O insulă. A Prințului

Încet, încet, soarele se bagă la somn. Încep să apară fotografii. Cu trepiede. Cu tunuri. Cu de toate. Trage și Sonică așezat pe marginea platformei câteva cadre. Unele reușite chiar. Și nu are în dotare cine știe ce ochi. Se trezește vântul. Și începe să ne zgribulească. Nu ne dăm plecate. Istanbulul noaptea este încă mai interesant. Moscheile sunt luminate, podurile sunt luminate, chiar și turnul din care facem noi poze este inundat de lumină. E un zumzet. Care se ridică deasupra orașului și ajunge până la luna premenit de plină. Coborâm din turn. Și o luăm din nou la pas pe Podul Galata. Cu cât ne apropiem de ieșirea spre Noua Moschee cu atât parcâ e mai mare agitație. Muezinii își încep chemările. La capătul podului sunt vapoare pe care se pregătește mâncare pentru localnici. Turcii au ieșit la masă. Cu familiile. E grozav să te amesteci printre ei. Vorbesc. Mult și repede. Ei, nu eu. Mănâncă. Sau stau de vorbă la un suc de rodie. Ca duminică seara, de!

 
   

        

 
Ne amintim și noi de clătitele turcești. Nu se poate să ne întoarcem acasă fără să fi mâncat o clătită din aia cu brânză și spanac. Găsim în drumul nostru mai multe restaurante unde fetele stau pe podea și fac turtele respective pe un disc mare. Nu căutăm pernele, nu avem de gând să rămânem la masă. Vrem doar produsele pe care urmează să le devorăm în camera. Nu în patul meu! Intrăm într-un restaurant. În timp ce așteptăm să fie gata comanda, ne plimbăm și facem poze locației. Arată minunat. E un fel de Caru’ cu bere de la noi. În fața noastră, la o masă de 12 persoane, sunt români. Râd tare și deapănă amintiri la un pahar de salep. Și ei se apropie de final cu vacanța în Istanbul. Nu mai trag cu urechea. Mă pierd în ochii unui turc în vârstă care pare să monitorizeze totul de la o distanță respectabilă. Seamănă puțin cu bunică-miu. Și îmi imaginez câte povești o avea în tolba lui de ani. Mă trezește din visare punga cu clătite aburinde. Hai! Către hotel!

 

Se mai termină o seară în orașul celor două continente. Se termină cu bătălie la gura noastră. Clătitele sunt excelente. Exact ca în Cappadoccia. Poate chiar mai grozave decât baclavalele din serile trecute. Visăm toată noaptea la o bunică aflată undeva la țară care învârtește la clătite. Pe care le umple cu carne de vită condimentată dumnezeiește, cu brânză și spanac.

 

Ne trezește muezinul. Și peste vreun sfert de oră Iphone. Cică e ora să deschidem restaurantul pentru micul dejun. Am hotărât ca jumătatea de zi care ne-a mai rămas să îi fie dedicată unei insule a prințului. Așadar, avem o barcă de prins. În afară de noi, mai e un cuplu la micul dejun. Tot români. Pleacă acuși, dimineață. Nu interacționăm prea mult. Suntem cumva pe fugă. Ne punem pe mâncat. Nu înainte de a vărsa o cană cu cafea pe podeaua restaurantului. Nu ne-am trezit încă. E bine. Avem timp. După ce bem cafeaua. Și după ce ajungem în barcă. Aiurea. Odată ajunse în barcă, ne prinde somnul din urmă. Nu sunt mulți localnici. Nici plimbăreți. Să nu uităm că suntem în afara sezonului. Putem așadar să abuzăm de banchete. Vaporul ne leagănă. Iar. Valuri mari. La un moment dat ne înclinăm așa tare că am impresia că ne vom răsturna. Rămân cu impresia.

