Ziua alocată castelelor nu începe chiar grozav. Ne-am fi dorit să ne prelungim șederea la pensiunea de pe malul lacului. Nu mai găsim loc. Vin nemții într-un weekend prelungit. Bine, mă! Ne mutăm în Fussen. Mai bine! Așa vom lăsa vaporul la cazare și vom merge la o bere, la festival, fără griji. Hai mai întâi să vedem care e treaba cu Neueschwenstein și cu tatăl său, Hohenschwangau! Vizitele sunt organizate, cum altfel, nemțește. Nu, nu de noi! Vorbesc aici de organizarea autorităților locale. Înainte de a pleca spre oricare dintre cele două castele, scapi de mașină. În siguranță, elegant, în schimbul a 5 Euro, Titanicul nos se va odihni azi într-una din multele parcări. Urmează achiziționarea de bilete, asta dacă îți dorești să vezi și interioarele celor două reședințe regale. Coada e lungă. Însă, merge repejor (sunt vreo șase, șapte case). Așa îți trebuie dacă nu ți-ai luat biletele online. Termini și cu biletele, ești atent la ora înscrisă pe acestea. Că dacă zice că la 11 intri în Neueschwenstein, ar fi bine să nu ajungi la 11.05 ca să nu ți se înnoade lacrimile în barbă. Nu uita nicio secundă că ești în Nemția, țara punctualității desăvârșite! Așa că, gândește-te repejor cum vrei să ajungi la destinație! Vrei cu bus-ul? Vrei cu căruța cu cai? Vrei cu picioarele din dotare? În funcție de opțiune, te așezi la coadă. Și iei în calcul cât durează drumul cu fiecare dintre opțiuni.
Grupulețul nostru, deși mic, are personalitate. Așadar, ne despărțim. Jumătate pornește spre castelul dedicat lui Wagner. Vor merge cu căruța. Și vor intra și în interior. Vor să afle povestea de la un ghid care să știe ce vorbește. Jumătatea incultă, aia cu fotografiile, pornește pe picioare spre castelul unde regele și-a petrecut copilăria. Ghici ghicitoarea mea, eu din care jumătate fac parte. Daaa, cooorect, aia iubitoare de sport! Plecăm, așadar, perpedes, spre gălbiorul ăsta. Nu avem mult de urcat. Însă, urcăm alert. Ca să scăpam de un grup de vreo 40 de asiatici gălăgioși care ne făceau concurență serioasă la capitolul făcut fotografii. Le tăiem fața cum am văzut noi că se face în trafic. Și prindem spațiu să ne desfășurăm. Vedem din moțul castelului Aplsee, o minunăție de lac pe care se plimbau câteva hidrobiciclete. Dăm o tură prin grădinile castelului lui Maximilian al Bavariei. Tatăl lui Ludvic, de! Nu stăm prea mult, tot de teama asiaticilor. În plus, avem de gând să urcăm la Neueschwenstein tot cu pejosul. Deci ne trebuie vreo oră.
O luăm agale spre lacuri. Nu mai coborâm pe unde am urcat. O luăm pe o cărare prin pădure. Care ne duce spre lacul mai sus numit. Aci, pe mal, alți asiatici. “Aaaa, aaa, aaaaa!” Parcă ar fi fost nepo a mea când o întrebi cum face maimuța. Mă uit să văd dacă nu mi-o fi făcut soră-mea vreo surpriză. Deși vocea e cam groscioară… Mnu, e un nene mâncător de orez care încearcă să facă o lebădă să îi zâmbească la poză. Încă nu îmi e foarte clar dacă vorbea cu lebăda sau cu nevastă-sa care era cocoțată pe un lemn alunecos. Sonică ședea la pândă. Era sigur că o să vadă o tumbă a cucoanei. Sau cum o ciocnește lebăda peste șapca aia galbenă lămâie. Soțu-său tot scotea diverse onomatopee, doamna râdea la lebădă și îi vorbea pe limba ei. Limba doamnei, nu a lebedei. Pe buștean mai urcă încă vreo două prietene ale doamnei cu soțul expresiv. Stăm ca la spectacol. Acu’ îmi explic eu de ce Sonică nu e nemțesc…În fine, se urcă toate trei pe buștean și se pun pe momit lebăda. Care se întoarce grațioasă și elegantă cu spatele și își vede de drum, lăsând gașca de doamne să se pozeze cu bușteanul. Eeee, tot e bine. Ai noștri nu ar fi comunicat cu lebăda, ar fi servit-o. Nu cu pufuleți, ci pe varză. În fine, răutăcisme!
