Încep cele două zile în Nurmberg. Pentru că seara trecută nu m-am alăturat grupului, plec cu noaptea în cap să recuperez ce am pierdut. După vreo cinci minute de mers pe străzi pustii, că doar toată lumea dormea sâmbătă dimineața la ora 8 când am căzut eu din pat, intru în zona centrului vechi prin Jakobstor, pe o alee pentru pietoni. Sunt eu cu mine și cu zidurile cetății. Iubesc somnolența asta a unui oraș mare pe care o are și Bucureștiul în diminețile de weekend. Am în cap să beau o cafea și să mănânc un mic dejun bombă calorică la una din cafenelele din zonă. Nu prea pot să îmi aleg, că mai toate sunt închise. Găsesc în cele din urmă, în Jakobplatz lângă Biserica St. Jakob, o tanti care doar ce a pus ibricul de cafea pe foc. Intru repede, îmi iau un croissant și cer o cafea cu lapte. “Mare?” mă întreabă doamna văzându-mă adormită. “Cea mai mare!” îi răspund în ideea de a uita ziua de ieri și de a mă putea concentra pe ce are orașul ăsta de oferit. Mă așez la o măsuță afară, în plină alee și aștept soarele să se trezească. Mai vine un rătăcit. Și el tot la cafea. Încercăm amândoi să ne trezim. Ne zâmbim reciproc și ne vedem fiecare de liniștea lui. E prima dimineață în care simt că mă odihnesc. Cam ciudat, având în vedere că e ultima zi de vacanță.
În așteptarea unei părți din grup, o iau la pas printre magazine. În capătul străzii Karolinenstrase, stă frumos la poză biserica St. Lorenz. Mă așez lângă un grup de spanioli care primesc informații de la ghidul lor. Două secole. Atât a durat să fie construită. Mai aflu că a fost inițial catolică. A devenit protestantă după reforma începută de Martin Luther în secolul 16. Mai zice ghidul niște treburi din astea care pe inculta de mine nu o impactează. Ceva legat de ferestre antice și război și bombardamente și reconstrucție. Îmda, nu am reținut. Știu însă că are două orgi și că este gazdă pentru diverse recitaluri și concerte. Tocmai ce fusese cu o seară înainte un concert Brahms. Las ghidul să își vadă de grup și o iau agale pe străduțe. Hai că mă ajunge din urmă una din fete! Mergem să facem planul pentru ziua de azi la Casa Pane unde bem cel mai grozav brandy latte. Mai sub influența alcoolului din cafea, mai trezită de cafea, mai încântată de caloriile unei pâinici cu ciocolată, îi recunosc dintrodată și extrem de franc că eu nu mai pot cu ororile. Și că nu mai pot să merg la Palatul de Justiție să văd celebra sală 600 unde s-a desfășurat procesul în care au fost judecați și condamnați marii conducători naziști pentru crime împotriva umanitătii. Și nu mai am nervi nici pentru Zeppelin Field, locul unde Fuhrerul își aducea susținătorii, simpatizanții, colegii de partid să îl ovaționeze și să îi gâdile orgoliul de a deține puterea absolută. Aș vrea să mă întorc în povestea mea, departe de realitățile cândva atât de dureroase. E de acord parțial cu mine. Lăsăm vizitele legate de istoria asta mai recentă pentru data viitoare.
Pornim spre Kaiserburg, Castelul Împăratului. Agale, pe Konigstrase. Traversăm Pegnitz-ul pe Museumsbrucke, un pod numai bun să vezi clădirile de pe malurile râului. Și dăm în Piața Centrală. Locul de unde, în decembrie, milioane de oameni vin să își cumpere globuri pentru bradul de Crăciun, să bea bere fiartă sau să mănânce cârnați de Nurnberg. Noi ajungând vara, am găsit locul transformat într-o piață obișnuită (Wochenmarkt), cu fructe apetisante și cârnați numa’ buni de pregătit acasă. Nu ne-am lăsat ispitite. Ne-am văzut de admirat biserici și fântâni. Că aci este Biserica Maicii Domnului cu un orologiu din care la fiecare amiază ies cei 7 principi electori ai Sfântului Imperiu Roman și se înclină în fața împăratului Carol IV. Nu am intrat că erau gârlă de turiști. Și parcă unei biserici îi stă bine în liniște, călcată de oameni care au nevoie de intimitate și de o discuție privată cu Ăl de Sus. Fără să fie deranjați de șușotelile turiștilor sau de blițurile aparatelor foto stăpânite de diverși asiatici. Nu ne-am oprit nici să căutăm inelul de aur de pe balustrada care înconjoară Schoner Brunnen, adică Fântâna Frumoasă. Nu că n-am avea dorințe care să fie împlinite, însă și aici erau o mulțime de călători care fix asta făceau: căutau inelul, cu lista de dorințe deja scrisă în minte.
