Anul trecut, prin septembrie parcă, cu onor primărița noastră, a capitalei României, s-a decis să încurajeze biciclitul. Biiine, nu știm pe unde să se facă acest biciclit, însă a citit domnia sa pe Facebook că dă bine asta cu bicicletele în capitalele europene și a zis: „dar, vai, ia uite o oportunitate de parandărăt pentru eu!”. În fine, ideea e că a dat drumul la ceva program cu vouchere. S-au înghesuit bunicii, șomerii, pensionărimea în floare. La ghișee acolo, să depună cereri. Că singura condiție era să ai domiciliul din buletin în București. Până să aflăm noi, restul populației, voucherele erau deja date. S-a răsculat și Horia și Cloșca și Crișan-ul din mine. Păi cum, vere, eu care chiar mă dau cu bicla să nu am acces pentru că beneficiază câte unii care vor vinde ulterior bicicletele pe Olx? Și am decis să depun și eu cerere. On line, ca orice corporatrist care nu are timp să meargă la înghesuit pe la autorități. Știam că nu am nicio șansă, că doar cele 5000 de vouchere fuseseră epuizate într-o zi jumate iar eu depuneam hârtiile în a treia zi. Dar am zis să fie așa, pentru a mă simți oarecum răzbunată.
Anii au trecut în zbor, n-a fost greu dar nici ușor, vorba cântecului. Prin februarie îmi scrie PMB. PMB nu e o înjurătură. Este Primăria. Și îmi spune că, având în vedere că dna Firfirea aspiră la funcția de președinte al României, va suplimenta numărul de vouchere. Și, ce să vezi, sunt și eu printre ăia care vor primi. Ooooo, iiiiii, eeeeee! Toate vocalele pământului au țâșnit din gatleju-mi mirat. “Stai să o văd și p-asta! Că parcă văd că mă duc cu zăhărelul doar doar o voi vota pe Pandelița.” Domne, ce să vezi! Când mă dădeam eu prin Tenerife, mă caută un curier. “Duamna Anghel, am ceva pentru dvs!” “Trecem peste aia cu duamna Anghel e mama. Nu am comandat nimic, Crăciunul de anul trecut a trecut, Crăciunul de anul ăsta nu a venit încă, deci nu știu ce aveți acolo.” “E un voucher de la PMB!” “Oooo, păi atunci să mi-l aduceți dvs rogu-vă la muncă, după ce termin eu cu tenerifeala!” “Păi să vedeți, nu știu dacă se poate…” “Domne, una din două: or îl aduci mătăluț frumos aci, or întoarce-l la dna Firfirea și mă duc eu pe la dumneaei…” PSD-ist fiind curierul și simțind amenințarea din sms-ul meu, promite să se prezinte cu voucherul în dinți la întoarcerea mea pe plaiuri mioritice.
Ce să mai la deal la vale, intru în posesia lu’ voucher. Frumos, elegant, 500 de RON de spart pe ceva mijloc de locomoție. Da, numa’ că trebuie să mă mișc până în 30 iunie când minunăția de voucher expiră și la revedere, pasăre dragă! Las’, că mă descurc să îi cheltui și mai repede de atât. Deja aveam un plan: una din cele două nepo sau poate chiar amândouă aveau să se bucure de biciclete noi. Mi-a retezat-o mama lu’ nepo, recte sora din dotare: “nu le trebuie, au biciclete până la 18 ani. În plus, ți se pare că ar fi ele așa sportive?” Lasă, măăăă, îmi zic! Îi fac cadou lu’ Dragomireasca. Încep să testez terenul. Escu îmi zice că ea nu prea știe să meargă, că îi trebuie una pliabilă că nu are unde să o țină, că câr, că mâr. Timpul ticăie. Măăă, da’ nu mai bine las eu generozitatea pentru altcineva și îmi schimb eu bicla mea? Că oricât aș fi eu de atașată de prima iubire, cred că a venit vremea să luăm o pauză. Și, dacă în pauza asta ne găsim alți parteneri, atunci asta e!
