Ne lăsăm furate de peisaj. Coborâm, urcăm printre dealuri. Suntem noi cu noi și câteun biciclist care pedalează agale pe bucățica lui de șosea. Ici, colo, pe malul vreunui iaz, purtătoarele de talangă servesc cina. De-a lungul drumului, mai la șosea sau mai ascunse de turiștii cotropitori, sunt hanuri. Îmbrăcate în flori și picturi. Își așteaptă oarecum sfioase musafirii. Nu cu gălăgie, nu cu tămbălau, nu cu grătare sfârâinde. Tot făcând comparațiile greșite, pierd noțiunea timpului. Și mă ia prin surprindere apariția Noii Lebede de Piatră. În mijlocul pădurii, cocoțat nici prea sus, nici prea jos. Un mănunchi de turnulețe. Îmi pare cunoscut. Parcă l-aș mai fi văzut undeva, parcă ne-am mai fi cunoscut înainte. Cică ar fi fost copiat în desenele animate. Se poate ca de la nepo din cărticele să îl știu. Și clar de pe facebook-ul majorității cunoscuților care au pus umărul în a-l transorma în cel mai vizitat obiectiv al Bavariei.
Lângă el, o pată de culoare. Un gălbior care îmi amintește de Sintra. Este Hohenschwangau. Mai bătrâior decât Lebăda. Un fel de tatăl ei. De fapt, chiar a fost locul unde regele nebun a copilărit. Și de unde, mai târziu, veghea la construcția noului castel. Oprim pe un drum lăturalnic. Să le tragem în poze așa, de la distanță. Nu poposim prea mult, tot din cauză de timp. Ne propunem să ne întoarcem mai pe seară. Nu suntem departe cu pensiunea. Sau așa arată Gabriela. Drumul ne duce printre herghelii de cai. Ferme la tos pasul. Viața la țară. Și noi vom sta tot într-o fermă. Ne-am grăbit degeaba. Găsim cheile și instrucțiunile pentru cazare în cutiuța poștală. Simplu. Fără complicații inutile. Din cameră se vede castelul. Și pășunile satului. Gastof Seeklause este ca o casă de vacanță la țară. Pe malul unui lac. Nu cred că mai are rost să descriu curtea pensiunii plină de mușcate. Nici apusul pe lac. Și cred că e clar tuturor că greierii și-au făcut de cap cântând toată noaptea. Atât de mult ne-a plăcut aici încât am decis să renunțăm la Munchen și să mai rămânem o noapte. Nu am avut noroc, că era ceva zi liberă pentru nemți și fugiseră care cu mașini care cu biciclete din marile orașe. Și ghici unde au căutat cazare. La țară, normal! Se pare că pe ei nu îi deranjează mirosul de balegă. Și nici nechezatul cailor în plină noapte. Nota bene! O să mai citiți aici despre aceste locuri. Cu siguranță mă voi întoarce!
Am lăsat bagajele și am plecat spre Fussen să mâncăm și noi ca oamenii. Pe Fussen îl știe lumea ca fiind locul unde Drumul Romantic se termină. Geografic, așa este. Fussen este însă puțin mai mult decât un capăt de drum. Fie el și romantic. De cum am ajuns, am simțit aerul de “hai să bem o bere, viitor prieten”. Dincolo de faptul că e folosit doar ca poartă spre cele două castele, orașul ăsta cu iz de sat pune la bătaie atmosfera bavareză. Păi, da, o să zică cititorimea cârcotindă, de asta ai tot vorbit prin fiecare oraș prin care ne-ai purtat în mini serialul ăsta bavarez. Da, corect, numai că aici se simte și aerul Alpilor. Și o intimitate care se naște din dorința gazdelor de a-și trata musafirii ca pe unii de-ai lor mai degrabă decât ca pe niște oaspeți pe care îi culci în camera bună și le dai din vișinata păstrată pentru sărbători. Poate de asta îți e și greu să îți dai seama care sunt turiștii și care sunt oamenii locului. Restaurantele sunt multe și pe toate gusturile. Că poate te-ai săturat de varză cu ciolan și îți dorești paste. Sau Pizza. Sau poate ceva tortilla. Între restaurante, magazine cu produse d-ale locului. Sau chiar supermarketuri pentru turiștii low budget. Sau pentru astea ca noi, care vor achiziționa o sticlă de vin ce va fi savurată cu ochii la cai, pe terasa pensiunii.
Fussen-ul are și el, cum se putea altfel, castelul lui. Hohes Schloss era locul unde își petrecea vara prințul episcop al Augsburgului. Că doar “locuința mea de vară e la țară”. Omu’ a făcut treabă bună. Dovadă și faptul că locul este considerat a fi unul dintre cele mai mari și bine conservate complexe de castele construite în stilul gotic târziu. La poalele castelului, biserica St. Mang și Mănăstirea Benedictină St. Mang. Foamea nu ne lasă să ne bucurăm de hrana spirituală. Așa că nu intrăm. Pornim în căutare de locație pentru a ne potoli mațele ghiorțăinde. Și dă-i și caută, și dă-i și caută. E taman ora cinei. Deci, toți localnicii au ieșit la o bere în oraș. Și ce să vezi? Și turiștii s-au întors din călătoriile în împrejurimi cu foamea bine instalată. Așadar, toată lumea vrea păpică. Cum încă nu am apucat să ne bucurăm de ciolanul minune, nu suntem gata pentru paste. Trecem strâmbând din nas pe lângă restaurantul italienesc. Intrăm într-un local bavarez. Ne promite ospătărița că avem loc în grădina interioară că, aci, la stradă nu mai e loc nici să arunci un vârf de bold. O urmăm cumva cu o sprânceană ridicată. Trecem pe un culoar lat de 40 de cm. Măăă să fie! Unde ne-o duce tăntica asta? Ne-o pune să spălăm vasele pe undeva prin dos?