Îi lăsăm pe posesorii de ochi migdalați și de DSLR-uri să se tragă în poze și ne vedem de drum. Începem să urcăm spre opera Regelui Lebădă. Trec pe lângă noi căruțe trase de cai unu’ și unu’. Abia acum îmi explic de ce atât de multe ferme în jurul castelelor. Pentru că oamenii cresc caii și îi pregătesc pentru traseele cu căruțe. Din două în două ore, caii sunt schimbați. Fiecare pereche de cai face drumul cam de două ori, dus-întors. După care, cei de la fermă vin cu următoarea pereche de cai. Și tot așa. Eu am văzut cinci căruțași, unii mai carismatici, alții mai plictisiți. Caii, în schimb, toți niște exemplare ca din cărți. Alți turiști, mai în formă, urcă pe biciclete. Ce vorbești, Franț, eu abia urc pe picioare! Cei care au ales autobuzul urcă pe o altă parte, așa cum aveam sa descoperim nițeluș mai târzior. Hai, Andreea, nu mai tot căsca ochii! Urcă odată! Că o să ți-o ia toată marea asta de oameni înainte la pozat împrejurimi și turnulețe! Offf, dacă nu mi-ar fi plăcut șaorma așa mult…
Ajung și eu când lumea pleca deja. O parte din castel este în restaurare. Sau în ceva lucrări pentru mentenanță. Aaaaa, ce-ai făcut, vere neamț? Păi acu’, ca să ne strici nouă priveliștea? Încercăm să facem abstracție de schele. La intrarea în castel este o mare de oameni care așteaptă să citească pe o tăbliță electronică programarea grupurilor. Trecem elegant și incult pe lângă mulțime. Avem de gând să ajungem pe podul Marienbrucke. Că cică de acolo se vede castelul în toată-i splendoarea. Ce nu mi-a zis nimeni, trăgându-mă mai evident de mânecă, că așa citisem eu câte ceva, este că, dacă ești ca mine, fricoasă de înălțimi și lume multă în locuri strâmte, mai bine te dai bătut și vezi invers, adică podul din castel. Așa, cum nu m-a tras nimeni de mânecă, am făcut greșeala să mă duc pe pod. Doooamne, măiculiță olteancă, pe podișorul ăla din lemn, atârnat deasupra unui hău al cărui fund abia abia se vedea, se înghesui trei sferturi din Mapamond. Zisei Tatăl Nostru și mă aruncai în… mulțime. Tiptil, tiptil, ajunsei la jumătate. Prinsei chiar și loc lângă balustradă, numa’ bun sa faci o mega fotografie Lebedei din Piatră. Făcui cum putui. Că ochii îi aveam închiși. Mi se părea că îmi scapă toate alea în cascada aia de sub noi la care se zgâia toată lumea. Chiar și eu aveam impresia că alunec spre hău. Hai repede pe mijlocul podului. Dacă nu ar fi fost așa balamuc și nu mi-ar fi fost frică să nu mă mătrășească asiaticii ahtiați după poze, m-aș fi pus în fund pe pod și l-aș fi așteptat pe nenea Raed de la Smurd. Nu am putut să mă las salvată de un așa domn de treabă. M-a scos mulțimea prin împingere. Am așa un feeling că nu am ieșit eu singură de pe podul ăla.
