Atât de tare ne-a plăcut să ne prăjim pe munte, că ne decidem să mai mergem pe un traseu. Ne-am ales unul ușor. Care implică două plaje. Îmi imaginasem așaaa, un mers agale prin nisip, cu priveliști de vis care se cer admirate. Nu ne-am gândit de ce naiba Google Maps nu ne dădea drum până în El Draguillo. Am zis că oricum noi suntem mai șmechere și o luăm invers. O să plecăm din Playa del Roque cu trecere prin Benijo și vom ajunge pe urmă în El Draguillo. Acuma, drumul până la Playa del Roque, un vis. Cu iz de coșmar pe ici colo. Coșmar pentru mine, neiubitoarea de adrenalină. Pentru restul turiștilor, pare grozav. Eu fac iar gimnastică…la fund. Așa am văzut eu că e bine. Să faci gimnastică mereu, inclusiv când stai pe scaun. Cum naiba să nu strângi din fund dacă în fiecare curbă e nevoie să claxonezi ca nu cumva să te întâlnești cu vreun autobuz care clar nu ar da înapoi ca să îți facă ție loc. Și asta cu datul înapoi…pe râpele alea…un vis. Atât aveam în cap: ’’oooo, măiculiță de m-ai făcut tu pe mine, de ce naiba nu oi fi făcut eu testamentul?” Și în palme…păi am mai avut așa bătături la primul galop pe Murgu. Acu’ am avut grijă să strâng nu șaua, ci mânerul de la ușă. În fine, bănuiesc că e lesne de înțeles de ce țopăiam și făceam incantații pe lângă buburuză când am coborât să pornim în traseu.
Mergem în virtutea inerției. Logica ne spune că trebuie să trecem de plajă și să încercăm să găsim un drum pe munte. Îl găsim. Printre case. Începem să urcăm. Oooo, măiculiță! Păi nu trebuia să fie un traseu ușor? Păi și dacă e, atunci de ce scoate sufletul din noi? Hai că mai avem și linie dreaptă. Suficient cât să mai luăm o gură de aer. Și iar urcăm. Mă’ să fie! Să vezi că e mai greu ca ieri! Măcar azi nu mai frige soarele. Deocamdată… A naiba cărare începe să coboare. În loc să mă bucur, mă așez în fundul lucrat și mă apuc să analizez: orice coborâre are și o urcare, nu? Logic! Ooooo, viața mea, vorba piesei de operă cântată de o Minune atât de cunoscută acum ceva vreme. Adică o să trebuiască să urcăm, ha?! Hai, nu te da bătută! Ce naiba, te face pe tine să renunți la o plajă de poveste un urcuș atât de mic, după vorbă după port?! Era retorică… Că, dacă era să răăăăspund…
Drumul coboară, traversează șoseaua și o ia pe plajă. Noi, după el. Un cuplu de înamorați face… plajă. Feriți de ochii curioșilor. Până îi întrerupem noi și le spulberăm ideea de ei și marea. Mă rog, oceanul. Sper că nu vă imaginați că ședeau ei așa romantic pe cearșaful așezat pe nisipul negru ca abanosul. Neee, stăteau chirciți pe niște bolovani. Mă, cum naiba să faci plajă așa, ca șopârlele? Ete că se poate. Acuma, bolovani din ăștia începură să ne netezească și nouă drumul. Păi daaaa, eu sunt o mare iubitoare de pietroaie. Mai ales de mers pe ele. Că doar nu mie îmi e frică să merg și pe stâncile alea de sunt la digurile de pe plajele noastre. Și alea nici nu sunt așa măgăoaie și nici nu alunecă așa tare. Eeee, aci, după vreo 10 minute de mers cu glume și cântec pe niște pietricele, dădurăm de bolovani. Vere, după ce că stăteam 5 minute să mă gândesc unde să pun piciorul ca să nu îmi frâng gâtul, mai aveam și impresia că oceanul nu e prea încântat de vizită. De asta aruncă așa cu valurile în noi. Cam ca mine când nu am chef de musafiri. Da’ eu măcar nu răspund la ușă și mă pitul după perdea. El, n-ai văzut așa ceva. Făcea spume de atâția draci că nu l-am sunat să îl anunțăm înainte că venim în vizită. Urât, ce să zic! Și lipsit de ospitalitate! Tot drumul mă gândeam dacă vine vreun tsunami, unde mă bag. Sau dacă scuipă vulcanul… Iar asta cu știrile de la ora 5 îmi tot revenea în cap: “iubitoare de șaorma și tinere speranțe ale pensionarilor români cad victime ale valurilor tsunami în insula primăverii veșnice. Așa le trebuie dacă au trădat Techirghiolul!”
