Latră un câine. În curte. Semn că a venit vremea să ne trezim. Azi vrem să urcăm în Anaga, la Cruz del Carmen. Se pare că în Tenerife sunt și trasee montane. Și poate ar fi fain să încercăm și noi să parcurgem unul din ele. Drumul până la punctul de informare este un vis. Un fel de Transfăgărășan perfect asfaltat și dotat cu mici parcări unde poți opri petru a te minuna de natură, de priveliști, de o pauză. Cu cât urcăm, cu atât coboară gradele în termometru. La destinație avem 5 grade și un punct de info care deschide abia peste o oră. Mai știți tricoul cu pene? Eeee, să nu exagerăm! Nu mi l-am pus azi! Însă nici haine prea călduroase nu am. Așa că resimt cele 5 grade cu tot cu stropii de ploaie și cu vântul tăios până în măduva oscioarelor. Nu mă protejează suficient gecuța mea de vânt. Nici stratul de grăsime nu e prea de ajutor. Devin ușor reticentă la a mai rămâne pe munte. Nu oi fi eu ahtiată după plajă, însă măcar să nu fie frig! Decidem să mergem pe un munte alături și să încercăm să facem de acolo un traseu găsit pe hartă aci, la punctul de info. Bine, fie, să mergem!
O luăm spre La Laguna. Traversăm și Santa Cruz, capitala. Drumul duce prin munți. Și e perfect. Pentru fotografii care să îți ia piuitu’. Ajungem la San Andres. Avem de gând să îl vedem, însă nu e momentul lui acum. Peste tot indicatoare cu plaja Las Teresitas. Și ea e pe listă. Avem ocazia să o pozăm de sus. Și să vedem ce s-a făcut cu tonele de nisip aduse din Sahara. Da, văzută de la înălțime, este o explozie de culori: oceanul este în degrade, de la albastru la verde, nisipul parcă ar fi un pachet de unt desfăcut, palmierii au o coroană verde maronie. Și, da, asta e o plajă mare. Un fel de Mamaia lor. Nu e nici aici momentul unei vizite de curtoazie. Va veni și rândul lor. Șerpuim cu buburuza printre munți, înspre Igueste de San Andres. Am citit noi că aici atmosfera este de sat care nu se lasă deranjat de prea mulții turiști.
Păi chiar așa e. Satul este aruncat la poalele unui munte, deasupra oceanului. Scăpăm de buburuză într-un loc cât de cât sigur și ne luăm rucsacul în spinare. Ne-am propus să mergem până la El Semaforo, fără să citim ce este aici, la capătul traseului. Parcurgem satul în întregime. E liniște, într-adevăr. Se aud doar cocoșii și câteun copil care aleargă pe ulița în scări. Eu cred că ăștia așa se și mențin în formă, chiar dacă mănâncă întruna și beau bere. Urcă scări. Care formează străzi. Nu ne cocoțăm pe trepte. Ajungem la Biserică și dăm de începutul traseului. Mai orbecăim vreo 40 de minute până ne dăm seama pe unde trebuie să mergem și care e semnificația marcajelor. Dar și când ne pooooornim…
Inițial, poteca e alcătuită, cum altfel, din trepte. Și e asfaltată. “Parfum”, mă gândesc eu, “sa vezi ce repede terminăm! Care 2 ore jumate? Pentru ce? Pentru drumșorul ăsta?” Muntele nu mi-a răspuns. Îmi mai făcea cu ochiul, acoperind soarele cu câte un nor. În rest….liniște. În două minute se termină cu poteca asfaltată. Începe un urcuș nu foarte abrupt. Dar nici de IOR. Pe jos, pietre. Alunecă picioarele, de zici Doamne ce-o fi. Am un deja-vu. Seamănă al naiba de tare cu traseele din Cinque Terre. La început. Pe urmă se complică treabă. Și pauzele devin din ce în ce mai dese și mai lungi sub pretextul fotografiilor. Ne depășesc turiști și localnici. Ăștia din urmă ne depășesc fluierând. Ce înseamnă, frate, să ai condiție fizică…
Ne urmăm și noi drumul. În ritmul nostru de mâncătoare de șaorma. Soarele a câștigat bătălia cu norii și acum domnește pe cer. Și pe împrejurimi. Nu se aude nici musca. Doar liniștea. Mergem printre cactuși și plante pitice. Ne mai aruncăm din când în când un ochi înapoi. Să ne asigurăm că satul nu pleacă nicăieri. Și că oceanul ne veghează. Habar n-avem ce ne așteaptă la finalul traseului. Eeeee, dragii babei, vine o vârstă când devine mai important traseul decât obiectivul în sine. “Auzi, nu vrei să ne întoarcem? Că pare că mai e ceva drum având în vedere că nu se întoarse niciunul dintre ăia care urcară?!” “Nici gând! Pornirăm la drum, mergem până la capăt!” îmi zise conștiința pe un ton ridicat. “Ho, domne, nu te enerva! Mergem, mergem, cu pauze lungi și dese!”
Peste vreo 3 ore și un pic de la plecare, după ce coborâm o vale, întrebându-ne dacă nu cumva o luarăm razna de la soarele care ne tot lovi în tărtăcuță, ajungem la o casă. O casă așaaaaaa, cum să vă explic eu… O casă dărăpănată, ce să mai la deal la vale! Cu un acoperiș ce semăna cu dantura unei băbuțe: țiglă, gaură, lipsă, țiglă, lipsă, gaură. Suntem încă în faza de negare. “Nuuu, măăă, nu are cum să fie aici sfârșitul traseului! Hai să mergem pe potecuța asta pe lângă casă!” “Păi și ce facem, Gogule, cu x-ul ăsta care ne arată clar că nu pe aici e traseul nostru?” “Nu, nu, sigur au greșit ăștia și, în loc să facă liniuțele paralele, le făcură în X! Hai să mergem, nu te lua după ei!” Adevărul e că mai degrabă disperarea de a fi ajuns la marele nicăieri decât experiența noastră de montaniarde șaormiste ne făcea să negăm crudul adevăr. Mai merserăm preț de vreo cinci minuțele amărâte, până dădurăm într-o râpă. Domne, cu râpa nu te pui! Dacă pe restul mai poți să încerci să le păcălești, cu hăul nu te pui! “Deci?” “Biiine, biiine, hai înapoi la casa părăsită!”