Așa se întâmplă cu ăștia suferinzi de scenarită. De fapt, ieșim din culoarul îngust în curte. Un loc la adăpostul unei bolte de viță de vie. Nu e foarte mare. Vreo cinci, șase mese. Ne găsim și noi un loc. Știm deja ce vrem să mâncăm. Dar tot ne ciorovăim, cică sfătuindu-ne. Ne aude ospătărița. Și ne întreabă “până vă hotărâți dvs ce veți mânca, ce să vă aduc de băut?” Păi cum ce? Bere, normal! Măăă, ia stai așa! Mi se păru mie sau întrebarea ne fu adresată în dulcea limbă română? Nu, nu mi se păru. Femeia e acum la ea acasă. Dar cândva acasă pentru ea era pe undeva pe lângă Sibiu. Îi place aici, nu s-ar mai întoarce. Cred și eu. Ne lasă să ne hotărâm ce vrem nu de la viață, ce vrem să mâncăm în seara asta. Și își vede de servitul pe la mese. Nu mă pot abține. Trag cu urechea. Gizas, vorbește o germană cursivă. Nu se împiedică în cuvinte. Nu mă pot abține 2. Cum o fi? Să începi o nouă viață printre altfel de oameni? Ușor sigur nu e. Dar măcar interesant dacă nu frumos, trebuie să fie!
Se întoarce la noi și mă întrerupe din gânduri. Cerem toate la unison ciolanul cel vestit. Are vești proaste pentru noi. În fiecare seară se gătesc 20 de porții. Doar ce l-a vândut pe ultimul. Nuuu creeed! Ne consolăm cu ceva cârnați și un șnițel. Dacă tot suntem așa aproape de Austria… Ne mai povestește că ziua următoare va fi festival. La care vor participa autoritățile locale. Și, deci, dacă vrem să ne întoarcem la ea aci, să o facem mai pe seară că prânzul e deja rezervat. Nu promite să ne păstreze ciolan, însă avem șanse dacă ajungem ceva mai devreme și nu la 8 ca în seara asta. “Sau”, ne sfătuiește ea, “puteți merge la târg. Acolo sigur găsiți!” Îmda, suntem mari iubitoare de sărbători din astea tradiționale. Iar anul trecut în Bamberg am mâncat super bine la târgul vinului. Așa că decidem să mergem și noi ziua următoare la bâlci. Până una alta, ne bucurăm de bere, cârnați și ștrudel cu mere! Și de seara asta într-o grădină interioară, la umbra strugurilor care încep să se formeze.
De ce îmi place mie să merg la început de vară în călătorii? Păi ziua e mai lungă. Așadar, ai timp să colinzi până pe la vreo 10, 11 seara fără probleme. Iar în Nemția nu ai cum să te plictisești. Mereu ai mai multe de văzut. Mai ales dacă ești la țară, pe macul unui lac, fie el și făcut de mâna omului ca să îi dea șansa lui Lech să se verse în el și să nu dea pe dinafară din cauza apelor de pe versanții care coboară în Fussen. Așa că… Înainte de paharul de vin de pe terasă, vedem apusul pe lacul Forggensee. O luăm agale pe pista de bicicliști. Sonică încearcă să își facă de cap cu cadrele. Reușesc cu greu să îl temperez. Încerc să îl îndepărtez de tentații. Cam greu. Dacă nu e apusul pe lac, e Neuschwenstein. Dacă nu e nici castelul, sunt caii. Îi promit, mai mult ca să îl potolesc, că vom coborî să facem niște poze de seară după vin. Mă rog, eu am zis așa, cu gândul că lui îi va fi somn și nu o să mai vrea. Vezi să nu! Nici nu am terminat bine de înghițit ultima gură de licoare roșie, că l-am și auzit bâzâind ușor pe masă. Biiine, hai!
Începe aventura mea nocturnă cu Sonică. Căutăm un loc unde să îl așez. Normal că trepiedul e acasă, în România. Găsim un stâlp de la gardul care nu lasă vreo câțiva căluți să fugă de pe pășune. Încercăm. Stâlpul nu se lasă cucerit. Mergem mai departe prin întuneric. E o beznă de o tai cu cuțitu’. Ajungem la câteva lemne ce urmau probabil a fi hrană pentru sobe la iarnă. Sonică se împrietenește cu un buștean. Munca lor în echipă dă roade. Cele două castele sunt imortalizate în lumina lunii. Încercăm să surpindem și câteva fulgere care au început să se joace de-a prinselea cu cerul și de-a v-ați asunselea cu noi. Câștigă ele. Nu se lasă prinse, neam! Mângâiem câțiva căluți care la ceasurile 12 din noapte nu au somn. Au, în schimb, așa o nevoie stringentă de atenție și mângâieri pe frunte și botic. Pe drumul ăsta lăturalnic, mai trece câteun fermier care se întoarce fie de la băută din Fussen, fie de la vreo carte jucată pe la vreo întâlnire între prieteni. Sunt surprinși când în farurile mașinilor apar două muieri fără somn, cu aparate foto și obiective de paparazzi. Dacă nu am fi avut în față, în mai puțin de 8 ore, o zi lungă și interesantă, sigur ne-am mai fi consumat bateriile în liniștea nopții, alergând după fulgere și picături de ploaie.
