma în vârf de munte și îmi răspund: “haideți că nu mai aveți mult! În plus, ia uitați ce bine vă potriviți, coloristic vorbind. Bicla gri cu albastru, dvs cu tricoul gri. E destin curat!” Și mă lasă cu ochii în soare. Dirigu’ încearcă să ne motiveze. Să ne dea curaj să mai încălecăm nițel. Aș vrea să îl ascult, însă lipsa de exercițiu mă face să gâfâi întruna. Începem să coborâm. Porțiunea asta e mega făină. Trebuie să avem grijă la rădăcinile copacilor. Abia acum îmi explic ce voia dirigu’ să spună când ne tot trăgea de urechi să nu mai ținem pedala la pământ în coborâre. Agățăm rădăcinile că drumul nu e drept ca în palmă. E plin de dâmburi. Mai avem bătăi de cap. Potecuța e destul de îngustă. În plus, curbele sunt strânse. Și pe alocuri, sunt șanțuri. Sunt și curbe ca la bob cu pământ ridicat. Avem și noroi în program. Și frunze peste noroi ca să nu îți dai seama cum te fură drumul. Mândra mea alunecă. Sare de fund. Dar nu rău. Rămâne pe roți. Și eu pe ea. E o super senzație. Un fel de teamă amestecată cu plăcere. Nu știu când trec cele 30 de minute de alunecareo-pedalare.
Ieșim din pădure. Intrăm printr-o livadă, pe o potecuță făcută printre urzici și iarbă. Ne urzicăm. Și eu și mândra mea. Nu-i bai. Ne va ajuta la bătrânețe. Traversăm curtea unui localnic. Pe un podeț de lemn. Și ajungem finalmente la locul unde avem prânzul. Ne ia cam un sfert de oră să parcurgem pe jos cei 150 de metri de la poartă până la masă. Așa tare ne tremură picioarele. Nu, nu de emoție. Și nici de teamă. Și nici de foame. Suntem într-o casă muzeu. Peste tot dai de obiecte care îți aduc aminte de “a fost odată”: un fier de călcat cu cărbuni, un fus care torcea pe vremuri lâna pentru ciorapii de iarnă, farfurii pictate. E răcoare. Și miroase dumnezeiește. Nu pot să mănânc. Din cauza oboselii, probabil. Dar îmi dau seama că totul este extrem de gustos. Din tăcerea care se așterne. Tot ce e pe masă e din ograda omului. Nimic de la supermarket. Cred că nici măcar sarea. Masa este extrem de încărcată cu felurite feluri. Văd ceva porc de mangalița cu sos de fructe de pădure. Sunt fel și fel de garnituri. Și o pâine aburindă. Limonada este numa’ bună de rece. N-aș fi crezut că va mânca vreunul din noi. Doar avusesem un mega mic dejun. M-am înșelat însă… Chiar și clătitele dispar văzând cu ochii…
Cafeaua o bem în curte. Vorbim puțin cu omul care e stăpân peste loc. Ne povestește că viața aici nu e ușoară. Însă e frumoasă. De muncă e mereu. Ceea ce nu e neapărat rău. Însă e obositor. Îl calcă turiștii. Cei care știu de el. Nu vrea să se promoveze. El crede că cine trebuie să ajungă la el, va ajunge într-un fel sau altul. Și nu, nu vrea pe oricine în casa lui. Îi mulțumim pentru ospitalitate. Și pentru că a împărțit cu noi bucatele și timpul. Și ne pornim. Mai avem nițel de biciclit. Începe o porțiune de asfalt. Da, e mult mai ușor. Poate nu la fel de frumos, însă. Trecem prin sate uitate de lume. Cu copii colorați care ne cer gumă. Să-mi trag una! De unde să știu eu că aici, în mijlocul dealurilor, o să am nevoie de gumă?! Că aș fi luat. Nu avem nici măcar biscuiți să le dăm. Data viitoare! Ne vedem de drum. Parcă nu mai plângem așa mult ca la venire. Bine, nici nu avem de urcat cine știe ce. În plus, asfaltul ajută. Alunecăm altfel fără noroi și hârtoape. Nu mai mergem însă mult așa. Tura e una de MTB. Așa că, gașca se va întoarce prin păduri. Eu mă dau bătută. Trebuie să știi când să te retragi. Eventual când încă mai ești în glorie. Sau când încă, chiar dacă cu greu, te mai ții pe picioare-ți.
