Am dormit neîntoarsă. Epuizată, nu glumă! M-a trezit o ceartă. Între două ciripitoare. Se certau pe ceva rază de soare. Am băut cafeaua în spatele casei și ne-am minunat de cât suntem de în natură și totuși fără să ducem lipsă de nimic. Ne-am pus în mișcare destul de repede. Așa e mereu la începutul vacanței. Dorința aia de nestăpânit de a explora, de a descoperi oameni și locuri noi. Plus că, ne ghiorțăiau și mândrele mațe, din cauză de lipsă de mic dejun. După ăia 400 de metri de hârtopăraie, șoferița, nebăută cafea, virează la stânga deși Gabriela îi urlă să vireze la dreapta. Nu-i bai, suntem în vacanță, nu ne grăbim. Mergem pe drumul ăsta până prindem o ocazie să virăm la dreapta. Și uite așa coborâm pe un drum la al cărui capăt ai senzația că vei ajunge direct în imensitatea de albastru a oceanului. În stânga ne zâmbește moțul vulcanului. În dreapta ne zâmbesc localnicii ieșiți să îngrijească viile. Oare nu or avea nevoie de oameni la spălat butoaiele? Butoaiele, nu putina!
Prima noastră oprire va fi Parcul Loro. Că ne-a plăcut tare în Valencia și de atunci nu pierdem nicio ocazie să vedem dacă există un parc mai tare ca ăla. Deci, hai la Zoo ca să fim sigure că apucăm să o vedem! Iarăși ne stă în fire să alegem zile din astea de omor la parcurile astea pentru prichindei. Nu a făcut excepție nici data asta. Sâmbătă fiind, e parcul plin de nepo care mai de care mai curios și mai încântat de experiență. Luăm la pas fiecare alee. Să ne bucurăm de papagali. Că aici e teritoriul lor. Ajungem și la spectacolul care îi are drept actori principali. Vedem și delfinii și balenele. Eeee, aci e discutabilă treaba. Cel puțin în ceea ce mă privește pe mine. Aș fi ipocrită să spun că nu mi-au plăcut. Mi-au plăcut. Am rămas însă și cu un gust amar la gândul că sigur le-ar fi fost mai bine în libertate, în mediul lor. Și nici nu vreau să mă gândesc prin ce metode sunt făcute să asculte. Îmi scutur din minte gândurile negre și rămân cu amintirea spectatorilor inocenți ca mine care nu au luat în seamă avertismentele cu splash zone și nici nu s-au întrebat de ce cumpără lumea pelerine pe care și le și pune. Și au fost făcuți ciuciulete în momentul în care balenele săreau sau loveau cu coada. Și da, oamenii chiar știu să facă spectacol! Interacțiunea cu publicul, interacțiunea cu animalele, muzica, filmulețele care erau realizate live cu spectatori obișnuiți, totul a ajutat să fie construită o super atmosferă. Care ne-a răpit vreo patru ore.
Dacă tot eram în vecinătate, am luat-o spre Puerto de la Cruz. Adevărată primă provocare. Legată de unde parcăm buburuza, ce înseamnă liniile albe, ce înseamnă liniile galbene. Noroc cu intuiția. Bine, bine, și cu ce mai citisem înainte de plecare. Găsim cu greu un locșor de parcare marcat cu linie întreruptă albă și scăpăm de o grijă. Acu’ depindem doar de picioarele noastre și de cât putem cutreiera. Și mergem. Și mergem. Ajungem în port. Vrem să mâncăm la o bodegă no name care mustește de oameni ai locului. Nu avem însă loc. O luăm pe malul unui golfuleț unde lumea face plajă pe pietre. Am ochit un restaurant cocoțat deasupra oceanului. Intrarea e un mic muzeu legat de navigație. E bine, o să ne placă. Găsim o masă fix în buza apei. Nici nu avem nevoie de meniu. Știm și ce mâncăm și ce bem: patatas arrugadas cu sos de usturoi, creveți și calamari, sangria pentru copilotul fricos, strângător din buci, pardon, obraji, și ceva limonadă pentru bravul șofer. Timp de 30 de minute au legătura furculițele. Respirăm rar, când ne aducem aminte. Curcubeu pe cerul gurii e puțin spus.
După o masă copioasă merge o… plimbare. Hai să vedem cu ce se laudă orășelul ăsta! Ne oprim în Plaza Europa. Unde câțiva tineri repetă la ceva instrumente. Probabil urmează o fiesta. Locul e numai bun pentru a trage în poză valurile clocotinde. Nu poposim mai mult de 15-20 de cadre. O luăm pe faleză. Ne clătim ochii prin magazine cu articole de plajă. Și suntem întărâtate de un vânzător de aparate foto care încearcă să ne convingă că e bine să folosim filter. Dăm pas. Lasă, mai bine mai natural, chiar dacă de mai puține like-uri în social media. Cu ochii căutând febril prima plajă cu nisip negru, dăm de Lago Martianez, un complex cu piscine artificial de perfecte pentru vederile de demult care se trimiteau de pe litoral celor rămași acasă. Nu putem intra, e contra cost. Normal. Lasă, căutăm plaja. Ajungem într-un final, la capătul unei faleze înțesată cu magazinașe, la plaja Lago Matianez. Asta e gratis. Șoc, șoc, șoc. Nisipul chiar e negru. Mă rog, gri când e uscat. Aci, pe o fâșiuță de câțiva metri, se înghesuie toți doritorii de piele maronie. Mic, îngust, aglomerat. Da’, da’ ce negru e…
Ușor dezamăgite, decidem să virăm la stânga, vorba Gabrielei, cea pe care Waze-ul o plătește super bine ca să se plimbe cu noi în lume. Și să ne întoarcem în Ravelo ca să dăm o tură prin împrejurimi. Și, dacă avem noroc, să pozăm un apus demn de povestit nepoților. Nu ne mai sperie drumul. Parcă nici nu mai e așa înclinat. Și nici așa înghesuit. Buburuza își scuipă plămânii de la atâta efort făcut în viteza întâi. Însă ne duce cu bine. Andreea, să ții minte: când mai ai de dus în locuri din astea cu străzi pe munte, închiriază o mașină mai puternică! Ca să nu îți mai vină să te dai jos și să o ștergi pe faruri de transpirație!
Deși ajungem pe lumină, urcăm pe terasa care dă din dormitorul nostru și nu ne mai mișcăm. Nici pentru apus, nici pentru plimbarea prin pădure.