Era iunie 2017 când am cumpărat biletele de avion pentru Nemția. Adică fix după ce mă întorsesem din Frankfurt. Făcea parte din terapia de a ieși din depresia de a mă fi întors din țara organizaților în bazarul nostru. Domne, nu mai trebuie să zic că toți mă întrebau ce naiba o să mai fac iar în țara mâncătorilor de cârnați. Iar eu aveam în cap numai pistele alea de bicicliști prin pădure. Și hanul ăla în mijlocul codrilor. De fiecare dată când vorbeam de planurile mele de vacanță de anul ăsta, când ajungeam la iunie, mi se așeza un zâmbet tâmp pe față de toți s-ar fi așteptat să le zic de ceva prăjeală la soare și înmuiere în vreun ocean.
Veniră și Rusaliile. Lui 2018. Niciodată nu am așteptat sărbătoarea asta ca acum. Normal că Otopeni-ul era plinuț, ca o doamnă după Paște. După ce că ne îngrămădeam noi să plecăm din București, se mai și lucra, teoretic, la una din piste. Hai că nu ne mai înțelegem…Când să repare și ei? Nu tot noi le-am sărit în cap că e pista ruptă și o să murim naiba, într-un mod patetic, dând în gropi? Acu’ că repară tot nu e bine? Câteodată am impresia că sunt la teatru și văd o piesă tragi comică destul de slăbuță. În fine, să nu ne stricăm începutul de concediu…
Nu prea avem noi timp să ne dezmeticim, să discutăm și să legăm prietenii cu colegul de canapea (că într-adevăr, pentru a mai scoate niște bani de la iubitorii de lău cost, mai nou la check in locurile sunt alocate cât mai împrăștiat. Dacă suntem patru persoane pe același bilet, cu siguranță fiecare va sta în alt colț al avionului. Chiar dacă locurile de lângă noi vor rămâne libere. Important e să nu stăm una lângă cealaltă ca să scoatem banu’ din buzunar cu proxima ocazie. Și uite cum data viitoare ne vom gândi de două ori înainte să mai alegem lău costul…).
Ajungem în Nuremberg înainte să ajungă sandvișul cumpărat în stomac. Respirăm adânc. Aer curat. Că și aci, printre avioane, aerul este curat. Ne împiedicăm de vreo doi trei români care se trag în poză. Pe scara avionului. Vezi, pătrățel, așa ar trebui să faci și tu dacă vrei să fii un blogger de succes. Și să îți iei rochiile cu tine că nu dă bine să apari numai în pantaloni de la Deca… Păi eu scriu ca să se râdă lumea. Și să fac lumea curioasă să descopere locuri, nu să caut magnatu’ că la asta am renunțat demult. Și nici nu îmi iese aia cu buzele țuguiate… Bine, bine, las’ așa! Trebuie să aibă și pisicile case de fete bătrâne în care să își împrăștie energiile…
Era să zic că am trecut de verificarea pașapoartelor ca prin brânză. Și nu era adevărat. Nuuuu. Am stat ca fraierii, vreo 10 minute în fața unei uși care nu se deschidea. Că, pe cuvânt de călător prin aeroporturi, și nemții ăștia… Cum să faci ușile pe senzori și, dacă ai un copiluț care s-a așezat pe preș dincolo de uși, astea să nu se mai deschidă? Nu știu câți dintre voi știu cum e cu paparudele, cum se dansează în chemarea ploii. E, cam așa eram noi. Eee, ne ziceam toți, încurajându-ne, nu cred că ne lasă să trecem până nu se mai golește locul ăsta din fața vameșilor. După vreo 15 minute suntem salvați. Se plictisește să ne tot aștepte un neamț care se întorcea din România. A trecut pe lângă noi, ăștia care stăteam și încercam deschiderea ușilor prin rugăciuni adresate Divinității. Și a explicat prin semne fetiței care își stabilise domiciliul fix în fața ușii noastre că ne ține prizonieri. Hai că tot nemții ne scot din belele!
