Facem ce facem și tot nu ne vine să plecăm din nord. Am văzut pe Gugăl Imigiz niște pozulici ireal de frumoase. Acolo am vrea să ajungem. Păi și cum să facem? “Hai înapoi la punctul de informare turistică și o să îl întreb pe nea Caisă d-acolo unde e făcută poza!” “Pai și tu crezi că o să știe?” “Frate, altă idee nu am. Hai să vedem ca să îți faci pozele cu pădurea, să putem depăși odată faza asta cu muntele și să o luăm și înspre sud că o să mă întrebe naiba lumea cum sunt plajele în Tenerife și eu o să ridic cu talent din umeri!” Zis și făcut. A treia dimineață consecutivă plecăm pe același drum. Deja știm fiecare curbuliță. Noi ca noi, da’ buburuza parcă e pe pilot automat. Soarele e supărat pe mine. Că i-am reproșat ieri că m-a prăjit. Și uite că azi nu mai vrea să iasă din căsuța lui. Ne lasă cu norii, cu ploaia și cu vântul. Numa’ bine să pleci în traseu…
Ajungem la cei ce urmau să mă lumineze. Am ajuns bine. E deschis. Și nici nu e lume multă. În fața mea, un cuplu de nemți. Discută despre o cărare. Simpatic, responsabilul cu informarea le spune că e o alegere bună, tocmai ce au murit săptămâna trecută trei oameni p-acolo. Hmmmm, cam negru umorul lui! Îmi vine rândul. Clipesc repede și des din gene. Și îi spun că am o provocare pentru el. Îi arăt pozele. “Ia zi, tu, măi amuzantule, unde sunt pozele astea făcute?”, îi zic umflându-mă în pene, pregătită să mă hrănesc cu fâstâceala lui. “Aaaa, sigur, e foarte simplu. Asta cu pădurea e pe TF 8, traseul spre Taganana. Astălaltă e pe un drum privat care a fost închis că erau prea mulți curioși care îi călcau pragul. Stați să vă arăt pe Gugăl Ărt!” Ce să zic?! Muștele puteau intra în gura mea fără niciun fel de opreliști… Îmi iau toate informațiile, inclusiv harta desenată de om atunci pe loc, și pornesc să recuperez grupul.
Noroc că avem de mers și nu trebuie să ne pornim de aici. Nu e niciun loc liber unde să putem lăsa mașina. E clar, oamenii ăștia sunt mari iubitori de munte. Avem noroc că suntem oarecum matinale. Așa se explică faptul că la pornirea pe traseu suntem a doua mașină. E bine. Hai să ne îmbrăcăm! Normal că nu cu tricoul cu pene. Pun tot ce am în bagaj pe mine. Ca să nu simt vântul. Și pornim. Domne, fix ca în poze. Niște trepte care te duc pe sub copacii îmbrățișați. Pătrundem încet încet în interiorul pădurii. De lauri. Copacii sunt îmbrăcați în licheni. Ca să nu le fie frig, cred. Se simte umezeala în aer. Dar nu e frig. Și parcă nici ploaia nu își face loc printre frunzele copacilor. Mergem puțin. Și ne oprim mult. Nțț, nu din cauză că gâfâim. Din cauză de Sonică nesătulu’, care înghite pe nerăsuflate. Cică o să facă el gimnastica de a mai șterge din cadre mai târziu, da’ acu’ să îl las că simte nevoia de senzațional. Pe care el îl vede la fiecare pas.
Coborâm așa preț de vreo oră. Nu ne-am propus să facem traseul până la capăt. Pentru că nu avem timp. Coborâm cam jumate. Printre ferigi. Drumul nu e greu. Cel puțin la vale. Mă cam ia cu transpirații pe șira spinării când mă gândesc că mai trebuie să și urcăm. E, lasă! Om vedea noi. Încet, încet, ne întâlnim cu alți turiști. Care urcă. Gâfâind. Ne așezăm pe marginea potecii la un biscuite. Se aude apa cum alunecă pe frunzele de ferigă. Dacă mi-ar fi spus cineva că Tenerife este despre munte și păduri, despre curbe și drumuri suspendate i-aș fi râs în nas. Și acu’, la jumătate din vacanță, pot să vorbesc despre trasee montane mai mult decât despre plaje. Mai avem de parcurs Drumul Simțurilor. Chiar dacă pare destul de commercial, vrem să îl parcurgem și p-ăsta.
