Cum ieșim din autogară, unde da, măsurile de securitate sunt la fel ca la aeroport (îți scanează bagajul, te trec prin poarta țipătoare), dăm cu ochii de stația de tramvai. Căutăm din priviri un automat de bilete. Vedem. Sunt vreo patru, cinci. Ne așezăm în spatele unui nene blond ce pare turist. Tragem cu ochiul să vedem cum face el să ăși ia bilet. E bună asta cu trasul cu ochiul. Ne mișcăm extraordinar de repede și intrăm în posesia biletelor de tramvai. Cam 8 RON e un bilet. Chiar dacă mergi doar vreo trei stații ca noi. Deși citisem de ni se luase pe unde ar fi bine să intrăm în orașul vechi, deși ne sfătuise și tanti managerița de la hotelul nostru, deși ne sfătuia pe sfântul whats upp o colegă ce și cum, noi tot după instinct mergem. Domne, nu prea dă greș. Instinctul, de! Așa se face și ajungem fix la poarta Jaffa. Cică locul pe unde ar fi cel mai bine să intri să vizitezi locul ăsta care mustește de istorie. Ok, habar n-aveam unde suntem. Până am intrat și am dat de un punct de informare pentru turiști rătăciți. Intru ca un pasager scăpat de pe o barcă aflată în largul oceanului în derivă. Nu, nu contează care ocean. “Helou, helou!EusuntAndreeașitrebuiesămăajuțicămaiamafarătreigagicișinusuntemcuagențieșinuștimîncotros-oluămșicumsăfacemsănunepierdemp-aci”. Am zis repede, dintr-o răsuflare, ca să nu se bage alt turist în fața mea. Omu’ se uită la mine, îmi arată că se spală pe dinți cu Colgate Witening și îmi vorbește calm, ca un ardelean: “pliz rilecs, zis iz jast a big marchet! Mergeți după ceilalți și sigur ajungeți peste tot! Luați și hărțile astea că poate vă sunt de folos! Și gata, injoi!” Bine, mă, simpaticule, că ești tu calm! Hai, fetelor, la picior! Cu cântec înainte, marș! Un doi trei patru, un doi trei patru!
Scoatem cumințele rucsacii și îi trecem prin scanner. Ne trecem și pe noi prin scanner. Sonică scapă pe lângă. Am intrat. În fața mea, se întinde o mare de oameni. Unii stau pe scări, nu au curaj să se apropie. Lângă Zidul Plângerii, că aci e prima oprire, oameni se roagă. Sau plâng. Sau și una și alta. Câțiva copii trec prin ceva ceremonie. La început nu știu exact ce. Este Bar Mitzvah. Adică, băieții care au împlinit 13 ani, devin complet responsabili de respectarea legilor Torei. Acuma, care e treaba cu Zidul Plângerii sau Zidul de Vest? Cel mai sfânt loc sacru evreiesc. 19 metri înălțime așezați pe 28 de rânduri de piatră. Aci veneau evreii și deplângeau distrugerea templului de către romani. În fața Zidului, lucrurile se desfășoară ca într-o sinagogă în aer liber. Accesul lângă zid este liber tuturor. Numai că locul pentru bărbați este dublu față de locul unde au voie să meargă femeile să se roage. În fine, știm deja din moschei treaba asta cu împărțirea pe sexe. În partea de jos a zidului, cea care pare că este într-adevăr cea zidită de Irod în anul 20 î.Hr., oamenii introduc în fisurile din perete bilețele cu rugăciuni scrise. Un fel de acatiste la noi. Bilețelele sunt scoase și arse de două ori pe an. În partea superioară, unde se pare că au fost adăugate pietre ulterior construcției inițiale, din fisuri iese iarbă. Ne apropiem și noi de zid. Cu capul acoperit și încercând să respectăm rugăciunile celorlaltor femei. Mai puțin nevoia celorlaltor turiste pentru selfie. Ies repede pentru că mi se pare că le încurc pe cele care chiar au venit cu treabă aici, la Zidul unde lumea plânge. În spatele locului de rugăciune se întinde o vitrină enormă care găzduiește cărțile de rugăciune. Oricine poate să se afunde în recitarea Cărții Psalmilor.
