Prin octombrie așa, când începuseră ploile în România sau, mă rog, așa ar fi trebuit, am prins o ofertă la lău costul meu preferat. De teama unei ierni lungi și plină de zăpada pe la nas, am ales o destinație caldă. De fapt, având în vedere că planificasem vreo trei ieșiri mai pe repede înainte, am zis să îmi iau în aprilie o vacanță ca la carte: cu plajă, cu burta la soare și cu refăcut. Toată lumea se întreba și mă întreba și pe mine, fără vreo reținere, ce naiba o să fac eu în Canare. Eu, care stau cu burta la soare în 36 în drum spre cartierul piperistico-muncitoresc. Eu, care iubesc marea iarna când vuiește ca din gură de șarpe. Eu, care pot sta locului maxim o juma’ de oră în vacanță. Domne, o să vedeți voi cum o să mă întorc eu aproape neagră și mustind de odihnă. Așa, și plecai.
În țară sunt 30 de grade. Când am ales Tenerife, am zis că merg undeva unde să fie mai cald ca în țară. Acu’, mie Meteoblu îmi zicea că, indiferent că e nord sau sud, nu o să am mai mult de 22 de grade. Eeee, zic, mai dau și ăștia greș cu vremea lor cu tot. Mi-am făcut bagajul plină de speranță: ăle mai fistichii tricouri din dotare (oricât m-aș chinui, nu îmi iese aia cu rochițele sau cu fustele în vacanțe), șalvarii ăi mai subțiri, sandalele de plajă. Am aruncat, într-o doară, o gecuță de ploaie și o eșarfă. Mai mult așa, să le plimb și pe ele în insula primăverii veșnice. Și adidașii i-am luat strict pentru Vulcan, convinsă fiind că îmi voi etala pedichiura impecabilă și unghiile liliachii pe mai toate plajele negre. Că de asta mi-am și făcut unghiile de culoare liliacului în floare, să dea bine pe nisipul tuciuriu.
Hai că ajunserăm. După un drum de 6 ore. Mult, prea mult, oricât aș iubi eu Spania. Am coborât împleticindu-mă. Nu mai simțeam genunchi, nu mai aveam fund, nu mai puteam mișca gâtul. În fine, bine că a intrat pilotul automat. Ne-am recuperate bagajul luat cu forța la cală și am pornit să ne luăm în primire buburuza. Că asta bănuiam, că e o buburuză. Imda, așa a și fost. Un Citroen C3. E plin Tenerife de Citroenuri. Zici că suntem în Franta… Ne acomodăm repede. Noi cu ea și ea cu noi. Și pornim pe autostrada din Sud ca să ne întâlnim cu aia din nord. Că așa suntem noi. Dacă avem avion cu decolare în sud ne luăm cazare în nord. Dacă avionul ne-ar fi lăsat în nord, sigur ne-ar fi făcut cu ochiul vreun apartament din sud.