Pornesc înapoi spre casă. Îmi pare puțin rău. Însă știu că îi țin pe loc. Și e păcat. Merită și ei, cei din grupul mai sportiv, să se bucure de o bucățică de traseu biciclită țeavă. Eu mă voi super distra acasă, cu copilița cu păr bălai. Nici nu ajungem bine că îmi și găsesc activitate. O cunosc pe Ioana, fiica gazdei. Sora lui Andrei curajosul. A venit să o înlocuiască pe mama ei care are ceva treabă. Auzisem vorbindu-se și anul trecut de Ioana. Acum am șansa să o cunosc. Încerc să o ajut în bucătărie. Nu îmi dă voie. În schimb, îmi dă voie să o țin de vorbă. Ca de obicei, dau peste oameni cu povești. Și Ioana are povestea ei. A lucrat într-un ONG. Și-a dăruit timpul, energia și entuziasmul. Până și-a dat seama că statul le râde în nas. Și lor, ONG-urilor și nouă, oamenilor. Și a decis că gata! S-a apucat de turism. Are o casă pe care o închiriază în Brașov. Dacă știam eu mai demult… Casa a fost aranjată de ea. Și de soțul din dotare. Tot așa aflu și că minunăția aia de mobilă din camere de care am tot zis aici e făcută tot de ei. Ioana e pasionată de design. Acu’, că e pasionată e una. Însă ea se și pricepe. Dovadă stau lucrurile care îi ies din mâini. Nu am ajuns personal la Bike House. Încă. Însă din poze pare super. Ce mai face Ioana? Păi mai vine și la Cloașterf din când în când cu diverse ateliere. Și mai știe și despre plante medicinale. Și își ajută și soțul și socrii cu mobila. Mi se pare că e fericită. Chiar dacă are belele gârlă pe cap. Dar parcă e împăcată cu ce face. I-ar plăcea să plece în Asia, cu rucsacul în spinare. Nu poate încă, are obligații prea multe acasă.
Nu știu când trece timpul. Se umple curtea de bicicliști. Au ajuns și sportivii noștri. Dăm drumul la grătar. Vom pregăti cina. Și vom sta la povești. Se schimbă impresii. Se spală biciclete. Se râde mult. Unii fug la duș. Alții rămânem așa cu transpirația care ne ține de cald. Pentru că nu vrem să pierdem nimic din ce se râde afară. Suntem obosiți. Unii mai mult. Ne vom reveni după cina minunată. Și după un pahar de vin roșu. Se întâmplă. Cina, domne! Iar se bat turcii la gurile noastre. E liniște. Se aud doar furcile lovind scutul farfuriilor. Abia spre sfârșitul bătăliei, când burțile luaseră prizonieri până la refuz, ne aducem aminte de Ioana. Poate ar vrea să stea și ea cu noi. Nu vrea. Mai are de adus desertul. Și pe urmă gata. Poate răsufla. Și poate să bea un pahar cu noi. Mai bine! Așa suntem mai puțini la desert!
Oboseala își spune cuvântul. Oamenii pleacă unul câte unul la somn. Ăștia care mai rămânem vorbim despre turism. Despre afaceri de succes în România. Din turism. Se dau exemple de oameni care au reușit să încropească mici business-uri. Ne contrazicem. Le luăm apărarea celor pe care îi cunoaștem. Îi bârfim pe ceilalți. Ca la o băută între prieteni. Exact asta e senzația. Că ne-am strâns o gașcă la povești. Ioana și Andrei povestesc despre încercările prin care au trecut și încă trec în afacerile lor. Andrei are idei noi. Pe care ar vrea să le implementeze. Nu are sprijinul lui dom’ diriginte. Și nici al tatălui gazdă. Îmi place însă că are curaj și un pic de nebunie încât să încerce. Dirigu’ povestește de serviciile prestate turiștilor străini. Și cum sunt evaluate de agențiile din afară. Toți povestesc despre turiști. Că da, turistul are OPC-ul să i se plângă de unitățile de cazare, însă unitățile de cazare nu prea au cui să se plângă de turiștii care nu respectă reguli. Și mai vorbim și de Influenceri. Și de abuzuri. Ne prinde 1 tot contrazicându-ne. Hai la somn că mai avem și mâine de biciclit! Și avem o viață să tot descoperim România asta care se tot schimbă. Și parcă nu în bine!