Cărăruia asta e împărțită în trei: prima bucată este cea mai scurtă. Este amenajată și pentru persoanele cu dizabilități. Așa că, pe un podeț din scândură, te poți plimba pe sub copaci împletiți. A doua bucată te poartă pe drumuri de pădure în trepte. Mulți copilași ieșiseră cu părinții să urce trepte. Chiar dacă ploua. A treia bucată e un pic mai lungă și puțintel mai de munte și se termină într-un miradour numai bun să te asiguri că oceanul este la locul lui. După vreo 45 de minute, ne întoarcem. Nu pe aceiași pași cum greșit au încercat Hensel și Gretel. Nu. Ne spusese simpaticul de la info touristic că traseul e ușor deviat din cauza unor lucrări de mentenanță. Că da, ei au lucrări de mentenanță și pe munți. Atenție! Mentenanță, nu defrișări!
O luăm la deal îndărăt. Printre flori pitice. Vreo 5 minute. După care începem să înotam prin noroi. Cu o seară înainte plouase. Burnița și în timp ce mergeam noi printre florile mai sus amintite. Că era noroi nu ar fi fost o problemă. Problema era cantitatea. Practic, eram un fel de Nadia Comaneci încercând să mergem pe rădăcinile copacilor. Acuma, și Nadia mai avea rateuri. Așa și fotografa noastră. S-a prăbușit cu tot cu bocancii pe care a dat juma’ de salariu (de la o firmă serioasă care se ocupă cu echipamentele sportive), cu tot cu aparat foto mirorless, cu tot cu singurii pantaloni mai grosciori. “Rsyhrdjuygljhlihjkhfvgfrsxfra srwatgrdjgkujbhlhlikhnkhvhfrcstgsazgfxhgvfjygklhkihnl de noroi nenorocit!” se auzi elegant în toată pădurea. Mă luptam între a mă buși râsul și a-i sări în ajutor. Empatică și simpatică as always, m-am pus pe râs. “Gdszxtgrsytfgkiuhnlkjnljgbjgtcdgrsxfcjhgbkgh de nenorociți care nu au uscat drumu’!” se auzea de sub grămada lipicioasă. “Gata! Plecăm! Dă-i în frcdstrdujhglknbcfgrdytfgkj cu munții lor cu tot! Hai la plajă!” În sfââârșiiiit!
Ne luăm noroiul pe bocanci și pornim spre Garachico. “Auzi, ce mai mergem și la Garachico ăsta? Nu ne-au ajuns piscinile alea de la Bajamar???” “Hai să vedem, poate astea sunt un pic mai altfel! Și, ca să fie și mai interesant, hai să o luăm pe Valea Orotava!” Îmda, ideea mea cea creață care pune iar la încercare biata buburuză. Ea face față cu bine în labirintul de urcăăăm, urcăăăăm pe străzi largi de o bandă și un sfert, care se termină cu cedează pentru ăștia care suntem în urcare. Cedăm. Nervos. Și reconfigurăm pe un traseu teoretic mai plictisitor, practic mai omenesc. Indiferent unde suntem, dumnealui, vulcanul, ne veghează. E ca un părinte prezent peste tot. Nu îi dăm foarte mare atenție. Că încă nu e vremea lui.
