În fine, ieșim la lumină. Adică din parcare. Gabriela, drăguță ca de obicei, ne îndrumă. Cu ajutorul ei, ajungem pe autostradă. Și ne întindem la drum. Nu avem chiar mult de mers. Avem cazare în locul unde anul trecut ne anunța Gabreluța nonșalantă că am ajuns la destinație. Și noi eram în mijlocul pădurii. De am crezut că vom dormi în mașină cu ursul bătând gingaș în geam în căutare de prospături numa’ bune de astâmpărat foamea. Așadar, la han. Acolo mergem. Cu o mică oprire: în câmp la un nene să luăm căpșune. Oricum, nu vă imaginați că vezi tu așa omu’ pe câmp, tai vreo două benzi, calci o linie continuă și te duci să îți stăpânești pofta de fructe. Nu, tăticu’! Ai bandă specială care te scoate de pe șosea și te bagă pe drumul forestier. Drumul ăsta forestier e un fel de Autostrada Soarelui la noi…
Hai că ajungem. Ca de obicei, restaurantul e plin. Vin oameni din orașele învecinate să mănânce aici la han. Îmda, ceva ceva or face ei cum trebuie. Camerele la fel de curate cum îmi aminteam. Paturile cred că sunt aranjate sub stricta supraveghere a unui pui de hitlerist că prea sare moneda când o arunci. Scăpăm de bagaje și mergem în Rothenburg. Să vedem orașul seara. Parcările sunt tot acolo, tot gratuite după ora 18. Scăpăm de vapor și mă relaxez. Respiră, Andreea, suntem în Nemția! Le povestim fetelor câte ceva din ce ne mai ducem noi aminte că ne-a povestit tanti aia de la primărie anul trecut. Orașul e liniștit. Anul trecut era în plină sărbătoare cu oameni costumați și întreceri în ale dansului. Anul ăsta e liniște. Turiștii se bucură de plimbarea pe zidurile orașului. Sau de o înghețată răcoritoare la una din terasele așezate de jur împrejurul magazinelor lui Kate. Cum care Kate? Kate cu Crăciunul. Cam asta facem și noi. Un tur de oraș în care normal intrăm și noi în rândul lumii cu poza aia celebră care apare pe toate site-urile când cauți informații despre Rothenburg. Și, normal, terminăm cu o înghețată. Nu grozavă, însă numa’ bună să ne dea răgaz picioarelor de odihnă. Mai mâncăm un sandviș cu somon din traistă pe o băncuță, deasupra unei vii, pe unul dintre drumurile care te plimbă pe zidurile ce înconjoară orășelul. Și ne bucurăm de liniște.
Decidem să ne încheiem seara la han, la un pahar de vin în mijlocul pădurii. Restaurantul s-a golit. Înainte să ajungem noi. Așadar, mai suntem noi patru și încă vreo doi bătrânei simpatici pe care îi suspectez că își făceau declarații pline de dulcegării. În strigătul păunilor. La lumina unei luni aproape pline. Facem un fel de plan. Că ne-am plănuit să nu ne facem planuri. Așa că stabilim doar că nu ne grăbim. Că ne mai întoarcem pentru o dimineață în Rothenburg pentru ca fetele să apuce și ele să facă poze pe sub mână în Muzeul Crăciunului iar noi eventual să pozăm orașul din turnul primăriei unde anul trecut nu am mai apucat să ne cocoțăm. După masă vom merge mai departe. Și vom vedea unde va vrea Nae cu vaporul lui să ne ducă. Zis și făcut! Hai la somn! Vorba vine somn! Camera mea a dat spre curtea interioară a hanului. Aia plină cu flori care mai de care mai îmbietor mirositoare, cu felinare pitice dispuse fix cum trebuie pentru a crea o atmosferă romantică. Și cu păuni. Încă nu îmi e clar: țipau așa pentru că aveau o criză conjugală sau era un fel de preludiu sau se jeleau că doar ce se despărțiseră? Cert e faptul că au croncănit la volum maxim toată noaptea. E, nu-i problemă, sunt la ei acasă doar!
Soarele de dimineață m-a prins, nu, nu cu neica pe brață cum zice cântecul. Nu. În curte. Admirând tot ce au construit oamenii ăștia într-un an. Anul trecut se lucra în partea asta de curte. Atunci nu mi-am dat seama la ce. Acum, pe locul betonierelor și al muncitorilor din 2017, se înalță o terasă etajată plină cu flori. Și un loc unde toți pofticioșii pot veni la un cârnat pe varză în inima pădurii. Și încă o clădire folosită pentru taberele de copii. Și au intrat încet încet și pe nișa asta a turismului pentru bicicliști. Că, da, în Nemția bicicletele nu sunt numai pentru două ture de IOR sau o tură de Comana. Neee, sunt pentru plecat câteo săptămână cu bagajele pe portbagaj prin păduri, printre sate. Iar traseele pentru bicicliști…o poveste: nu cred că are sens să vorbesc de calitatea drumului. Vreau doar să vă spun că pe drum, din loc în loc, au cișmele astfel încât biciclistul să nu moară de sete când termină apa din bidon. Și mai au și un fel de pit stop unde poți să îți umfli roțile. Practic, niște fițoși, ce să mai!
