Vineri, pe la un 2 așa, când căldura era toropitoare, cu biclele spânzurate de portbagaj, plecăm spre Cloașterf. Știm drumul. Mai avem mici opriri pe traseu ca să mai achiziționăm ba o cameră din aia de rezervă, ba un cico, ba o pizza. Se merge greu. Nouă ni se pare că timpul zboară. Tocăm întruna. Din când în când ne aducem aminte unde mergem. Verificăm să avem biclele încă agățate de noi. Ne aducem aminte de dna Aurelia. Doooamne, cum ne-a gătit femeia asta anul trecut… “Si, curtea, mai știi curtea? Cu iarba aia tunsă nemțește? Și cu ferestrele alea albastre?” “Auzi, lasă asta! Dar tu mai știi cum arăta camera? Cu mobila aia pictată? Și cum bateriile de la baie erau în completă armonie cu restul mobilierului vintage?” “Da, frate, și mirosul ăla de așternuturi proaspăt spălate și apretate…” “Auzi, da’ șopronu’ o mai fi? Și locul ăla unde l-am pozat noi pe nenea sașul ăla bătrânel căruia îi tot ziceai tu că bine că a venit cu nepotu’ ca să aibă grijă de el și el săracu’ îți tot zicea că e fi-su?” “Aaaa, da, corect, domnul de 85 de ani care avea fecior de 15.” “Auzi, tu n-ai așa un feeling de parcă ai merge la niște neamuri în vizită, mai degrabă decât la o pensiune?” “Haaaai, mă, vezi-ți de treabă! Nu ne mai știu oamenii pe noi…la câți turiști le-or fi trecut pragul…”
Anul trecut am ajuns la Cloașterf la 9.30 seara. Și ne-a sunat Vlad înainte să vadă dacă suntem în regulă și dacă mai ajungem când eram în moț de deal, admirând apusul. Anul ăsta, pe la 6.30 ne-a sunat Andrei, omu’ cu biclele. Ca să fie sigur că mai venim. Și că n-am pățit naiba ceva. Eram în același moț de deal, dând din ștergătoare și încercând să scoatem husele de silicon de pe șei. Ca să nu se facă fleașcă de la ruperea de nori. Da, citisem. Da, urlase Busu. Da, era clar pentru toată lumea că avea să plouă. Și ce? Când ne-a oprit pe noi o ploicică de vară din aventură? L-am asigurat pe Andrei că ajungem și noi și că nu e nevoie să ne aștepte cu cina. Doooamne ferește! Noi nu ne mai învățăm minte! Așa am zis și anu’ trecut. Că noi nu mâncăm, că bem apă plată cu lămâie, că o să stăm doar aaașa… din complezență… la cină. Și se luptau turcii la gura noastră. Așa și acu’. Că să vezi, că nu mai mâncăm, că șuncile, că să vezi mâine la biclă cum o să ne rupem oasele, că mai bine îi mai dăm ficatului o pauză. Inepții din astea.
Dooooamne, când am virat pe drumulețul ăla care duce spre Cloașterf… Prin tuneluri făcute de crengile îmbrățișate ale copacilor. Și am văzut turla bisericii. Știe, domne, Charles ăsta ce știe! Am ajuns. Nu a mai fost nevoie să întrebăm pe nimeni pe unde să o luăm. Și nici nu am mai ratat satul ca anul trecut când i-am pocit numele în ultimul hal. Am coborât fix la poartă. Și am tras aer în piept. Adânc, cât să se umplă plămânii bine. Tragem și liniștea adânc în urechi. Îmda, e clar. O să fie bine și de data asta. Intrăm pe poarta mare, săsească. În dreapta, doi băieți meșteresc la niște bicle. În stânga, la o masă, sunt așezați câțiva sportivi. Se vede că sunt sportivi. După berea pe care o savurează. Arunc în treacăt un ochi ca să îmi fac o idee. Am apucat să citesc nițel în mașină despre oamenii care participă la tura asta. Eheee, unii dintre ei se dau cu biclele pe Transfăgărășan. Nuuu, că și eu sunt tot sportivă. După bere. Îi analizez din zbor. Care or fi ăia care au venit să strice statutul de începător al grupului? Stai că îi văd eu acu’, la masă. Că și la masă se văd puterile fiecăruia…