Trecem și pe lângă biserica St. Sebald, cea mai veche din oraș. Nu îi acordăm atenția cuvenită. Că suntem deja cu ochii la castel. Care stă cocoțat pe un delușor. Nu observăm nici că trecem pe lângă vechea primărie a orașului. Neeee. Noi tot la deal, tot la deal, spre castel. Observăm, în schimb, Bratwursthausle, casa cârnaților de Nurnberg. Ne propunem să ne oprim aici la întoarcerea de la cetate. Urcăm. Ajungem pe aleea care duce la Kaiserburg. Lăsăm Burggrafenburg și Stadtburg care fac parte tot din castel pe mai târziu. Mergem direct la țintă, la Castelul Împăratului. Ne bucurăm de grădini și de priveliștile Nurnbergului. Nu intrăm nici de data asta în interior, că e păcat de vremea asta faină și de florile care ne îmbată cu mirosul lor în curtea castelului. Profităm să ne tragem sufletul. Până când năvălesc hoardele de turiști de nici nu mai ai aer. Atunci ne luăm trăistuța în vârful bățului și plecăm să căutăm celelalte două părți ale castelului. Dăm roată. Parcă suntem două curci bete. Mai dăm roată încă o dată. Nimic. Măi să fie! Unde ar putea fi? Facem un ocol. Ne luăm după ceva muzică de se aude de undeva din josul străzii. Mergem. Mergem. Din ce în ce mai puțină lume pe străzi. “Cred că mergem alandala…” “Lasă, nu-i nimic, hai să vedem ce-i cu muzica asta săltăreață!”
Intrăm într-un parc ce se întinde protector de jur împrejurul castelului. Ne apropiem de muzică. Ajungem la ceva filtre. Trebuie să îi arătăm domnului polițist ce avem în rucsac. Și aflăm că e o petrecere în plină desfășurare. Un mic festival. Ptiu, drace, o fi ăla de la Fussen! Sau, mai rău, o fi că ăla de la Fussen… Acu’, dacă tot intrarăm, hai să vedem care e treaba! Încet, încet, începem să dăm de terase improvizate. Cârnații sfârâie pe grătare. Berea curge în metri de halbe. Sunt și câteva standuri cu licori din fructe. Licori din fructe cu alcool, nu așa suculeț. În unele locuri, muzica se aude din boxe. Lumea e relaxată. Copiii aleargă prin iarbă desculți, făcând baloane de săpun. Un nene care nu pare a avea altă casă în afară de parc zâmbește și se bucură de berea pe care i-o dau comercianții ca să îl facă să plece de la standurile lor. Domni însoțiți de doamne elegante se plimbă agale, bucurându-se de soare. La o terasă care dă pe afară de lume, este o formație care cântă ceva cântece bavareze. Ne oprim și noi preț de câteva melodii. Mai la vreo treizeci de metri, un nene cu acordeonul acompaniază un grup de nemți localnici într-un fel de Mărie și Mărioară. Nemții sunt roșii ca racul. O fi de la soare… Nenea cu acordeonul este implicat până în măduva oaselor. Nu îi lasă pe cântăcioși să își tragă sufletul deloc. Vine și nenea cu casa în parc. Se pune pe dansat. Dansează și copiii în jurul lui. Un ospătar trântește o halbă de pământ. “Hai noroc, s-a spart ghinionul!” Toți se pun pe râs și își reiau cântecele. Îmda, ce să zic! Nasol aici în Nemția. Nemții habar n-au să se distreze. Sunt taciturni și introvertiți.
Mai că nu ne mai vine să plecăm din mijlocul micuțului festival. Dar…mai avem ve văzut, de descoperit. Așa că, îi lăsăm să se bucure de weekend și noi pășim agale pe Burg ca să ajungem iar la palat. Și când zic agale, a se citi agale. Că am încercat și noi un ceva din ăla cu fructe. Și am devenit brusc extrem de vesele. Semn că ar fi fost mai bine să mâncăm ceva înainte. Și, în loc să ne bucurăm de cârnații ăștia demențiali, plecăm în căutarea ciolanului mult iubit. Îl găsim. Într-o berărie. Acuma, atât îl căutasem că nici nu încape discuție să împărțim porția. Fiecare cu ciolanul ei. Și cu berea ei. Bine. Vine o juma’ de porc de căciulă. Dumnezeule neamț! Păi cine naiba poate să mănânce atâta? Eee, mâncăm cât intră. Restul îl luăm pentru cealaltă jumătate de gașcă care a mâncat doar cârnați de la gheretele de pe stradă. Acuma, ori am așteptat prea mult până să mâncăm piciorongul ăsta, ori nu l-am mâncat unde trebuie, ori eram prea obosite, ori prea băusem bere înainte. Cert e faptul că nu ne-a dat pe spate. Ăla de la Caru cu Bere de la noi e mai bun… Sau nu mai știm noi ce înseamnă un ciolan adevărat.
