Au zburat cinci zile ca vântu’ și ca gându’. Se vede din cele 1000 de poze. Și din oboseala pe care am acumulat-o. Daaaaa, însă mai avem o experiență de încercat. Sau, cel puțin una. Cum să mergi în Tenerife și să nu vezi vedeta? Pe dumnealui, pe vulcanul care ne-a supravegheat non stop, în orice colț al insulei am fi fost. Nu știu cum de am avut curajul să lăsăm aproape de finalul vacanței vizita asta. Mai ales că, anul trecut, Etna ne-a dat țeapă tocmai pentru că am lăsat-o pe final. Se pare că nu mereu e bine să lași la sfârșit ce e mai bun… Cu biletele de teleferic cumpărate cu o zi înainte, cu toate hainele mai groscioare pe noi, cu vreo două ore înainte de ora pe care o aveam rezervată la teleferic, ne pornim. Citisem că sunt spectaculoase imaginile cu El Teide de cum intri în Parcul Național. Așa e. Te oprești ca dementul din 10 în 10 metri să îl pozezi. Că ți se pare că aici se vede mai bine lava, dincoace se vede mai bine craterul, peste alți 10 metri se vede mai bine vegetația care se încăpățânează să trăiască printre urmele supărării domniei sale. Câmpurile de rocă vulcanică pietrifiată au diferite culori: ici neagră, nițel mai în față roșiatică, nițel mai departe galbenă. De, în funcție de era în care a fost vălul de magmă împietrit.
Și uite așa, cu ochii după șoseaua care duce fix în Vulcan, cu urechile ciulite să auzi orice zgomot care ar putea trăda activitatea sa, nu realizezi că intri în criză de timp. Hai, accelerație ca să ajungem la timp. Mai durează vreo juma’ de oră să găsești parcare. Că te tot învârtești. Până mai pleacă vreun turist care fu mai matinal. Până la urmă, parchezi la mama naiba. Și te pui pe alergat. La deal. Că tu ești ușor nemțoaică și îți place punctualitatea. Ajungi transpirată fleașcă la teleferic. Și cu inima în gât de la atâta efort. “Parcă tu nu poți să mergi pe munte, că obosești și nu faci față… Acu’ ce alergași așa?!” “Șșșșș, hai repede ici, că avem prioritate!” Noi aveam rezervare pentru 12.20. Am ajuns la 12.18. Greu, cu sacrificii aproape de vieți omenești. Dar am ajuns. Trecem în față, avem prioritate. Și ne trezim în mijlocul unei mulțimi. Am reușit să urcăm abia peste 40 de minute în telecabină, cu tot cu priorități și rezervări și alte VIP-isme d-astea, lăsătoare de oameni reci…
Ne înghesuim cu restul de rezerviști. Nici vorbă să te poți bucura de priveliște. Eu am parte de spatele unui chinez în veșnică mișcare, în căutarea cadrului perfect pe care avea de gând să îl imortalizeze și cu telefonul și cu aparatul foto. Probabil, dacă mai avea o mână, își lua și ceva cameră de filmat. Da’ ce zic eu aci de priveliște? Păi abia dacă te puteai bucura de o gură de aer… Hai că în vreo 10 minute, pline de cântec din partea mecanicului de telecabină, care se pare avusese o dimineață plină de … dragoste, scăpăm de calvar! Dacă jos, la punctul de plecare al telecabinei, a ieșit sufletul din noi la 2356 m, aci, la 3555 m orice pas vine cu respirație mai greoaie. Simt de cum ies că nu e chiar floare la ureche. Nu-i nimic, nu am venit până aici ca să ne întoarcem cu coada între picioare.
Dacă tot nu ne-am vrednicit să obținem permisul pentru a urca ultimii 163 de metri până în vârf, la craterul principal care, că tot veni vorba, încă fumegă, măcar să dăm o tură p-aci. Hai să mergem pe traseul cel mai scurt, spre La Fortaleza, un punct de belvedere. Drumul până acolo mă face să mă gândesc că poate așa arată treburile pe lună. Nu avem norocul să vedem insulele aflate în vecinătate pentru că ne lovim de nori. Da, da, suntem deasupra norilor. O pătură albă de jur împrejurul rocilor vulcanice, de un negru abanos. În vreo 45 de minute ajungem la punctul de belvedere. Tot traseul e plin de turiști. Mulți dintre ei, români. Mulți dintre ei ieșiți de pe potecă, parcă în ciuda tuturor tăblițelor care te avertizează că nu ar fi bine să ieși în decor. Odată cu noi, în telecabină au venit și cinci montaniarzi care ajung în același timp cu noi. Numai că ei ajung în moț, la 3718 m. Sonică încearcă să îi prindă în acțiune. Cu tot cu fumul care iese din când în când pe nările vulcanului.