Nici nu apucai bine să rostesc ce-ar fi-ul ăsta că se și puseră rotițele în mișcare. Cumnatu’ din dotare găsește cumpărător pentru vechea biclă și îmi trimite vreo 10 link-uri cu bicle care ar merita efortul. Indiferent cum aș da-o, pe lângă voucherul de la madam primărița și pe lângă banii recuperați de pe prima iubire, tot mai trebuie să pun eu grosul. Cheltuială neprevăzută în bugetul lunar. Mă gândesc. Mă răzgândesc. Analizez. Îmi trebuie? Chiar îmi trebuie? Ce fac cu ea? Cât o scot din casă? Nu mai bine îmi iau eu una mai ieftioară? Nu trec de exigențele cumnatului mai sus amintit. “Domne, nu îți iei în fiecare zi biclă! Ia-ți ceva bun!” Mă întorc la analiză. “Mă, ce îmi trebuie mie MTB? Nu mai bine îmi iau una de oraș? Păi da, și când vreau să mă duc prin păduri, ce fac? Pene?” Și dă-i și cugetă și dă-i și gândește-te! Am mers să le văd. Că cică e important să simți bicicleta. Am simțit-o. Vizual. Adică, una nu mi-a plăcut că era verzicică praz. Alta că era neagră și negru slăbește, deci părea cam schilopatică.
Ca și cum lucrurile n-ar fi fost suficient de încâlcite, îmi mai atrage atenția și un event pe Facebook. Cum că în Cloașterf, locul unde anul trecut am avut parte de un atelier foto super fain și de mâncare cam de +3 kg bună, se face o tură de MTB pentru neinițiați. Adică pentru habarniști ca mine. Adică, hai! Ca de obicei, trebuie să mai fraieresc pe cineva să se bage în aventură. Reușesc. O pun pe pretenară să vorbească ea cu organizatorii și să se asigure că două mâncătoare de șaorma, bicicliste de weekend în IOR, vor face față turei. Nu știu dacă a vorbit cu Andrei, dar m-a sunat și mi-a zis că e ok, putem merge. Dar că nu mai avem loc în prima tură, să mergem în a doua care are loc o săptămână mai târziu. Vaaai, ce dezamăgită eram! Că eu când mă arunc cu coarnele înainte mă arunc, nu stau să mă gândesc. Că dacă mă gândesc s-ar putea să mă răzgândesc. Asta e, ce să facem acuma! Așteptăm tura doi. Mereu, dar mereu, Dumnezeu îi face cuib la barza chioară. Așa și de data asta. Bicicleta mea veche era deja vândută, urmând ca noul proprietar să vină să și-o ia. La Cloașterf anunțasem că venim cu biclele noastre. Iar eu aveam doar o troti electrică care strâmbă din nas și la pantele din IOR, darămaimite să o duc pe dealurile Transilvaniei. Deci…tic tac tic tac.
Mă întorc la căutări. Unde găseam bicla visurilor mele, nu primeau vouchere. Unde primeau vouchere, nu aveau o biclă care să corespundă exigențelor consultantului meu în materie de vehicule pe două roți. Unde primeau și vouchere și aveau și bicle, nu era bună culoarea. Unde primeau și vouchere, aveau și bicle și era bună și culoarea biclei, dura o săptămână să mi-o poată da. Iar eu mai aveam la dispoziție 3 zile. Ah, ce îmi place mie stresul! Și deadline-urile din viața mea! În fine. Sap. Caut. Mă agit. Mă calmez. “Andreea, uite care e treaba! Dacă nu găsești, n-ai decât să îngroși obrazul și să o iei pe asta veche de la noul proprietar!” Nu, nu, nu. Nu se poate! Caută, caută! Găsesc ceva. Mă duc la băieții de la Play Bike. Pun placa. Le zic ce vreau și câți bani am. Vânzătorul mă măsoară din cap până în picioare. Și îmi face o altă propunere. De biclă, aloooooo! Că zice el, să nu plătesc brandul! Ok, îmi prezintă el acolo o comparație între ce voiam eu și ce îmi propune el. Bat palma să o iau pe aia recomandată de el, în lipsa unei reacții imediate a consultantului meu personal. “ASAP, îi zic! Ieri îmi trebuie!” “Nu vă faceți griji, cel târziu joi o aveți!” “Bine, eu vineri după masă plec, deci nu mai am cum să vin să o iau. Îmi trebuie cel târziu joi seară!” ”Se rezolvă, stați liniștită!”