Hai să luăm mașina aia odată și să plecăm că ne făcurăm de toată băcănia! Până să devenim noi motorizate, trecem pe lângă banda de bagaje unde un cuplu era șocat că nu își mai găsea bagajul pe bandă… păi nu ne furăm noi între noi? Inițial, am refuzat să cred și am dat vina pe bagajiști. “Eeee, sigur l-au pierdut pe undeva…” Nț, nț. A fost pe bandă, însă, probabil văzând că nimeni nu îl ia, un românaș s-a gândit să nu îl lase acolo singur și părăsit. Și l-a făcut frate cu bagajele lui. Bă, ești prost? Vorba lu’ Celentano. Cum așa? Să îți vezi bagajul și după vizita la Vecinul Costică să nu îl mai găsești?! Românisme…
Îi lăsăm pe bieții furați încercând să găsească o soluție și ne vedem de drum. Câteodată cel mai bine ajuți neîncurcând. Semnăm actele pentru mașină. Stăm puțin de vorbă cu tanti de la centrul de închirieri. E clar, nici engleza mea nu mai e așa bună. Parcă a zis ceva de un Jeep. Dar noi nu am închiriat Jeep. Noi am închiriat un Passat. Sau asemănător, cum bine scrie pe site cu litere mitiiiiteeele, ca pentru vulturi. Hai în parcare să facem deja bine cunoscuta verificare! Adică vânătoarea de zgârieturi. În parcarea asta rânduită pe etaje, stau mașinile așezate la centimetru. Curate, gata de noi aventuri, își așteaptă noii șoferi. Așaaa. Aci, între toate mașinuțele alea cochete, elegante, subțirele și scurtuțe, se ivește un vapor. O enormitate lungă cât o zi de post, înaltă de clar era bună o scărița. Și albă. Un alb aproape imaculat. Pe ici pe colo mai avea câteo zgârieturică. Păi cred și eu, ca să parchezi nămiloiul sigur ar trebui să intri în parcarea de tiruri. Sunt încă în faza de negare: nu, nu, nu are cum să fie a noastră. În cap îmi răsuna totuși “a medium SUV”. Nu prea le am eu cu astea. Dacă vorbeam de MTB versus cursieră mai înțelegeam câte ceva. Așa…
Faza de negare este spulberată când văd numărul de înmatriculare. Skijlhbhfhtdghfcmblkjgcfghfgfjklij!!! Ce-i asta? Nămiloiul ăsta? Eu am crezut că închiriem mașină, nu vapor!!!!Tot trăgeam speranță că șoferița va fi de acord să mergem să cerem schimbarea. Nu vrea, că de când și-a dorit ea să conducă, mă rog, să navigheze, o asemenea handrama. Nu găsesc puterea să o încurajez. Tot ce am în cap sunt locurile de parcare. “Unde naiba o să parcăm noi enormitatea?” În fine, mă supun majorității. Și mă uit chiorâș la noua membră a grupului. Hai să o vedem și pe dinăuntru! Oare mai are rost să spun că juma’ de ceas am căutat de unde se dă scaunu’ mai în față? Sau care e frâna de mână? Sau poate ar trebui să menționez cele 15 minute cât am blocat parcarea, așezându-ne cu tot cu vapor, de-a curmezișul și negăsind marșarierul ca să dăm înapoi. Ne-a salvat una din fete care a mers și a clipit des din gene la unul dintre șoferii care așteptau calmi ca noi să îi dăm de cap măgăoaei. A venit omul, a părut surprins să vadă că avem și șofer că, din afară, asta mică nu se vedea de după volan. Ne-a explicat ce și cum și uite așa și-a salvat colegii șoferi de ore bune de stat în coada noastră până aș fi găsit eu pe youtube cum dai cu spatele cu Jeep-ul.
Am mai avut ceva aventuri și la coborârea celor trei etaje de parcare. Că vaporul nu putea lua curbele alea strânse din prima. Deci era nevoie de vreo două sau poate chiar trei manevre. Și pe unele porțiuni se circulă și urcare și coborâre pe un singur sens. Deci aveam semafor. Deci trebuia să ne mișcăm. Deci s-a exersat mult aia cu frâna de mână, pe care nu o găsisem pentru că noi căutam o manetă serioasă, nicidecum o amărâtă de clapetă, și aia cu mersul cu spatele pentru care blocasem jumătate din turiștii care veniseră în Nuremberg. Mă mir că nu s-a autosesizat Nemția că a pierdut din cauza noastră banii pe care turiștii ăia i-ar fi putut cheltui dacă ieșeau mai repede din parcare. Iar eu am exersat mult de tot Tatăl Nostru. Și dacă ați ști de câte ori mi-am propus să învăț Crezul. Că, uite, nu știi când îți trebuie și tu te faci de râs la Dumnezeu cu o rugăciune folosită pentru chestii mai lumești gen câștigat la loto, prinț pe cal alb și alte d-astea. Pentru a nimeri mersul cu spatele se cere ceva mai out of the box, așa.
Oprește, Nae, vaporul!