Și cum mă gândeam eu la toate astea și încercam, în același timp, să port o discuție normală și cu adormitele din grupul meu, reușesc să le trezesc. Cum? Aproape opărind-o pe una din ele cu o cafea pe care am insistat să o torn eu că “tu ești de la țară și nu știi să folosești termosul ăsta”. Hai că începurăm bine! Pătate de cafea și ușor opărite, ne încălzim ca șopârlele la soarele de dimineață! Care e singura parte nasoală la hanul ăsta de care vă tot povestesc? Nu îți vine să pleci, nu te ajută să te îndemne cumva la drum. Nope, mai degrabă îți vine să îți iei o carte și să te așezi acolo, între înfoiații de păuni și să te ciondănești parte în parte cu ei. Și în fiecare an îmi promit că anul următor mă întorc, închiriez biclă și mă dau o săptămână prin pădurile de pe lângă han. Poate o să îmi și iasă la un moment dat. Nu e momentul în excursia asta. Așa că la drum, voinicii mei!
Mai tragem o tură de Rothenburg. Le aproape obligăm pe fete să aștepte ora fixă ca să se deschidă ferestrele ceasului. Povestea ferestrelor am scris-o anul trecut, aici. Nu de alta, dar nu mai țin minte ce și cum ca să v-o povestesc din nou. Le ducem apoi la Muzeul Crăciunului că poate poate or lăsa și ele 100 de euro pe două globuri și cinci brăduți din lemn. Nope, ele nu cedează societății de consum. Își iau două vederi care se dădeau gratis pentru că ai vizitat muzeul. Îmda, niște stricătoare ale spiritului Crăciunului cu arici la buzunar! Nu mai avem timp de turnul primăriei. De fapt, mint. Avem timp, însă lumina e fff puternică, e ora aia la care fotografii artiști se bagă la somn, refuzând să iasă la tras în asemenea lumină. Preferăm să ne tragem sufletul și să luăm farmaciile la puricat în căutare de Malarone. Îmda, bate o super vacanță la ușă și e nevoie de extra protecție din asta care în România, ghiciți ce, nu se găsește!
Lăsăm Rothenburg în urmă. Și începem să vânăm săgețile care îți arată care e Drumul Romantic. Că citisem noi că nu e bine să te iei după GPS. Și că mai bine te iei după indicatoare. Numai că indicatoarele sunt pentru nemții liniștiți cu nervii capului. Nu pentru românii disperați “aoleo, aoleo, om merge bine? Aoleo, aoleo, nu cred că e bine că nu am mai văzut niciun indicator de vreo 20 de km încoa’!” Oricum. La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Iar în Nemția sunt cuiburi peste tot. Deci am ajuns bine. Hai să căutăm un loc unde să acostăm vaporul! Am găsit repejor. Sunt parcări gratuite la intrarea în Dinkelsbuhl unde poți scăpa de cele 4 roți astfel încât să te poți bucura, în liniște și fără stresul “aoleo, aoleo, încăpem sau nu”, de străzile înguste, pietruite.
Locul pe unde am intrat noi în oraș este unul de poveste. Un podișor peste Wornitz îți dă prilejul să te pui pe fotografiat. Sonică intră în priză. Înghite cadre cu parcuri, cu bicicliști, cu turnuri. Îl trag de mânecă și intrăm în cetate. Zidurile care stau străjeri sunt întrerupte ici colo de turnuri. 18, la număr. Să te tot cocoți dacă ai chef. Nu ne cocoțăm. Mergem agale de jur împrejurul cetății, pe lângă curțile oamenilor. Când ne săturăm de liniște, coborâm în oraș. Ca să dăm tot de liniște. Și de mâncare. Ne așezăm peste drum de primărie. Și mâncăm primii cârnați. În afară de ceata noastră de gâște și de turmele de asiatici, orașul pare a nu fi locuit. E mai bine așa. De la masa noastră se vede până hăăăăt, departe, în Marktplatz. Nu îți trebuie mai mult de câteva ceasuri ca să descoperi cam tot ce e de descoperit pe străzile pietruite: moara, piața vinului, primăria, bisericile, porțile orașului.