Plec ca o floricică de la magazin. În culmea fericirii că sunt șanse să se rezolve. Reușesc să mă rătăcesc pe străduțe, tot cu gândul la noua mea iubire. Bip bip. Nu, nu e o înjurătură, că eram bucuroasă, după cum vă spusei. Era telefonul. Mai exact, consultantul mai sus amintit. “Bă sis, nu îmi miroase a bine recomandarea asta! Ce îți zise baiatu’ ăla mai exact?” “Cum ce? Să o iau pe asta ca să nu plătesc degeaba brandul!” “Bine, bine, îți dădu ceva detalii tehnice?” “Eeee, normal, că doar nu crezi că sunt așa blondă! E neagră!” “….?” “Bicla asta pe care mi-o recomandă. E neagră!” “Alooooo, tehnice, nu estetice!” “Nu mai știu, vere! Parcă zise ceva de un disc hidraulic și nu mai știu ce pe la pinioane.” “Pai uite, eu mă uit la amândouă și au fix aceleași specificații tehnice…” “Domne, n-auzi că zise că dau banii degeaba?” “Bă, eu zic să mergi pe aia pe care ai ales-o tu prima dată. Nu știu ce tertipuri de vânzare or fi astea, te-o fi văzut muiere și singură și o încerca să scape de ceva biclă care se vinde mai greu…” “Bine, fac cum zici tu!” zisei eu înghițind în sec, fără să menționez că eu deja bătusem palma cu băiatul pentru cealalată biclă. Nici nu se lumină bine de ziuă că îl și sun pe vânzător. “Vere, m-am răzgândit! O vreau pe aia gri cu albastru! Se mai… poate?” “No problem! Vă sun când ajunge în magazin!” Doooamne, bine că se putu că nu știu ce i-aș fi spus consultantului meu când m-ar fi văzut cu altceva decât știa el că cercetase…
E deja joi. Stau cu telefonul de gât. Și la budă mă duc cu el după mine. Ce mă fac, ce mă fac… Nu vine bicla. Vine weekendul și colinele Transilvaniei peste mine și bicla ciuciu. Pe la un 4 așa, când toată corporația mănâncă un dulce ceva din lipsă de energie și somnolență, cântă Mozart. Ăla din telefon. “A venit bicla, puteți să veniți să o ridicați!” Cristoșelule, îngerași din ceruri, Dumnezeule Atotputernic, Maică Precistă, Allah, Budha, zei și zeități, să vă dea Dumnezeu sănătate că mă ajutarăți! Și că mă salvarăți din penibilitatea de a cere înapoi omului bicicleta pe care i-o vândusem. Am rupt ușa când s-a terminat programul de lucru. Ca în desenele alea animate în care în urma fugarului se ridică un nor gros de praf. Așa și în urma mea, Pipera a fost învăluită în praf. Nici nu știu cum am făcut de am ajuns așa repede. Cred că de frică să nu li se termine oamenilor programul și să rămân fără biclă. Vaaai, a fost dragoste la prima vedere! Cum stătea ea așa, țanțoșă, lângă ușă și mă aștepta. Frumoasă, timidă, subțirică. I-am zâmbit. Mi-a făcut și ea din șa un semn discret. Hai că eu zic că o să ne înțelegem! Îi cumpăr strictul necesar: un cric, un suport de bidon de apă, lumini. Mai las câteva milioane. “Nu îți iei biclă în fiecare lună!” îmi răsună în cap… Hai că suntem gata de plecare! “Nu vreți să dați o tură pe aici, prin parcare?” mă întreabă prietenul meu, vânzătorul. “Nu, relația fizică o vom începe intim, numai noi două!”
O iau de coarne și pornim. Am 10 kilometri până acasă. Mă gândesc: “sigur, după următoarea intersecție o încalec.” Și uite așa, din intersecție în intersecție, ajung cu ea la mine în IOR. Încerc să îi las șaua mai jos. Pantalonii de piți corporatristă nu sunt deloc încântați de ce vreau eu să fac. Încearcă să mă împiedice de e cât pe ce să mă trântească. Ok, nu e momentul să ne împrietenim. Nu aș vrea să o lovesc de pământ așa din prima. Mai grav e că urmează să plec cu ea pe dealuri și eu nu știu nici măcar să îi schimb vitezele. Lăsați hăhăielile, o să vedeți că ne vom descurca! Uite, ca să nu existe discuții, o voi încăleca acasă, în holul meu încăpător! Îmda, merge. Era să rup un dulap, însă e clar: nu vom avea probleme de acomodare. Suntem gata de Cloașterf!