Ne ridicăm cu greu din mijlocul unui grup care a mâncat bere cu bere și ca desert și-au mai luat o bere. Ne propunem să mergem la o cafea și o înghețată. Nu mai stăm la masă. Vrem undeva în iarbă, să simțim pământul. O luăm pe podul Heubrucke ca să ajungem la ștrand. De fapt, pe noi ne interesează să ajungem pe aleea de promenadă de pe malul Pegnitz-ului. Unde aveam să bem o bere și să ne tragem sufletul de atâta mers. Sunt câteva băncuțe pe care stau tolăniți perechi de înamorați. Și iarba care te invită să te afunzi în verde. O fi așa relaxat totul pentru că e sâmbătă? Sau așa or fi ei mereu? La ștrandul care se întinde în spatele nostru e mare hărmălaie. Se cântă și se sare în piscină. Nici nu știu dacă sunt localnicii sau turiștii care dau isonul. Nici nu mai contează. Peste drum de râu, grupuri grupuri merg la film. Sau în altă parte a orașului să se bucure de parcuri și apă. Vreo câțiva curajoși vâslesc de zor la bărcile care trec pe sub podurile Pegnitz-ului. Ar fi fost și asta o modalitate de a vedea Nurmberg-ul… Doamne, și câte ar mai fi fost de văzut! Muzeul de jucării, grădina zoologică, planetariul. E clar că e nevoie să ne întoarcem la un moment dat. Poate în miez de iarnă ca să ne bucurăm și de Târgul de Crăciun.
Zboară gândurile printre degete. A trecut o săptămână de vacanță. Nu știu când. Și totuși, parcă sunt plecată de o veșnicie. Germania e fascinantă. Cu toate ale ei. Cu drumuri, cu oameni, cu bere și cârnați, cu Hitler și neneorocirile lui, cu prețurile ei piperate, cu budele ei mega automatizate unde o blondă a reușit să pornească alarma pentru că nu a mai știut să iasă din toaletă. Că tot veni vorba de prețuri. Germania de anul ăsta ne-a costat cât estimasem. Că șocul a fost anul trecut. Așadar: mașina vapor a fost 1800 RON pentru 7 zile cu preluare și predare din aeroportul din Nurnberg și cu număr limitat de kilometri (200/zi, calculați la sfârșitul perioadei nu la sfârșitul fiecărei zile); benzina a fost cam 30/euro/persoană; parcarea cam 1.5 euro/oră mai în centrul orașelor cu limită de staționare de 2 ore; cazările în medie 40 euro/persoană/noapte; minunăția de ciolan vreo 18 euro/persoană, restul meselor în jur de 15 Euro/persoană; înghețata 2 Euro/cupa; berea e cam 4 Euro/sticla de 0.5l; castelele (Neuschwanstein și Hohenschwangau) Regelui Nebun le vezi cu 23 Euro/persoană; dacă urci cu căruța la castele mai scoți din buzunar vreo 6 Euro/persoană pentru Neuschwanstein și vreo 4.5 pentru Hohenschwangau iar, dacă ți-e lene să și cobori, căruțașul o să îți mai ceară 2 Euro ca să te dea jos de la Hohenschwangau și vreo 3 ca să nu te lase să dormi în curte la Neuschwanstein. Să nu mă întrebați de cârpe că nu știu. Păracă am văzut ceva reduceri și ceva înghesuială la Zara Kids. Deci, presupun că la ei reducerile înseamnă reduceri, nu făcătorie.
În tura asata, noi am parcurs 1200 km. Nu am văzut toate orașele de pe Drumul Romantic. Poate, naiba, voi ajunge și cu domnul meu pe aici, că se pare că pe toate astea romantice le văd împreună cu fetele. De o să vină magnatul în viața mea și nu o să mai avem ce vedea, romantic vorbind. Mi-a mers la suflet fiecare locșor bătut la pas. M-am lăsat încântată de tot ce au avut de oferit. Am adunat amintiri cât, iată, pentru cel puțin 15000 de cuvinte și vreo 800 de fotografii. Dacă am să mă întorc în Germania, mă întrebați. Fără doar și poate. Mi-ar plăcea ca Germania să îmi fie acasă la un moment dat. Încă mai sper la asta. Până atunci, sunt sigură că an de an voi mai descoperi o părticică din ea. Și, jur pe roșu, nemții nu sunt taciturni!