Fericită că am scăpat cu bine și că nu s-au rupt scândurile alea de lemn care erau podea pentru Marienbrucke, am luat-o la pas pe cărări de pământ. Ca să simt pământul sub picioare. Dăm și peste stația de autobuz. Aha, deci mai e un drum pe care se poate urca la castel. Pe ăsta o să coborâm noi. Dar, până să coborâm, ne reunim cu jumătatea cultă. Ne povestesc și nouă care a fost treaba cu castelul ăsta. Cum multe din încăperi au fost dedicate lui Wagner. Cum a fost construită o peșteră artificială pentru momentele în care regele ar fi avut nevoie de un loc unde să se retragă cu tristețile și visele sale și unde era amenajată o mică grădină de iarnă. Ce mai surprinde? Peste tot, lebede. Că sunt bateriile de la băi, că sunt mânerele de la dulapuri, că sunt lustrele. Ușor obsedat… Nebun, nebun, însă a dat ordin să aibă apă curentă în castel, toalete în care apa se trage automat, sistem de încălzire a apei în bucătărie și băi, un sistem de aer condiționat cald, curent electric și telefon mobil (e adevărat că acoperea doar 6 metri). Că era un singuratic se vede și din locația aleasă. La 1000 de metri altitudine, în pădurile Bavariei. Eheee, imaginați-vă ce priveliști sunt din fiecare cameră! Ce e trist… ca orice neînțeles al vremii, regele este considerat nebun și intră sub control psihiatric. Este găsit mort împreună cu psihiatrul său în lacul de lângă castel. Mister total asupra morții. Cert e faptul că nu s-a putut bucura de opera în care și-a investit toată averea. Plecăm oarecum triste. Păcat de munculița lui. De care se bucură acum în jur de 6000 de oameni zilnic. Și Bavaria face bani din opera unui nebun…
Lăsăm partea asta de Bavarie în urmă. Ne întoarcem preț de vreo 20 de kilometri ca să vedem o biserică despre care am citit grozăvii. Wieskirche. Nu, nu ne întoarcem pentru că am citit că este cea mai demnă reprezentantă a stilului Rococo. Mnu, că suntem cam habarniste și din punct de vedere al stilurilor ahitecturale. Nu, noi ne întoarcem pentru că vrem să vedem pajiștea în mijlocul căreia a fost construită. Ghici ce! Și aici sunt parcări amenajate care te invită să scapi de griji și să îți vezi de vizită la pas! Exact asta facem și noi. Lăsăm Titanicul să se odihnească și mergem să vedem ce și cum. Ne place. Chiar dacă, de jur împrejur, găsești, ca și la noi, tarabe cu diverse. Sau cafenele unde să cheltui bani. Biserica este spectaculoasă. Și pe afară și pe dinăuntru. Rămân gură cască la picturile de pe pereți și tavan. Spre deosebire de alte biserici, nu simt apăsare. E multă lumină, e mult alb. Și multe elemente din astea de am înțeles eu că sunt un fel de baroc exagerat. Până și lumânările sunt altfel: albe, nici prea lungi nici prea scurte, acoperite în partea de jos cu metal. Numa’ bune de suvenir 🙂 Și dacă tot am stat preț de o rugăciune în biserică, hai să stăm și preț de un cârnat mâncat afară în curtea bisericii! Am început să mâncăm pe soare. Și am terminat când picura. Hai la festival!
Drumul spre Fussen e o poveste. Dealuri verzi, case aruncate ici colo, cai pe pășuni. Vânăm și eu și Sonică imagini pitorești. Până la un moment dat. Când intrăm în nori. Într-o negreală de nori. Și în ploaie. Care părea că fuge de noi. Până am prins-o și am pătruns-o. Plouă cu bulbuci. Și cu piatră. Înaintăm cât putem. Până când ne dăm seama că nu mai vedem nimic. Căutăm disperate un locșor unde să oprim că suntem totuși în Nemția. Nu merge să te oprești la margine de drum. Intrăm pe o străduță. După noi, toți cei din spate fac același lucru. Și cei care veneau de pe contrasens se opresc în lumina avariilor. Răpăie. Aci, până și ploaia se face nemțește. Ca la carte. Cu tunete și fulgere perfect aliniate. Mi-e teamă chiar că ne-ar putea sparge parbrizul bucățile mari de gheață. Nu se întâmplă nimic, doar și vaporul e tot nemțesc. E doar sperietura. În cinci minuțele ne pornim. Natura și-a exteriorizat furia. Lasă loc unui zâmbet firav în nuanțe de curcubeu. Miroase a proaspăt. Ne ia o moleșeală caldă. Parcă ne-am băga la somn…
Schimbăm cheful. Mergem la festival. Ne e o foame… Numai la ciolanul ăla ne-a stat gândul azi! Hai să vedem! Lăsăm Titanicul la noua cazare. E un fel de hostel, însă nu mai contează. Important e că vom putea rămâne în oraș până mai târziu la o bere și poate la ceva muzică bavareză. Nu ne dă de gândit nici măcar ploaia torențială care ne întârzie cam juma’ de ceas. Nu vedeam în fața ochilor decât cânt, voie bună și mâncare. Așa că o luăm din loc. Unele ferchezuite, unele rujate, altele cu Sonică în haine de sărbătoare. Mergem ușor haotic. Că tot ce știm despre festivalul ăsta știm de la ospătărița de aseară. O luăm spre oraș, în ciuda sfatului unor tineri care ne spuseseră că suntem foarte aproape de locație și care ne indicau direcția inversă. Nuuu, nu se poate să fim aproape. Păi nu se aude hărmălaie nicăieri. Și nici nu iese fumul de la grătare. Deci clar nu e pe aici. Hai în oraș. Mergem vreme de vreo 20 de minute. Ajungem mai în oraș. Una din fete se decide să întrebe la un hotel. Iese trei minute mai târziu: “hai să mergem și mai în oraș, ăsta era totalmente pe lângă. Mi-a zis că dacă nu avem copii nu avem ce face la târgu’ ăsta. E clar că habar n-are de târg!” Mai dăm o tură de Fussen. Ne amintim că aseară ospătărița ne-a zis ceva de marginea orașului și de un Mc. Îi dăm drumul lu’ Gheorghe, prietenul de pe Google Maps. Și începem să mergem după indicațiile lui. Ne întoarcem de unde am plecat, la cazarea noastră. Și drumul ne duce pe unde ne ghidaseră tinerii prima dată. Mergem, mergem, mergem. Trecem de toate punctele de reper pe care ni le dăduse o tanti la o benzinărie. GPS-ul zicea că mai avem două minute. Hai că parcă începe să se audă și ceva muzică. Și parcă miroase și a ceva mâncare.