Începem drumul. De nicăieri apare și dumnealui, fumegândul. Offf, oare o să ne lase să îl vedem? Că soră-sa, Etna, nu ne-a lăsat anul trecut. Parcurgem cei vreo 100 și un pic de kilometri într-o oră. Ne minunăm că suntem vecine în stânga cu Oceanul. Și de cum sunt drumurile la ei. Ieșim de pe autostradă. Avem indicații clare, la nivel de curbă și potecă, de la Victor și Iara, proprietarii casei pe care am închiriat-o în Ravelo. Alimentăm buburuza, alimentăm coșul de cumpărături cu ceva alcool și respirăm oarecum ușurate. Mai avem 5 kilometri. Gabriela e generoasă și ne dă o cotație de 15 minute. Măăăi să fie! Cum naiba? Trebuie că și Gabriela e obosită, ne încurajăm noi, cu amintirea drumurilor din Portugalia Rurală ieșind ușor ușor la iveală. Nu, nu, e clar că Gabriela e obosită…
Îmbătându-ne noi cu apa rece mai sus menționată, începem să urcăm. Nu, stai, că e greșit! SĂ URCĂM. Pante. Lasă naiba că am mai văzut noi pante la viața noastră. Dar astea… Nu mai știu eu chiar multă geometrie, însă aș putea să risc o înclinație de vreo 50 de grade. Oameni buni, copii, mamă, eu una am crezut că începem să o luăm la vale cu spatele. Nu mai știu să vă spun decât atât: “sunt într-a doua…” “…care ești în ceruri” “…am accelerația la pământ” “…facă-se voia Ta” “…nu poate să urce” “…si ne iartă nouă greșalele noastre”. Și liniște. O frână de mână trasă. Și un râs isteric. “Nu o să poată urca decât cu viteza întâi!” Nu mă pricep neam la d-astea, deși am permis de suficienți ani încât să îmi fi și expirat deja o dată. Și la trotinetă am doar un butonel de accelerație și o frână. Iar la pante o mai ajut eu cu piciorul când nu face față. Eeee, cam așa îmi venea și acum. Să mă dau jos din mașină și să o împing. “Ești gata? Mai încercăm o dată?” Astea erau mai mult retorice venite din partea șoferiței. Copilotul, adică cu onor eu, mort în păpușoi. Mă dureau obrajii de cât strânsesem din ei. Și nu neapărat obrajii ăia de sub ochi…Strang din dinți, închid ochii și îi promit Celui de Sus orice, numai să nu vină vreo mașină de pe contrasens că abia încăpem noi pe șoseaua asta în miniatură. Na, că azi și Cristoselu’ e ocupat cu chestii mai importante. Așa că, în viteză de raliu, trece pe lângă noi într-o fracțiune de secundă un 16. Adică un 4 ori 4. Adică un jeep. Adică o namilă. M-am aplecat instinctiv pe dreapta. Ca atunci când eram copil și, de fiecare dată când treceam cu mașina peste Olt, ridicam picioarele. E bine, ce să zic. Aci erai copilărie cu trăirile tale cu tot. Șoferița râde cu lacrimi. “Auzi, ce credeai că rezolvi când te ridicași spre dreapta?!” Nici nu îmi revin bine că ajungem la o intersecție. Că da, deși pare greu de crezut, și străzile astea care șerpuiesc printre podgorii se intersectează cu câte ceva. În Tenerife cu vreo stradă mai măricică, destul de circulată. Așa. Deci avem cedează iar noi suntem înclinate de putem chiar să dormim. Aici intervine un dubiu pe care nu am avut curajul să încerc să îl clarific: oare eu am fost singura care a închis ochii sau și șoferița și-a făcut semnul crucii cu limba în gură și s-a aventurat întru traversarea bulevardului lat de o bandă și un sfert?!
O eternitate jumate mai târziu, adică peste 4 km și 600 de metri, respir. Un sfert de gură de aer. Atât am apucat înainte să începem, ghiciți ce, să urcăm. Mno, taman când să zic că am văzut tot ce era mai rău, începem să urcăm pe o pantă un pic mai abruptă decât precedenta, pe un drum forestier. Mă rog, forestier că sunt eu drăguță și amabilă. El, de fapt, era o potecă de munte, plină de hârtoape, rădăcini de copaci și mult întuneric. Mai am un singur dor, în liniștea serii: “Sa ajungem întregi, să ajungem întregi. Și noi și buburuza.” Ajungem la poarta roșie, exact ca în instrucțiunile din mail. Cobor sprintenă ca o căprioară dusă la tăiere. Și sun la interfon, în speranța că nu ne-a tras Gabriela vreo țeapă și trebuie să coborâm ca să o luăm prin alte poteci din astea bătute doar de caprele negre. Și, mă rog, de niște capre din România la sfârșit de aprilie. Aolooo, scrisei sfârșit. Nu e prea indicat… Hai că îmi răspunde o voce masculină și îmi spune că vine imediat. Între timp, în mașină, șoferița se străduiește să nu o ia îndărăt, la vale.
