Inițial, fusese și Munchen-ul pe lista Germania 2018. L-am scos la un moment dat când ne-am dat seama că mai bine ne bucurăm de liniștea orașelor mai mici. Și nu mai alergăm în disperare. Și l-am lăsat eventual pentru o iarnă în căutare de piețe de Crăciun. Ce nu am putut scoate sub niciun chip a fost Dachau. Nu pentru că suntem sado-maso. Și nici pentru că am fi simțit nevoia să ne mai temperăm zâmbetele. Pentru că uneori e bine să privește realitatea în ochi. Și dacă mai sunt locuri unde poți să bei o cafea cu istoria, e bine să o faci. Eram pregătită. Sau așa credeam. Știu ce efect au astfel de experiențe asupra mea. Mă zgâlțâie serios. Tocmai de asta, înarmată cu șervețele de hârtie și cu gânduri cât se poate de calme, am intrat în punctul de informare turistică. Am lăsat pașaportul și am plecat cu un ghid telefon care urma să îmi povestească ce văd și pe unde. Trec de poarta pe care stă scris “Arbeit macht frei”. Închid ochii. Inevitabil, îmi apar în minte cârduri cârduri de oameni care au trecut acum ceva timp prin aceeași poartă.
Pentru mine avea să înceapă o vizită în trecut. Pentru ei începea calvarul. Pentru mine sârma ghimpată care înconjoară așezarea e doar un element de tras în fotografii. Pentru ei era pușca deghizată care le fura liberatatea. Intru în închisoare. Pentru mine e un loc plin de povești de inimaginat. Pentru ei era locul unde erau supuși la fel și fel de experimente medicale, închiși în celule construite astfel încât condamnatul să nu poată sta altfel decât în picioare, lăsați luni întregi fără lumină, într-o negură perfectă, primind aer, că de mâncare și apă nici nu mai încăpea vorba, cu porția. Pot să aud cum se trântesc ușile în urma celor care urmau să sfârșească în încăperea asta plină de umezeală. Nu pot să ascult toate poveștile care sunt pe ghidul meu audio. Simt nevoia de lumină. Și de aer. Ies. Îmi iau câteva minute înainte de a intra în ceea ce era pe vremuri clădirea administrativă. Am nevoie să văd oameni. Să văd că viața curge. Să mă asigur că sunt în vremea asta. Că nu am ajuns ca într-o glumă proastă în vremurile în care Hitler se credea Dumnezeu.
Trag aer în piept. Și intru în muzeu. Aici stau înșirate poze cu cei condamnați, rulează filme, mărturii ale celor care au supraviețuit. Ajung la partea în care sunt prezentate experimentele pe care medicii le testau pe deținuți. Cei care erau sănătoși erau băgați în camera presurizată unde erau supuși la oscilații bruște de presiune. Cei care aveau handicap erau supuși hipotermiei, infestați cu malarie pentru a fi observate reacțiile organismului. Toate experimentele aveau acoperire. Că doar regimul nazist își dorea foarte tare să găsească soluții pentru a putea ajuta soldații să supraviețuiască în diversele situații care se puteau ivi pe front. De la depresurizarea avionului până la impactul corpului cu apa înghețată a vreunui lac. În plus, ce contau viețile deținuților evrei dacă sacrificarea lor însemna salvarea soldaților naziști? Am intrat și în cinematograful din incinta acestei clădiri. 45 de minute. Atât a durat trecerea în revistă a istoriei lagărului. Atât a durat să vedem cum viața a peste 206.000 de oameni a fost schingiuită, curmată sau mâncată. Am ieșit cumva simțindu-mă vinovată. Pentru că nu am acordat mai mult timp.
Cu stomacul strâns, am pornit spre Crematoriu. Am trecut pe lângă cele 2 barăci care au fost ridicate pentru ca turiștii să își facă o idee de cum stăteau deținuții. Pentru că barăcile inițiale (32) au fost rase din temelii în momentul în care lagărul a fost eliberat de armata americană. Gândite pentru a fi adăpost pentru 6000 de deținuți, acestea au ajuns să fie casă pentru 30000 de suflete. Nu mă mai mir atunci că păduchii și purecii erau grămezi sau că dizenteria și bolile erau ajutătoare în selecția naturală. Nu îmi pot ridica ochii din pământ. Îmi târșesc picioarele prin pietriș. De fapt, doar asta se aude: pietrișul sub tălpile mele și aerul pe care îl las uneori să iasă din plămâni. Îmi e greu să respir. Parcă sârma aia ghimpată devine un fel de corset. Ce naiba? Sunt în aer liber, ar trebui să pot respira. Nu mă miră bocetul vântului. Știu deja unde sunt…Știu cu toate simțurile… Văd cuptoarele. Aud focul care înseamnă eliberare. Am în nas un miros de carne arsă. Văd oameni dezbrăcați în sala de lângă cuptoare. Așteaptă cuminți binecuvântarea unui duș cald. Nu i-a forțat nimeni să intre. Privesc toți spre robinete. Nici nu realizează că în spatele lor ușa se închide ermetic. În loc de apă, camera se umple cu gaz toxic. Urmează câteva zeci de minute de zbatere și de încercări de a evada din ghearele unei morți crâncene. Și apoi liniște. Naziștii și-au făcut treaba: liniște și disciplină, fără prizonieri panicați.