Mai spunem o glumă, ne mai facem planuri cum o să mâncăm noi ciolan și cârnați și cum o să bem bere halbă după halbă. Și cum poate o să intrăm și în vreo horă de-a lor. “Da, mă, uite că ne apropiem. Se vede după mașinile astea parcate!” Acu’, între noi fie vorba, erau mașini cam câte sunt în fața unei grădinițe din București într-o zi de luni. Deci multe, da’ nu chiar de festival. Dar eram încă în fază de negare a unei realități crude. Ajungem. Hai să vă explic acum: nu știu câți dintre voi știu cum era Orășelul Copiilor imediat după Revoluție. Vreo două trei mașinării din alea de învârtit tinerii până dau berea afară, două grătare cu ceva produse semipreparate, bere la halbă era într-adevăr în vreo trei locuri, muzica răsuna de la mașinile alea care te răsucesc cu capu-n jos, toate băncile și mesele erau fleașcă de la ploaia care încă mai picura. Erau vreo doi trei copii, nu mai mult de 16 ani zic eu, care trăgeau cu ceva săgeți ca să câștige ursuleți de pluș. Eu în continuare cred că nu am ajuns noi unde trebuia. Nu se poate ca ăla să fi fost festivalul pentru care își luaseră autoritățile o zi liberă. Nu pot să descriu dezamăgirea de pe chipurile noastre. Decidem să plecăm. Cu coada între picioare. Să ne întoarcem în oraș nu mai e rost. Orașul e la vreo 45 de minute de mers, noi nu mai avem energie. Fetele propun să mâncăm la Mc. Hai că ar fi culmea… Noroc că sunt enervate de un localnic care nu știu de ce se hlizea la noi. Așa că nu rămânem nici aci.
O luăm agale înapoi. Încercăm să facem haz de necaz. Știm sigur că asta e o seară pe care nu o vom uita niciodată. Începem încet încet să depășim momentul dezamăgirii. Și ajungem la un restaurat sârbesc. Într-un ceva centru sportiv. Intrăm. Nu e muzică bavareză. Însă e mâncare și nu arată deloc rău. Ne așezăm. Doamna care aduce mâncarea încearcă să ne recomande ceva specific țării domniei sale. Nu vrem. Dacă nu mâncăm ciolan, nu mâncăm nici Pleșcăviță. Așa că… Am mâncat unele miel, altele șnițel. Hai că a început să dispară zâmbetul ăla pus invers. O fi de la bere… Nu e ea la halbă, dar merge. Mai stăm la o poveste și la un ștrudel. Până se lasă seara. Abia când se aprinde primul felinar de pe stradă, pornim și noi spre casă. O luăm pe unde am venit. Străduțe cu case în care localnicii se pregătesc și ei de weekend. Stânga. Dreapta. Iar stânga. Și încă o dată stânga. Doar ca să ne dăm seama că restaurantul era fix în capătul străzii unde aveam noi cazarea. Păi dacă știam, cum ne mai făceam noi pașii? Se lasă cu râsete. Nu mai suntem supărate pe festival. Suntem însă puțin necăjite pe doamna ospătăriță de lângă Sibiu. Oare să fi uitat ce înseamnă un festival pe bune? Sau măcar un bâlci? Că, pe cuvânt, la bâlciurile de la bunicii mei de la țară era mai multă animație decât a fost la sărbătoarea asta a lor.