Andrei ne arată camera. Nu mai stăm în cea de anul trecut. Foarte bine, așa avem șansa să mai descoperim alt locșor de odihnă. Tot mobilă pictată. Tot așternuturi perfect albe, mirositoare a apă de ploaie și a curat de țară. Așezăm bagajele pe podeaua din lemn. Și fugim la masa aia unde aveam de gând să mâncăm mult nimic. Nici nu intrăm bine și doamna noastră ne recunoaște. “Eram sigură că voi sunteți!” Oare de ce? O fi că era sigură că o să ne întoarcem pentru mâncare? Ne așezăm. Mă pun pe analizat oamenii. Avem una bucată cuplu. Par așa…pipirisnais. Doamna e delicată și extrem de receptivă la glumele din jur. Inclusiv la cele ale soțului, pe ale căruia le mai și sărează ici colo. Soțul este un pontos și jumătate. Mi se pare că se completează perfect. Lângă ei stă Andrei. Inițial am crezut că e doar omul cu biclele. Nu, Andrei e mai mult de atât. E gazdă. Pontos și el. Fără a acapara discuția. Punctează p-ici p-icolo, prin punctele esențiale. Fix peste masă de mine este locul unei minunății extraordinar de cumințică și politicoasă. Nu are mai mult de 12 ani. Dar vorbește și se poartă ca un adult. Și avea să se demonstreze că avea și condiție fizică mai bună ca a mea. De asta pare a avea grijă mama ei, o blondă minionă care îi explică mereu câte ceva copilei. Trec cu analiza pe partea mea de masă. Suntem noi, mâncătoarele de șaorma. Banca este echilibrată cu cei doi bicicliști care știu ce înseamnă să biciclești. Cei despre care citisem în mașină. Par normali, așa la o primă vedere. Și de treabă. Lângă ei stă o fătucă. Pare biciclistă și ea. Și pare și ea a ști despre ce e vorba în treaba asta cu biciclitul pe dealuri. În capul mesei, șade domnia sa. Guru’. Profu’. Nu știu dacă mai știți cum erau profesorii ăia vedetă din liceu. Ăia de care fugea toată lumea. Că știau o grămadă de lucruri și voiau să știi și tu tot ca ei. Așa și profu’ nostru. Măcar râde la glume. Și mănâncă fără carne.
Îi las în pace și mă concentrez pe mâncarea aia din care îmi planificasem nici măcar să nu gust. Așa a și fost. Nu am gustat. Am mâncat pe săturatelea, de era cât pe ce să nu mă mai pot ridica de la masă. Am început cu o ciorbiță smântânoasă în care pluteau ciuperci grăsuțe. Daaa, mi-o amintesc de anul trecut când rămăsese că mă duc acasă și încerc să fac și eu ciorba asta de burtă fără burtă. Normal că a rămas în sertarul “o să fac și eu”. Am continuat cu un bulz aburind. Eu nu știu de ce mămăliga asta din mălai de țară are gust de mămăligă și porumb, iar aia făcută de noi din mălaiul lu’ supermarket are gust de griș cu lapte fără lapte și fără griș. Și, dacă tot e seară, să adăugăm și o friptură de vită ținută la foc mic în cuptor până a devenit așa, numa’ bună de trecut la capitolul “una dintre cele mai fragede și gustoase fripturi”. A gătit gazda noastră și pentru mâncătorii de necarne. Ciuperci, cartofi, legume. Să nu aibă nimeni vreun pretext în a se ridica mai ușurel de la masă. Totul curge purtat de un vin roșu numa’ bun să dezlege limbi. Ne dăm la glume și la povești. Hai că am avut noroc și de data asta cu oameni faini!
Îl mai știți pe dirigu’ de mai sus, da? Ne oprește din hăhăieli și ne scoate afară, în grădină, la lumina stelelor ca să ne povestească despre biciclit. Și să ne zică Andrei despre cum o să ne rupem cocoașa în următoarele două zile. “Mâine o să începem cu un mic atelier în care o să povestim puțin despre curbe, frâne, cum stăm pe bicicletă. Pe urmă ponim. Avem un traseu cu drum drept, apoi o urcare de vreo două ore, apoi o coborâre de vreo oră. Ajungem în Meșendorf pentru prânz. De acolo, dacă ne mai țin puterile, poate mai urcăm nițel să avem parte de o priveliște de vis.” Oooo, măiculiță olteancă! Eu am rămas la partea aia cu “urcare de două ore”. Urcarea asta…cât o fi de grea? Oi putea să urc? Și dacă nu pot, am pe unde să mă întorc? Hai, lasă, că văd eu! Îmi întorc atenția la grup. Deja băieții ne arată câteva dintre aventurile lor prin lume. Cum au venit ei cu caiacele pe Dunăre. Tocmai din Nemția. Țăcăniți și băieții ăștia! Dar în sensul bun. Ne mai arată un băiețaș care chiar știe ce să facă cu bicla. Sare ca o capră neagră din stâncă în stâncă pe niște culmi înalte de te ia amețeala. Ce vorbești, vere, asta fac și eu în IOR… Parcă am mai sta la povești, dar mâine…