La El Semaforo este de fapt ceea ce a rămas dintr-un far construit în sec 19 pentru a ajuta vapoarele să știe că se află la o aruncătură de băț de portul Santa Cruz. Acum se află oarecum în paragină. Sau așa mi-au dat mie de înțeles încăperile ușor dărăpănate, transformate de turiști în toalete. Priveliștea cu oceanul și străzile șerpuinde pe munți este într-adevăr grozavă. Nu știu dacă merită chiar cele trei ceasuri de urcuș, însă măcar cu asta ne putem consola. Aaaa, și cu un Snickers împărțit frățește aci, deasupra oceanului. “Hai să ne și dăm jos din moțu’ muntelui!” “N-ar putea să vină un elicopter?” “Ba da, da’ nu să ne ia pe noi! Hai, joc de glezne!” Surprinzător sau nu, coborârea se întâmplă extrem de repede, normal cu solicitarea maximă a genunchilor. Dar gândul la o apă rece ca gheața ne dădea aripi. Și mai era și soarele care deja era obraznic de fierbinte…
În sat, ciuciu magazine. Sau nu le-am găsit noi. Tot treceau localnici cu sacoșe. Dar toți veneau de la mașinile pe care doar ce le parcaseră. “Lasă, mă, hai să mergem în San Andres să mâncăm la restaurantul recomandat de Victor! Pe drum parcă era un ceva butic…” S-a votat în unanimitate. Și am plecat spre San Andres. Pe drum, ca un călător în deșert, nu vedeam în fața ochilor decât un pahar maaaare cu apă înghețată. Și, cum la barza chioară îi face Ăl de sus cuib, dădurăm și de butic. Domne, ce înseamnă o zonă în afara interesului turiștilor. Am dat pe o apă la juma’ de litru vreo 20 de cenți… Odată potolită setea, suntem gata să ne învârtim în cerc de vreo două trei ori, la indicațiile Gabrielei, ca să ajungem, frate, și noi la taverna asta. Decidem să îi închidem gura Gabrielei, să scăpăm de buburuză și să pornim la pas.
Nu ne ia mai mult de cinci minute până găsim locul unde aveam să ne liniștim mațele ghiorțăinde. Îmda, însă e plin ochi. Nici măcar o juma’ de masă disponibilă. “Se rezolvă”, îmi spune patronul care mișună printre angajați. Și în doi timpi și trei mișcări își trimite ajutoarele să mai pună o masă afară. E clar, asta e oră de vârf! Probabil după aceea, le va strânge pe toate. Și le va băga la somn până mâine în jurul prânzului. Pepino e o afacere mică, de familie. Sau așa pare. Ne lăsăm pe mâna ospătarului la capitolul ce mâncăm azi. Primim cea mai bună caracatiță mâncată vreodată și un pește excepțional. Bineînțeles, pe lângă patatas arrugadas și cele două sosuri. Adică, mai pe românește, cartofi copți și sosurile de usturoi și încă un ceva roșu, nu știu exact numele, însă excelent la gust. Ce îmi mai plăcu aci: domne, atmosfera. Adică, nu e nici pic de rigiditate, nici la nivelul felului în care arată locația, nici în modul în care se exteriorează oaspeții.
Dup-o masă copioasă, ne duserăm să ne facem plimbarea pe malul gârlii. Gârla rece, nisipul fin, lume puțină. De sus, plaja asta, Las Teresitas, pare mult mai spectaculoasă. O parcurgem în întregime. În vreo 15 minute de mers la pas. Nu am văzut șezlonguri. Lumea stă direct pe nisip. Aaaaa, păi nu e ca în Mamaia… Nu se aude nici muzica bubuind în boxe… Și nici shoturi nu prea ai unde să bei. Nu mai zic de faptul că la marginea plajei sunt toalete, scutind astfel oceanul de diversele…mizerii. Doooamne, era să uit: am văzut chiar și vreo trei grăsuțe stând la soare, fără să se uite nimeni chiorâș. Eeee, niște bătrâni!
Ne dăm seama că soarele o să meargă la somn în munți, nu în mare cum ne planificasem noi. Așa că nu rămânem pentru apus. Pornim spre Las Lagunas. Că am citit noi că e ca la Brașov. Și nouă ne place la Brașov. Parcăm mașina și o luăm pe străduțe. Îmhm, chiar că parcă am fi la Brașov: turiști ieșiți la plimbarea de seară, bătrânei ieșiți la un șah, magazine de țoale, cofetarii cu bombe calorice, bicicliști care cuceresc noi kilometri. Staaai, staaai, staaai! Unde e cu bombe calorice, e și cu noi! Da, chiar așa e! Luăm câte o prăjitură. Bine meritat desert, după traseul de dimineață. Nu ne oprim. Mâncăm din mers. Oricum, în vreo 45 de minute terminăm de plimbat. Trecem pe lângă catedrală, pe lângă biserici, pe lângă turnuri. Cum se ascunde soarele, cum se lasă frigul. Dar frig, nu așaaaa răcoare! Hai că poate prindem apusul pe drum, la căldurica din mașină!