Se aude un ușor uruit. Și începe să se deschidă poarta. Inițial, eu în curte am văzut doar că nu e pantă, că e drept. Am respirat. Complet. Cât pe ce să cad din picioare. De fericire că am ajuns cu bine. Într-o seară care nu promitea nimic spectaculos. Pe un drum care părea mai mult decât prietenos la început. Victor, domnul care ne-a primit, ne-a luat în brațe. Așa primire călduroasă, mai rar. Aaaaa, bine că fu primirea călduroasă că afară era un friguuuleeeț, cam de noiembrie așa. “Lasă, mă, e frig că e seară, dar mâine…”, încercam eu să mă încurajez, cu gândul la tricourile mele cu pene. Da, da, pene. Să revenim că ne pierdem în detalii. După vreo 5 minute de dârdâit din cauzele mai sus expuse, observ și eu grădina. Ptiu, drace! Cale, plante aromatice, plante cățărătoare, alei pietruite, pădurea fix în spatele curții. Asta e o grădină de oameni gospodari. Asta îmi e clar! Stai să vezi mâine ce ne bem noi cafeaua aci, în mijlocul paradisului!
Intrăm în casă. Fraților, casa e un fel de muzeu. Cu obiecte de la țară de la ei. Am văzut inclusiv o baniță (asta e pentru cunoscătorii olteni). Când mă minunam eu în fața unui cuptor făcut din pământ și piatră, intră Iara, o mulatră subțirică, aducătoare de gogoși calde. Că s-a gândit ea că ne-ar prinde bine după drum. Să mai zic că ne-a cucerit pe loc?! Am pornit să vedem casa. Da’ ce zic eu aci casă? Căsoaia. Peste tot e mâna Iarei, care a venit acum ceva zeci de ani din Brazilia. A adus cu ea și obiecte specifice Braziliei. Și talentul la desen. Pereții sunt desenați. Parterul are o bucătărie extrem de bine proporționată, un dining și o zonă de sufragerie în care tronează un șemineu. La etaj, în capătul scărilor, e un loc de dormit pentru trei persoane. Din această încăpere se intră în dormitor. Care dormitor are un perete din geamuri. Care perete din geamuri dă spre munte. Luna ne bate în geam, ca să ne asigure că, în caz că panourile ecologice nu fac față, ne va lumina ea serile. Eu nu mai am cuvinte. Iara ne cere permisiunea să facem câteva fotografii împreună. Da, pe pereți are tablouri cu fotografii scoase pe hârtie. Îi place să își amintească de oaspeții care le-au călcat pragul. Suntem mute. Ne-au câștigat oamenii ăștia definitiv. “Hai să mergem la noi acum ca să vă povestim ce puteți face în zonă! Aaaaa, aveți nevoie la supermarket? Au închis deja, însă putem da un telefon!” “Nu, Victor, nu mai avem nevoie de nimic! Stai să rumegăm lecția asta de ospitalitate și atenție pentru turist!” “Hai să beți o bere în timp ce mai vorbiți voi aici, la gura șemineului, despre ce-i de făcut în Tenerife!” zice Iara venind deja cu ispita rece. Să bem, atunci!
Victor ne dă ponturi. Nu ni le vinde, ni le dă. Ne întoarce din anumite drumuri, recunoscând cinstit că unele obiective sunt făcute doar pentru a atrage turiști, fără însă a avea vreo valoare istorică. Iara ne povestește cum a venit în Tenerife și cum s-au apucat de ceea ce fac acum. Sunt 18 ani de când muncesc ca să transforme o fermă de vaci într-o casă rurală. Au făcut o super treabă. Și v-o spune cineva care s-a plimbat în lung și în lat în țară și prin lume. Dincolo de ceea ce au reușit să facă ei din locație, e vorba de ei doi. Mai rar mi-a fost dat să văd atâta disponibilitate față de nevoile mele. Și asta fără să mă împiedic de ei la tot pasul. Cumva le-am simțit prezența și ajutorul dat din umbră. Ceea ce mie, una, mi-a plăcut mega tare.