Cu gândurile astea parcurg cei 2 kilometri. Nu apuc să fac prea multe poze. Și nici să văd de ce naiba tot lăuda lumea plaja asta, Benijo. Da’ de iubită, chiar e iubită, nu glumă. Pe o stâncă neagră, o duduiță stă întinsă ca o plăcintă ce așteaptă să intre în cuptor. Și se perpelește. Când pe spate, când pe burtă. Mă’ să fie! Un pui la rotisor. Daaaa, un pui la rotisor pozat de prietenul din dotare din toate unghiurile. O fi fost naiba vreun fotomodel și eu cu mintea mea cea creață am văzut-o ca fiind doar o pițipoancă dornică de afirmare. Invidia, domne, invidia că ea poate să stea în toate pozițiile alea iar eu eram ca o bătrânică fără baston. Cum naiba or face gimnastele să reziste la bârnă?! În fine, lăsăm pozata în treaba ei și ne vedem de urcuș. Sunt câteva trepte care ne duc de pe plajă pe drumul forestier, cocoțat pe munte. Nici acum nu am verificat să vedem ce e la capătul traseului. Poate mă chinui naiba iar pentru vreo ruină. Șșșșșș, taci și mergi!
Trecem de o barieră care dă voie doar mașinilor celor care trăiesc în zonă să intre pe cărare. Asta e partea ușoară a celor 5 kilometri pe care îi avem de parcurs. E ca o plimbare prin București. Mă rog, fără gropi și fără țigări aruncate pe jos. Aaaa, da, și cu oceanul la picioare. Sunt câteva priveliști numa’ bune de wallpaper. Tot mergând noi agale, cu ochii pe valurile care se sparg la baza stâncilor, ajungem și la prima casă. O casă aci. În mijlocul lui nicăieri. O doamnă mătură curtea. Nu îmi e foarte clar ce mătură. Că nu are nici urmă de praf. Și nici frunze. În schimb are flori. Și o gospodărie care nu pare cu nimic mai prejos decât una așezată mai în lume. O lăsăm pe doamnă să își termine curățenia și ne vedem de drum. Mă oprește Sonică din când în când ca să mai tragă câteva cadre. Cu arbuști pitici. Și cu câteo pată de culoare dată de cer, valuri sau vreo tufă de flori. Asta a văzut Sonică. Eu nu prea, că nu prea puteam să mă apropii de marginea drumului. Că am o problemă și cu hăurile.
Din poză în poză și din curbă în curbă, ajungem și la destinație. Un sătuc. Nu e nici urmă de prezență umană. E doar liniște. Și șopârle care par surprinse de vizita noastră. Se tot foiesc de sub o piatră sub alta. Offf, nici ele nu par bucuroase de oaspeți. Hai că nu stăm mult. Numa’ lăsați-mă să îmi recapăt suflul și îmi văd de drum! Apare tentația de a continua traseul pentru încă vreo 4 km. Că ăsta nu fu greu. Câștigă ideea ca mai bine să ne întoarcem să mâncăm și să avem vreme și de un apus pe care l-am tot vânat și l-am tot pierdut în serile anterioare. Bine facem. Cerul a început să bolborosească oricum. Și își fac apariția și vreo doi trei nori. Nici ei prietenoși. În plus, pietroaiele alea trebuie parcurse iar, și la întoarcere. Normal, întoarcerea este mai simplă. Și mai rapidă. Mă împrietenesc chiar și cu oceanul. Pare o cratiță cu lapte. Și se pare că se gândește că nu e chiar indicat să îmi ude singurii adidași având în vedere că pe Vulcan încă nu am ajuns. Așa că își temperează valurile. Și parcă îmi râde în nas că sunt fricoasă. Nu se încurcă el cu din ăștia mici și neimportanți. Bine, frate, acu’ zici???