Nu zăbovim prea mult. Deși poate am fi tentate să lăsăm o cafea să zacă la soare sub poveștile noastre. Însă… mai avem de intrat în magazine. Citisem că aici găsești lucruri faine la prețuri ok. Una din fete se lipește de o poșetă. Restul ne lipim de câteo înghețată. Nu știu cum erau prețurile pe la țoale, însă înghețata a fost bună. Ne-am mai rătăcit puțin pe străzile ce purtau mândre la stânga și la dreapta case specific bavareze. Și ne-am mai odihnit preț de câteva minute picioarele în parcurile de dincolo de zidurile cetății. Am primit ajutor din partea unei doamne cochete. Cum stăteam noi așa pe bancă, ce-am zis? Bă, hai să vedem ce mai avem de văzut ca să facem un mic plan! Și ne tot uitam la poza unui castel. Și nu știam ce castel o fi și unde și-o avea el domiciliul în buletinul lui de castel. Ne-a luminat doamna: e tot Neuschwanstein, din alt unghi. Aaaaa, păi zi, domne, așa! Ne liniștirăm. Tot doamna ne-a zis și de întâlnirea anuală a sașilor care are loc aci, în orășelul ăsta și unde vin și mulți vorbitori de limbă română. Sași de-ai noștri… Bine că ne mai reprezintă și alții în afară de etnia romă prin afara țării!
O lăsăm pe doamnă să își vadă de treburi. Și ne vedem și noi de ale noastre. Pornim spre Nordlingen! Cu cântec și voie bună. Vaporul își vede liniștit de drum, în timp ce marinarii cântă ceva legat de un Mărin și nunta lui. Nu stăm foarte mult pe șosea. Se zărește în doi timpi și trei mișcări orașul din crater. Că se zice că aci, în locul unde își întinde oasele bătrâioare Nordlingen-ul, acum ceva timp… nu mult, cam vreo 14. 5 milioane de ani, a lovit un meteorit. Și a lovit bine, nu așa. Cam de vreo 25 de kilometri lățime de crater. Lovit sau nu, pământul de aici este gazdă pentru orașul cetate cu cele mai bine conservate ziduri. Ziduri pe care ne-am urcat și noi, după ce am lăsat Titanic-ul la hotel.
Am intrat prin Lopsinger Tor. Și am luat la picior înălțimile. Ca să vedem ce mai pun oamenii pe grătar în curțile lor. Nota bene! Odată ce te-ai cocoțat pe zidurile cetății, ai grijă să nu îți cadă nimic! Nu ai prea multe variante să cobori în oraș ca să îți recuperezi cele pierdute. Ne puserăm pe mers. Și dă-i și mergi, și dă-i și plimbă-te! Preț de vreo două ceasuri și vreo 3 kilometri ne-am simțit ca vulturii: am planat deasupra lumii. Era cam ca în saună, e adevărat! Că și lemnul și piatra se încing. Dar…a meritat! Am văzut Biserica Sf. Gheorghe a lor, primăria, biblioteca orașului, terenurile de golf. Dar, mai ales, am văzut cum e la oameni în casă, i-am văzut întinși la soare în balcoane și bând o bere tradițională în curtea casei. Am coborât prin Reimlinger Tor cu gândul să mai vedem centrul ăsta vechi și de la nivelul pietrei cubice. Ooo, da, dă-i cu fasole după friptură! În fine, să zicem că nu am mai avut timp de o plimbare prea lungă. Nuuuu, nu din cauză că ne-am oprit la bere.
Acuma, am tot citit înainte să plecăm care sunt orașele care merită să fie văzute. De văzut, ar fi minunat să le poți vedea pe toate. Cum însă corporația nu e de accord să plec eu teleleu în lume cu anii și eventual să mă mai și plătească pentru asta, a trebuit să mă limitez la una bucată săptămână de nemțisme bavareze. Și când am ales Nordlingen, îmi imaginam așaaaa…cum o să văd eu craterul ăla mai sus amintit și o să îl mai și pozez… Mnu, nu se vede treaba asta. Nici măcar dacă te cocoți în biserică. Poate doar o dronă să poată surprinde cercul plin de case. Sonică nu a reușit. Asta nu înseamnă că nu ne-am bucurat de oraș și de istoria lui. Am fi putut ajunge să vedem chiar și piatra de pe Lună donată muzeului Rieskrater de cei de la Nasa, drept mulțumire că au putut să își antreneze vreo 14 astronauți în oraș. Nu am ajuns. Ne-am împiedicat la bere, cum ziceam mai sus. De fapt, așa ne-a și prins apusul. La băute.