Atât am putut. Am simțit că îmi fuge podeaua de sub picioare. Am apucat să ies afară. Și să mă așez pe pietriș. Am lăsat să iasă ce acumulasem în vreo trei ore și un pic. În cap aveam poveștile lu’ bunică-miu de pe front. Măcar el era în aer liber. Nu încătușat și închis între patru pereți strâmți. Măcar avea aer. Nu gaz. Mai am în cap chipuri de țigani, evrei, preoți, prizonieri de război sovietici, homosexuali, martori ai lui Jehova, nemți care nu împărtășeau opiniile politice ale naziștilor. Toți cei care erau altfel decât idealul gândit de naziști. Vagoane întregi pline ochi cu cadavre. Oameni care și-au găsit sfârșitul în marșul către Tegernsee, din cauza epuizării sau a foamei sau a violențelor suferite. Chipurile oamenilor subnutriți, forțați să muncească din greu fie în producția de armament, fie în construcții, fie în cariere de piatră. Chinul interior al oamenilor care au fost forțați să construiască complexul de construcții pe situl lagărului de origine. Chinul și eliberarea care a venit prin moarte a celor peste 28000 de oameni care au murit doar în perioada cuprinsă între 1940 și 1945. Plus cei care or mai fi murit între 1933 și 1939.
M-am adunat și la propriu și la figurat de pe jos. Nu știu cum am pornit spre ieșire. Nu am mai avut puterea să merg în lăcașele de cult care au fost ridicate ca semn al iertării. Nu mă simt în stare să iert. Prefer să fug. Vorba vine. Că picioarele mi-s mai grele ca oricând. Fiecare pas făcut înapoi, spre poarta de fier, apasă în pietriș de parcă ar duce povara a zeci de mii de corpuri. Aș fi vrut să mai am puterea de a mai arunca o privire de ansamblu. Nu pot. Aud doar foșnetul frunzelor și văd doar albul pietrelor. Am un stomac puternic. Care însă e pe cale să mă trădeze. Știu doar că trebuie să ies. Nu mai vreau să mă gândesc la nimic. Nu mai vreau să înțeleg că aici gărzile SS din alte lagăre își făceau antrenamentele, nu mai vreau să pricep că organizarea și rutina de la Dachau erau adevărate modele pentru toate celelalte lagăre de concentrare nazistă. Nu mai vreau să conștientizez că noi, oamenii, această rasă superioară, suntem de cele mai multe ori cele mai mari animale de pradă. Și că ne prăduim între noi. Eu reușesc să trec de poartă. Făcută muci psihic, însă pe picioarele mele. Au fost însă mulți pentru care să treacă de rahatul ăla de poartă a fost un vis de neatins.
Nu mai știu ce s-a întâmplat după ce am plecat de acolo. Știu că m-am așezat în spate, în vapor, și m-am jelit. Au trecut kilometri pe lângă mine. Am fost o legumă transportată. Am fost o legumă și în prima seară de Nuremberg. Nu am putut să ies din apartament. Îmi venea să alerg înapoi în țară, la bunicul meu care s-a luptat în război și cu războiul. Și care a reușit să se întoarcă acasă. Pe jos. Mâncând rădăcini găsite pe câmp. Având degetele de la dreapta schingiute și rămase de nefolosit pentru tot restul vieții lui. Și să îi spun că îmi pare rău. Că suntem așa cum suntem. Și că sunt fericită că el a răzbit. Și că războiul și atrocitățile pe care le-a trăit nu l-au schingiut ca om, că nu i-au luat mințile, că a știut să lase în spate și să se lupte cu coșmarurile din fiecare noapte fără să uite să trăiască. Știe și el că a avut noroc. Știe că mulți dintre camarazii lui de arme nu au mai avut șansa să se întoarcă. Știe și povestește de te cutremuri de tot ce însemnau lagărele. Și-a pierdut un frate într-un lagăr sovietic. Deci, e cel mai în măsură să știe ce înseamnă suferința oamenilor care au rămas în urma celor ce și-au găsit scăparea în moarte. Dar parcă să fiu acolo, să simt cumva apăsarea atâtor morți a fost dincolo de ce mi-aș fi imaginat din poveștile lui.