Abia la urcușul final simt soarele. Frige. După ce că eram prăjită ca un rac, mă mai întâlnesc și azi cu razele astea deloc prietenoase. E clar, îmi trebuie o cremă pentru după plajă. Oricât aș vrea eu să fiu de vitează, mă ustură și sub limbă. Deși se încălzește tare și lumea stă la plajă, eu mă îmbrac. Hai că ar fi culmea să o pățesc tocmai acum când nu am nici măcar o aspirină după mine. Mă întremează un pește grozav făcut pe grătar și o turmă de creveți care înotau în usturoi. Și un pahar de Sangria numai bun să șteargă urma greului și să dea zilei un gust dulce amețitor. Facem planul pentru a doua parte a zilei. Mai avem aici, în partea de nord, de văzut piscinele naturale de la Bajamar. Pentru asta, trebuie să facem drumul prin munți. Iar prăpăstii, iar hăuri, iar curbe strânse. Hai că se poate!
Pornim. E rândul buburuzei să muncească. Îi simt roțile obosite. Cred și eu. Sunt niște pante p-aci… Din când în când îi tușește motorul. Săraca…Oricum, rezistă cu stoicism. Mușcă din distanță. Și merge lin. Și ea la vale, ca și mine, e sprintenă ca o căpreoară. La deal, tot cam ca mine. Probabil și ea mănâncă șaorma d-asta d-a lor, d-a mașinilor. Toate bune și frumoase până la ultimii 8 km. Soarele dă semne că s-ar băga la culcuș. Își scoate deja pijamalele de sub pernă. Staaaai! Că noi suntem prinse într-un blocaj. Da, singurul blocaj pe care l-am văzut în Spania a fost aci. Din cauză de ceva sărbătoare din asta de-a lor care a adunat o grămadă de mașini în zonă. “Aolooo, să nu îl pierdem!” “E, acu’ îl pierdem, îl pierdem!” Înaintăm. Cu viteza melcului turbat. Dar înaintăm. Mai trece un kilometru. Soarele deja e cu periuța de dinți în mână. Scăpăm din încurcătură. Ajungem la timp. Găsim chiar și parcare relativ aproape de piscine. Suntem alergate nu numai de soarele care a terminat și dușul dar și de curiozitatea de a vedea care e treaba cu piscinele astea naturale.
Ajungem într-un final. Transpirate și obosite. Căutăm din priviri miracolul. Îmda. Sunt trei piscine. Nu se observă nimic deosebit. Doar că sunt la marginea oceanului. Probabil apa intră cumva din ocean. Numai că oceanul este destul de liniștit. Deci aici nu scuipă cu valuri mari cât casa care să ajungă să sară peste perete. Așa că nu vedem cum oceanul își duce la bun sfârșit rolul de îngrijitor de piscine. Dar profităm să facem câteva poze apusului. În apă sunt câteva doamne mai în vârstă. Mă gândesc dacă lor nu le-o fi frig. Eu sunt îmbrăcată și dârdâi. Mai ales după ce soarele trage draperiile. Probabil sunt obișnuite. Hai să le dăm intimitatea pe care probabil o caută, având în vedere ora la care vin să se îmbăieze! Și să declarăm și noi închisă ziua, chiar dacă apusul a fost pe sfert ce ne așteptam noi…