Vizităm și Icod de los Vinos. Din mașină. Și vedem și plantațiile de bananieri. Cică aci, în Tenerife, poți să mănânci cele mai bune banane. Nu am încercat. Ne-am limitat să pozăm plantațiile. Trecem prin tuneluri săpate în munți. Tuneluri cu ferestre. Nu putem să ne oprim așa, în mijlocul drumului. Păcat, ar fi fost câteva cadre numa’ bune de păstrat în folderul de amintiri tenerifene. Lasă, la o aruncătură de băț intrăm în Garachico. Toată lumea merge la piscine. Până să ajungem însă, arunc un ochi la sătucul ăsta. E cochet, liniștit, elegant. Hmmm, să dăm o tură și prin el! După ce vedem care e treaba cu oceanul care își varsă din valuri în bazine formate din lava pe care a scuipat-o cândva un Vulcan nervos. Da, așa mă așteptam să arate. Pe lângă ce a făcut natura singură, s-au implicat și autoritățile și așa au apărut cărări pietruite care poartă și înotătorii și vizitatorii printre cele câteva bazine pline de valuri înspumate. Foarte tare modul în care lumea se bălăcește și oceanul harnic, din când în când, îi mângâie pe spinare cu spuma vreunui val care a reușit să sară peste peretele de lavă. Da, aici îmi place. Mă așez pe marginea unui bazin și mă bucur de spectacol. Marginea bazinului, așa cum tot spusei mai sus, din lavă. Nu mi-am dat seama decât seara acasă, la duș, că mi-am făcut pantalonii praf…în fund. În fine, așa e când nu ești atent la ce te înconjoară.
Am fi putut sta așa, cu ochii la cei doi trei curajoși care făceau baie, la apa din bazine de o culoare verde-albăstruie, în gălăgia făcute de oceanul îngrijitor de piscine, mult și bine. Îmda, dacă nu ar fi început să se audă și gălăgia făcută de mațele noastre. Biiine, biiine, vom căuta un loc în care să ne înfruptăm din ceva specialități. Ne hotărâm să nu respectăm recomandările Trip Advisor. Și pornim să colindăm străzile mustind de liniște, ocolind voit toate cârciumile duduinde de turiști. Și uite așa ne atrage o curte. O curte exact ca în Cordoba. A fost cândva un han. Un fel de Hanul lui Manuc. Numai că mult mai mic. Număr 5 mese. Ne așezăm. Printre biciclete cu flori. Și fluturi pictați pe pereți. Grozav! Aici vom mânca astăzi. Încercăm specialitatea casei din iepure. Îl alung constant pe Bugs Bunny din minte la fiecare îmbucătură. E ca o ciulama. Bun, însă nu de pe altă lume. Până la urmă nici nu contează mâncarea așa tare, ci ambientul. Ne-a mers la suflet. Aveam nevoie de pauza asta înainte să parcurgem și restul drumului până la cazarea noastră din sud.
2 ore și jumătate. Atât a durat să parcurgem drumul prin păduri, pe creste, prin soare, prin ceață, prin soare cu ceață. Buburuza a făcut față cu brio. Sonică, așișderea. Noi, mai greu. Oboseala începe să își spună cuvântul. Șoferița își pierde din atenție. Cât pe ce să ne pupăm cu un spaniol într-un giratoriu, nu într-un club, așa cum s-ar fi gândit masele de cititorime. Taman când să se bage soarele la somn, ajungem și noi. Pe dinafară, hotelul nu ne spune mare lucru. Când însă se deschide ușa poartă, altfel stăm de vorbă. La recepție este parcă un mic muzeu al satului tenerifean. Curtea este un vis, creionat de flori. Fiecare cameră de la parter are o măsuță și două scaune în față, direct în grădină. Probabil camerele de sus au vedere la ocean. Nu ne deranjează. Urcăm și noi la terasa de deasupra hotelului. Cum ar fi? Cum ar fi să avem parte de un apus aci, la poarta casei? După ce l-am alergat atâta fără succes… Eeee, nu e cine știe ce. Sunt multe blocuri, multe fire care stau în calea fericirii lui Sonică. “Ma, băiatule, asta e! Mai avem două seri să îți găsim fericirea…”