Noaptea trece repede. Plouă cu găleata. Oricum, o așteptam. Așa zicea Meteoblu, că o să ne plouă de la început până la sfârșit. Na, păi ce să zic! Busu le nimerește mai bine. Suntem deja la jumătatea vacanței și nu am văzut strop de ploaie. Până aci, în munți. Ne-am trezit în miez de noapte de frică să nu ne inunde sticla de vin lăsată la rece, pe terasă. Nu, de mâncare nu ne-a fost frică. Am salvat sticla și ne-am băgat la somn înapoi, pe muzica făcută de stropi. Ne-am trezit când soarele terminase de zvântat și ultima picătură. Și chiar și mâncarea noastră. Îmda. Am mâncat totuși micul dejun de la pensiune, împreună cu domnii care cu o seară înainte se distraseră cu tradiționalisme. Și am băut cafeaua afară, în aer curat de munte, la măsuța așezată pe marginea drumului. Să tot începi ziua așa.
Azi avem în plan să ne bucurăm de casele pictate din Oberammergau. Drumul nu ne ia prea mult. În mod voit ne-am luat cazarea aproape. Ca să putem avea timp de plimbat la picior. Înarmate care cu aparate foto, care cu telefoane deștepte, pornim să îl descoperim. De cum intrăm, dăm peste români care își duc traiul aci. O doamnă farmacistă, o altă doamnă vânzătoare. Nu ne întreabă niciuna ce e acasă. O fi însemnând și asta ceva. În schimb ne povestesc puțin despre casa lor de acum. Și ne îndrumă pe unde să colindăm. Sunt câteva străzi care sunt în asfaltare. Dar să nu ne facem griji, sunt indicatoare peste tot. Și nici nu riscăm să ne rupem picioarele prin gropi nesemnalizate. În plus, nu ai cum să te rătăcești. Toate drumurile te plimbă și îți arată minunății, însă biserica te poate ghida oriunde te-ai afla.
Cu biserica începem și noi. Înăuntru e răcoare. Și un fel de… sculpturi așa. Mi se părea ușor exagerat când am intrat. Până m-am obișnuit. Am aflat, cum altfel dacă nu ulterior, că este Rococo. Stilul arhitectural, domne! Mă rog, dincolo de ignoranță și pe bune acu’, chiar e fain interiorul. Am ieșit și ne-am continuat drumul pe o străduță din asta cu față de principală. Așa am ajuns și la căsuța fetiței cu bunica lup, adică Scufițica Roșiuță. Și tot așa, din casă pictată în casă pictată, am dat și de casa copiilor care făceau risipă la pâine, tot fărâmițând-o și aruncând-o prin pădure. Ăștia mici, ziceți să le zic… Hensel și Gretel, de! Vaaai, dar ce îi vede ochiul lui Sonică? Iaca și iezii! Sunt mai mulți, ca să îl sature pe lup probabil. Parcă ar fi și capra cu ei acolo. Aoloooo, nu vreau să mă gândesc! O fi vreo încrucișare de rase și în libertatea asta de a te combina cu cine vrei, capra s-o fi dat la lup și l-o fi transformat în amant, pardon, în tatăl copiilor ei?! Auzi, hai înapoi spre centru că tu și imaginația ta ne faceți de râs p-aci…
Oriunde te-ai uita, găsești povești pictate pe fațadele caselor. Și treaba asta are o denumire din asta de oameni culți. Eu o să mă limitez la a-i spune pictură. Pentru ce mai e satul ăsta cunoscut? Păi are o dată la 10 ani ceva piesă specială numită Patimile, în care sunt descrise ultimele 5 zile din viața lui Hristos. Și mai are meșteri în lemn. Ce sculpturi mi-a fost dat să văd și ce pot face oamenii ăștia cu o bucată de lemn e greu de crezut. Peste tot găsești magazine cu ornamente pentru Crăciun. Din lemn ornamentele, cum altfel?! Și peste tot dai de terase unde berea și muzica bavareză împrietenesc oameni și dezleagă povești. Fiind înconjurat de munți, Oberammergau e numa’ bun ca punct de plecare în trasee montane. Abia acuși o înțeleg pe o doamnă care povestea că, după ce în primul an a ajuns aici întâmplător pentru o noapte, în anul următor și-a rezervat aici o săptămână întreagă.
Am vrut să ne bucurăm și noi de priveliștea de sus, din vârful muntelui. Am urcat cu telecabina pe muntele Laber. Îmda, chiar că priveliștea de sus e piuless. Adică îți ia piuitu’. Vezi Oberammergau, Unterammergau, iar pe cealaltă parte Ettal, Garmish și chiar Zugspitze împreună cu alte vârfuri ale Alpilor Bavarezi. De unde am știut eu ce văd mai exact? Păi pentru că nemții s-au gândit că or mai fi și din ăștia care au făcut Geografie cu profu’ de sport și ghici ce! Au fotografii cu ce vezi tu în fața ochilor pe care au trecute denumiri, înălțimi, date despre faună și floră. Eheeee, voinicii mei, multă apă va mai curge pe Dâmbovița… Și tot la capitolul multă apă pe Dâmbovița, părinții care își lasă prichindeii ăia care abia merg în picioare să exploreze. Nu am auzit niciun “nein” disperat. Am văzut doar cum îi vegheau din umbră și urcau cu ei trepte de sute de ori doar pentru a le satisface curiozitatea de a vedea dacă pot să ajungă în vârful scărilor. Bașca, unii veniseră cu d-alde nepo pe jos. Nota bene! Pe jos, nu cu telecabina ca babalâcimea din care fac cu mândrie parte și eu. Eheeee…
Dacă tot ne pornirăm pe case pictate, să rămânem tot cu obiectivul ăsta. Hai și până în Garmisch Partenkirchen! Care cică nici măcar nu e oraș. E de fapt o stațiune balneo-climaterică. Și locul unde au avut loc Jocurile Olimpice de Iarnă din 1936. Ce m-a mai intrigat atunci când a fost să aleg unde mergem în turul ăsta de Germanie a fost că pe stațiunea sat o cheamă cu două nume. Adică, na, e ok pe mine să mă cheme Andreea Cristina. E ok și că pe Rudesheim am Rhein să îl cheme așa ca să își dea lumea seama că e așezat pe Rhein. Dar Garmisch Partenkirchen? Păi da, că de fapt sunt două sate separate care au fost unite printr-un decret al cui credeți? Hitler, of course! Sub pretextul organizării Olimpiadei mai sus amintite. Rămân separate de Partnach, râul care se asigură că nu există certuri decât cel mult frățești.
Noi am început cu Garmisch. Acum, după ce am străbătut la pas Oberammergau, Gamisch ni s-a părut cam prea aglomerat. Și nici casele nu ni s-au mai părut așa spectaculoase. În schimb, înghețata de cafea… o la la, un vis! Și înțeleg că și ciolanul bavarez. Noi nu am reușit să îl savurăm aci, în zonă, că era abia 3. Iar ciolanul ăsta, cel puțin la restaurantele care se respectă, nu se gătește înainte de 6 seara. Măăăă, dă-l în mă-sa de ciolan! Păi stăm trei ore și poate nici nu ne place? Lasă, sigur găsim în altă parte! Mai degrabă am regretat terasa de la etaj, de unde am eu așa o vagă impresie că am fi avut o priveliște numa’ bună pentru o fotografie de Pulitzer. Lasă, hai să mai vedem și Michael Ende Kurpark, parcul unde aleg mulți turiști și localnici să se relaxeze! Păi cred și eu, când toropește soarele, ce loc mai bun decât sub copaci, pe iarbă?! E plin de copii. Chiuitori. Și de tineri care citesc desculți, pe iarbă. Chiar că e o atmosferă de vacanță!
Garmisch e plin de magazine. De branduri. E mai modern, așa. Partenkirchen înțeleg că e mai istoric. Strada Ludwigstraße se pare că, deși animată cu terase și berării, e puțin mai bogată în picturi pe clădiri. În plus, aici găsești și Fraundorfer Inn, cu nunta tradițională redată prin picturi. Și Das Alte Haus, care trăiește din vremea lui Barbarossa, de prin sec.12. Din păcate, noi nu am ajuns în partea astălaltă. Că aveam de ajuns la oră fixă în Schwangau, la cazare. Și nu am oprit nici în Ettal să vedem biserica. Deși citisem că are un interior deosebit. Timpul ne-a devenit oarecum dușman. Sau prieten, dacă e să ne gândim că vom fi nevoite să ne întoarcem la un moment dat ca să terminăm de văzut. A rămas pe data viitoare și Castelul Linderhof, castelul în care a apucat să trăiască Regele Nebun. Până una alta, hai să îl vedem pe ăla pentru care și-a făcut pulbere averea, s-a îndatorat și pe la bănci și pe care nici nu a apucat să îl vadă terminat.