Cum trecem peste drum de poarta Leilor, ajungem la Mormântul Sfintei Fecioare. Liniștea dată de solemnitatea locului este întreruptă de comercianții care au învățat câteva cuvinte în limba română și care iau cu asalt un grup aflat în pelerinaj. Ai noștri își cumpără eșarfe la suprapreț, mătănii la suprapreț, orice la suprapreț dacă vânzătorul e suficient de bun în arta vânzării. Noi spunem o rugăciune și plecăm mai departe. Totalmente dezorientate, trecem pe lângă o bisericuță și urmăm șoseaua. Începem să urcăm. Și dă-i și urcă și dă-i și urcă. Pe șosea, pe scări, pe poteci. Ajungem la Mormântul Profeților trecând pe lângă un cimitir evreiesc și oprindu-ne din loc în loc să vedem Ierusalimul care se întinde în spatele nostru. Ne dăm seama că nu suntem pe drumul cel bun și întrebăm o localnică. Ne face semn să o luăm pe strada pe care a venit ea. Strada are un metru lățime și e alcatuită din trepte. Începem să coborâm. “Mă, care o fi grădina asta? Terenul ăsta din dreapta noastră care are într-adevăr măslini dar e îngrădit cu sârmă ghimpată?” “Da, mă, uite pe aici venea Isus și se ruga. Și tot aici l-a trădat Iuda.” “Mă, mie nu mi se pare că seamănă cu filmul…” “Lasă, domne, filmul e film, realitatea e alta!”
Mai mergem. Trecem pe lângă mănăstirea Dominus Flevit, ridicată pe locul unde Isus a plâns soarta Ierusalimului și a întregii omeniri și unde le-a vorbit ucenicilor despre sfârșitul lumii. Un pic mai jos dam și peste Mănăstirea Sfintei Maria Magdalena care seamănă cu bisericile rusești. Ambele lăcașuri sunt închise. E, măcar le-am văzut așa, din poartă. Și bine că văzurăm, prin gardul rupt ce-i drept, grădina Ghetsimani. Tocmai când să ieșim în strada principală și să o luăm spre Drumul Crucii, vedem o bisericuță în stânga drumului. Aaaa, este bisericuța aia pe care o văzurăm înainte să începem să urcăm și în care nu găsirăm intrarea. Ia să citim aci, să vedem ce e cu ea! Îmda, Biserica Tuturor Națiunilor sau Biserica Agoniei. Care se ridică în Grădina Ghetsimani. “Nuu creed” se aude în cor în spatele meu. “Nu poate fi asta așa mică! Aici nici nu putea să intre Cristoșelul cu măgărușul că nu avea loc!” Ba da, fix aici e! Și da, e liniște. Și da, măslinii ăia în prag de pensionare ar avea ce povesti dacă ar putea vorbi! Sunt fericită! Nici nu mai contează că am urcat o grămadă când obiectivul nostru era fix la baza muntelui Măslinilor. E o stare de bine. Mulțumesc în gând cui trebuie pentru ziua de azi. Închid ochii și îmi imaginez ce se întâmpla în locul ăsta acum câteva mii de ani…După Cina cea de Taină Învățătorul însoțit de ucenici se retrage pentru rugăciune la liniștea măslinilor. Ucenicii nu înțeleg ce urmează a se întâmpla și adorm, în ciuda sfatului lui Hristos: “privegheați și vă rugați să nu cădeți în ispită!” În Bazilica Agoniei se poate vedea piatra pe care Hristos s-a rugat cu lacrimi de sânge în așteptarea trădării lui Iuda.