Nu poposim prea mult printre nori. Deși e cald. Mai cald chiar decât zilele trecute pe traseele pe care le-am făcut. Și e plăcut când stai. Dar parcă tot greuț respir. Și mă ia și cu amețeală. Și nu, nu e de la bătrânețe. Nu poposim noi prea mult, însă suficient cât să facem o victimă: Samsung S8 își găsește obștescul sfârșit căzând cu căpățâna de o rocă din asta. Se face pânză de păianjen ecranul. Ne punem pe jelit. A naibii pițiponceală… și-a cerut prețul. A fost un selfie care ne-a costat de ne-a îndoit…1000 RON, prețul unui ecran nou. Hai că ne supărarăm.
Ne luăm bolnavul și ne decidem să coborâm și să o luăm pe Ruta la Esperanza. Adică, TF 24. Adică drumul care ți-l prezintă pe domnul Vulcan în toate ipostazele. Mai puteam coborî de pe Vulcan și cu pe josul. Chiar dacă toți bloggerii nostri care fuseseră pe aci ne ziceau că nu se poate coborî pe picioare. Poate pe traseul pe care urcă telefericul. Însă se poate coborî pe un traseu ce ajunge la Montana Blanca. De fapt, sunt nenumărate trasee care se pot face la picior, în Parcul Național El Teide.
Nu reușim să intrăm în prima telecabină. Însă în 20 de minute ne puneam deja în mișcare. Lăsăm vulcanul scăldat în soare și ne vedem de drum. Plăcuțele care se află ici colo pe marginea drumului au grijă să ne amintească la ce altitudine suntem. Trecem pe lângă Observatorul Teide, care e exact ici, lângă Vulcan, la vreo 2390 m altitudine. Mă și gândeam de ce e preț separat pentru urcarea cu telefericul pentru apus. Ce naiba vezi la apus dacă norii sunt tot acolo? Păi, da, vezi. Stelele. Și Calea Lactee, spre exemplu. Cică multe dintre wallpaper-uri au fost făcute aci. Hmmm…
Buburuza târ târ, hai că poți! Îmi venea uneori să mă dau jos și să o iau în brațe. Nu-i nevoie. Mai greu, însă urcă. Cea mai fericită e la vale. Că drumul ba urcă, ba coboară. Ba curbă la stânga, ba curbă la dreapta. Ba soare de te orbește. Ba intri, văzând cu ochii, în perdea de ploaie. Tot cu ochii după curbe, mă trezesc la un moment dat că văd alb. Adică nimic. Da’ nimic nimicuța. Nu se vede la un metru în față. O ceață cum nu am mai văzut de mult. Iar soare. Iar ceață. Iar puțină ploaie. Mă, ești nebun? Cine să fie așa capricios? Chiar mai capricios decât toanele mele… Mergem așa, jucându-ne cu diversele anotimpuri, preț de vreo oră. Ne jucăm și cu aparatele foto în pădurea jumate cuprinsă de ceață, jumate cuprinsă de soare. Până ajungem în Las Rosas. Ni se face foame. Nu mai urmăm planul inițial cu ocol prin Orotava. Ținem drumul înapoi pe unde am venit. Bună mișcare. Deja turiști nu mai sunt. Deci ne putem bucura în liniște de prezența celui mai înalt vulcan din Europa și al treilea în lume după cei doi din Hawaii. Nu știu de ce, însă mă gândesc ce s-ar întâmpla în cazul unei erupții. Poate pentru că nu s-a mai întâmplat de ceva vreme, de prin 1909. Sau poate așa sunt eu, paranoia.
Bag seamă totuși Cineva acolo sus ține la mine. Că scăpai. Scăpai de erupția vulcanului. Însă intrarăm iar în ceață. Și așa merserăm tot drumul până în Vilaflor. Unde ne lovi ploaia. Nu-i nimic. Noi mergem înainte, vrednici pionieri! Că ne e foame, nu de alta. Și am citit noi că se mănâncă bine într-un sătuc uitat de lume, în sudul sudului. Iar ne duce Gabriela pe un drum din ăsta a lu’ nimeni, printre case. Și ne tot plimbă, ba stânga, ba dreapta. Până ajungem în Las Galletas. O știți pe aia cu “la pomu’ lăudat să te duci oricum, numa’ cu sacu’ nu”? Mâncarăm, e drept, dar nu ne dădu pe spate. Și fuserăm iar păcălite de apus. Că noi îl pândeam în port, printre niște iahturi. Iar el se afișa în toată splendoarea pe plajă. Oricum, plaja părea drăguță. Cum era ea, așa negricică, scăldată în lumina albastră de imediat după apus. Măcar văzurăm și noi o plajă de aci, din sud. Să nu ne întoarcem habarniste.