 

Barca oprește prima dată în Heybeliada. Dacă am fi avut la dispoziție o zi întreagă, sigur am fi făcut un popas de câteva ore și aici. Cum însă aveam un avion de prins, am coborât direct la capăt de linie, în Buyukada. Am aruncat o privire la terminalul de ferry. E un obiectiv turistic în sine. Poate nu la fel de elegant sau curat ca gările din Spania, însă la fel de frumos împodobit cu mozaicuri. “Hai mai lasă-mă cu gările tale!” mi se șoptește în cască. Hai să ieșim și să vedem ce are locul ăsta de oferit. Bine. Pornim după vreo două localnice. Care ne plimbă prin oraș spre Luna Park printr-o pădurice. Se aud glasuri de copii din curtea școlii. Urcăm trepte. Alte trepte. Pozăm pisici. Multe pisici. Și vile în care erau aduse cadânele căzute în dizgrația sultanei șefe. Sau exilați prinții bizantini sau prințesele rebele care trebuiau temperate. Mai sunt și casele de vacanță ale turcilor mai avuți din Istanbul. Reședința de vară. Făcute din șindrilă, ele formează întregi cartiere de case în stil Victorian. Pe unele străzi miroase tare a Marea Britanie. Și, da, și a balegă de cal. Că mașinile sunt interzise. Așa că oamenii se deplasează cu motociclete sub diverse modele, biciclete și trăsuri. Tot rătăcind noi pe ici pe colo, ghidate și de mirosul înțepător, ajungem în parcarea de trăsuri. O mare de calești destul de bine întreținute la care erau înhămați căluți nu la fel de bine întreținuți. Este o ordine în care caleașca se repartizează clientului. Acum, fiind în afara sezonului, aveai de unde alege. Nu vreau să mă gândesc cum o fi vara, în plin sezon. Probabil e cu bon de ordine.
 
    

 

Trecem de parcare, ajungem la turnul cu ceas. Agățate de el, ghirlande colorate. Parcă ar fi fost o fiesta spaniolă. De aici, de lângă turn, poți închiria biciclete. Să te ferească Ăl de Sus să faci asta dacă nu ai pedalat serios în România. Drumurile sunt în pantă. Dar ce pantă! Ai de tras la bicicletă dacă nu ai puțin antrenament. Puțin mai mult. Noi rămânem cu pejosul. Trecem printre tarabe cu fructe. Și restaurante așezate pe malul apei. E clar. Vara aici trebuie că e furnicar de lume. Ne dăm seama după numărul restaurantelor. Sunt chiar și vreo câteva locuri unde te poți caza. Asta dacă vrei să te bucuri de liniște. Pentru că e liniște. Aveam impresia că deranjăm natura dacă vorbeam una cu alta altfel decât în șoaptă. Mai întrerupeau liniștea din când în când caleștile care alergau în trapul cailor. E o ordine parcă tacită. Ordine în grădini, ordine pe stradă. Casele sunt toate la același nivel. Pisicile sunt peste tot. Pe garduri, sub motorete, pe motorete, în grădini, în mijlocul străzii, pe mesele din restaurant. Câinii zac leneși în mijlocul drumului. Iar câinii lor vagabonzi arată mai bine decât mulți dintre câinii noștri cu stăpâni. Domnește armonia. Așa mi s-a părut.
 
   

 
Ne oprim pentru un prânz frugal. O supă de linte, o porție de cartofi prăjiți și un suc de rodii. Lăsăm să se sedimenteze cele trăite în ăste’ 4 zile. Domne, turcii știu să facă turism. Nu numai comerț. Chiar dacă pare un oraș haotic, Istanbulul are totuși o ordine în tot haosul ăsta aparent. Chiar dacă pline până la refuz, mijloacele de transport în comun preiau zilnic mare parte din locuitori. Nu zic că nu era aglomerat traficul. Era. Dar ei sunt și mulți…Nu cred că te-ai plictisi nici dacă ai sta o lună în Istanbul. Orașul este excelent pus în valoare. În plus, are experiențe de oferit și prin împrejurimi. Am să mă întorc în Istanbul. Pentru Topkapi, Moscheea Albastră, Grand Bazaar și celelalte insule ale prințului. Pentru baclavale, cartofi copți și clătite. Pentru bijuterii, haine și parfumuri. Și pentru o croazieră în miez de noapte pe Bosfor.  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *