Tot cu noaptea-n cap. Tot cu soarele răsărind peste golful ce le desparte pe Sliema de Valletta. Tot cu ouă ochiuri și cafea aburindă. Așa a început a doua zi din aventura noastră în țara cavalerilor. Astăzi avem în plan să o luăm din Rabat, să ne oprim o țâră și în Mdina și, normal, să luăm la pas Valletta. Totul e planificat la minut. Clar nu se poate întâmpla nimic care să ne dea planurile peste cap. Ne și înfofolim ca să îi râdem în nas vântului. Doooamne, așa organizare mai rar mi-a fost dat să văd. Pe drum, spre stația lui 202 (merită să fie numit, el devenind practic al patrulea membru al grupului nostru, cel puțin la nivel de cât de des a fost adus în discuție), realizăm că hărțile sunt toate pe cutia cu pizza ce ne-a rămas de aseară. Adică, în camera din hotelul cu vedere la mare. Ce mai descoperim? Ne e cald. Dar cald, cald, nu așa un pic călduț. Nu, vere, fierbem. Că sunt vreo 20 de grade. Și noi suntem cu câte două polare și geaca de vânt. E bine, măcar suntem pregătite să nu ne ia cu frig. Lasă, ne urcăm în 202 și când ajungem în Rabat reconfigurăm bagajul.
Reconfigurăm noi ceva. Și încă mai devreme de a ajunge în Rabat. Reconfigurăm traseul. Că stăturăm la 202 ăsta de ne veni acru. Peste vreo juma’ de oră îmi fu clar că următorul autobuz vine peste altă jumătate de oră. “Știți ce, pierdem vremea! Hai în Valletta și plecăm de acolo mai departe!” Nici câr, nici mâr. Deci schimbăm strategia din mers. Biiine gândit! În vreo 30 de minuțele suntem la un fel de autogara Băneasa, cu zeci de verzișoare din astea preorășenești care leagă toate orașele insulei între ele. La intrare ne întâmpină fântâna Triton, prilej de fotografii din toate unghiurile. Hai să o luăm și noi așa, după turmă, având în vedere că harta se odihnește pe cutia de pizza, privind marea. Nu eram la prima experiență “după turmă”. Ne-a ieșit și de data asta. În doi timpi și trei mișcări, suntem pe bulevardul principal. Începem să ne revenim. Printre mii de suflete, mergem și noi la pas. Deasupra noastră, steagurile malteze. Orașul încă poartă straie de sărbătoare. O parte din straie sunt de la Crăciun, altă parte de la seara de sâmbătă. În fața Bibliotecii Naționale, terasele își așteaptă mușterii. Nu ne oprim, deși înghețata ne face cu ochiul. Mai ales că suntem deja la mânecă scurtă.
La capătul bulevardului, dăm de fortul St. Elmo. Nu ne lăsăm intrate. Timpul nu ne lasă să fim tentate nici de Malta Experience. Vrem să ne bucurăm de soare și de afară pentru cât mai mult timp. De asta și pornim spre Lower Baraka Gardens. Ne tragem sufletul ca șopârlele la soare. Avem în față fortul Rikasoli. Nițel mai la stânga farul St. Elmo. E liniște. Nu sunt niște grădini mari. Însă sunt pline de vegetație luxuriantă. Vrem mai mult. Plecăm spre Upper Baraka Gardens. De-a lungul străzii Triq Santa Barbara ne pierdem privirile spre Marele Port. De fapt, de aici, din grădinile Upper Baraka, poți cuprinde cu privirea Vittoriosa și Senglea, fortificațiile construite pe vremea lui La Valletta și care au rezistat turcilor. Grădinile sunt asaltate de turiști, mulți așteptând și salvele de tun de la The Saluting Battery care sunt trase în fiecare zi la prânz. Majoritatea sporovăiesc la o înghețată și se încarcă cu mirosul de mare. Ne oferim și noi cadoul ăsta. Preț de câteva minute, ne lăsăm mângâiate de soare (în sfâââârșit, soare!!!) și ne bucurăm de liniștea mării.
De la atâta căldură, poftim cu jind la o înghețată. Din aia ca la mama ei acasă. Păi hai să găsim! Trecem prin fața Auberge de Castille unde se duce la job în fiecare dimineață prim ministrul maltez. Cu ochii după balcoanele colorate și urme ale britanicilor, ne pierdem în mulțime. Și când zic mulțime, a se înțelege Marea Mediterană de oameni. E ora prânzului. Localnici corporatriști se amestecă printre turiști și iau cu asalt străduțele premenite. La înghețată e coadă, la cafenele e coadă, terasele sunt pline ochi. Timp pentru ultimele două nu avem. La înghețată însă nu renunțăm nici bătute. Cafea, lămâie, fistic. Asta ne alegem. Și plecăm fericite spre autogară ca să o luăm spre următoarea oprire. Dăm în drumul nostru și peste trenulețul care plimbă turiști prin centrul Vallettei. Sonică vrea să înghită imaginea asta cu trenulețul care șerpuiește pe străzi, ocolind terasele așezate în mijlocul drumului și se răzvrătește împotriva înghețatei. Iese o tentativă de poză, mânjită cu cafea. Eee, lasă, mai păstrăm din amintiri și în minte, nu numai în memoria calculatorului. În plus, ziua nu s-a terminat!
Prindem la mustață autobuzul de Mdina. Fostă capitală a Maltei până în 1570 când cavalerii au decis mutarea capitalei la Valletta, orașul nobilimii mai are azi vreo 300 de locuitori. Nu or fi ei mulți, însă pentru binele lor Sighișoara malteză a devenit Orașul Tăcerii. Peste tot găsești pancarde în care ești rugat să păstrezi liniștea pentru a nu-i deranja pe localnici. Și, pe bune că chiar așa e. Și cred eu că nu numai în extrasezon. Nu se aud decât trăsurile care străbat labirintul ăla de străzi în care chiar ai impresia că te poți pierde. Piatră pe jos, piatra caselor, sculpturi în piatră. P-ici p-icolo flori urcătoare. Sau ghivece imense. Casele sunt identificate prin nume, nu prin numere. Normal că atât numele caselor cât și numele străzilor sunt scrise artistic. Sunt și vreo câteva magazine de suveniruri în care tronează obiectele din sticlă de Mdina. Cam ca în Burano. Și prețurile tot așa. Ca pentru nobilime. Unde mai duc ieșirile din labirint? Spre restaurantul Fontanella Tea Garden, cel care are cea mai frumoasă grădină și cred că cea mai faină imagine asupra Maltei, având în vedere că are o terasă cocoțată deasupra Mdinei. Sonică mai înghite imagini cu țara cavalerilor și din Bastion Square că prinserăm senin și se vede Malta întreagă. Eu rămân cu ochii ațintiți asupra ferestrelor roșii. Și stau și mă gândesc în mintea mea cea creață: cum naiba or reuși să mențină orășelul așa curat? Și cum de nu se dărâmă, dar ce zic eu dărâmă, cum de nu e scorojită niciuna din clădirile astea? Sunt retorice, nu aștept răspuns.
După două ore de liniște, ne vine cam greu să ne întoarcem în gălăgia obiectivelor turistice. Păi hai să mai zăbovim o leacă. Bine, hai să o luăm spre Rabat și să vedem cum e cu catacombele Sf Paul. După ce ne învârtește Gheorghiță vreo douăzeci de minute pe unde nu eram decât noi și niște rătăciți romantici pupăcioși, eram la un pas de a renunța să mai rămân în cadrul grupului de căutătoare de beciuri subterane. Îmvaaai, incultă am fost, incultă voi rămâne! Bine, bine, hoo că glumeam. Căutăm, căutăm! După ce că ne rupserăm picioarele tot câutând, după ce că urmează să intru în pământ, mai trebuie să și plătesc pentru asta. În fine, bine că nu e decât 5 Euro intrarea! Acuma, sincer, eu am preferat să îmi imaginez întâlnirile secrete ale Creștinilor care aveau loc aci decât să mă gândesc că îl plimb pe Sonică pe unde erau îngropate cadavrele acum câteva mii de ani. Nu mă mai tentează să intru și în catacombele Sf. Agatha. Hai mai bine la aer! Să ne plimbăm la înălțime, nu sub pământ.
Cum nu prea știm noi de gri, am trecut de la negrul pământului la albul cerului. Adică am pornit spre cel mai înalt punct al Maltei. 253 metri deasupra nivelului mării. Dingli Cliffs. După vreo 30 de minute de mers cu autobuzul din Mdina, după ce șoferul mai că nu ne-a luat de mânuță să ne arate unde trebuie să mergem, după ce am mers printre cactuși, am ajuns. O întindere de stânci. Presărate pe ici pe colo cu plante și cactuși. Marea se așterne la poalele stâncilor, imediat după ce se termină terenurile terasate. În mijlocul mării stă tăcută insula Filfla, un petec de pământ nelocuit pe care exersau militarii britanici. Pe drumul de stâncă, la un metru de marginea prăpastiei, capela Sf. Magdalena este așezată în cel mai înalt punct al Maltei. Am făcut greșeala să credem că aici se termină tărâmul stâncilor și ne-am grăbit să luăm 201 spre Grotta Albastră. Văzând că minunățiile continuă, decidem să coborâm la Hagar Him Temples dacă tot nu am reușit să vedem templele din Gozo. Îmda, nu avuserăm noroc nici aici. Ajunserăm fix la 20 de minute după ce s-a închis accesul. O fi un semn…
Decât să ne bată vâjul în stație pentru încă vreo 45 de minute până avea să ajungă următorul autobuz, preferăm să o luăm la pas spre Grotă. Tot pe marginea stâncilor care aveam să aflăm că se întind până fix deasupra Grotei. Soarele s-a cam plictisit de glumele noastre nesărate și s-a hotărât să se bage la culcuș. Mărim pasul. Nu mai avem șansa să prindem apusul. Măcar să vedem Grota. Turiștii urcă deja și se uită la noi ușor întrebători: “unde vă duceți, măi căpreoarelor, pe bezna asta?” Eu mă uit la câteva fete care se chinuiau să sară un gard înapoi în drum. “Măăă, unde fuserăți? În căutarea selfie-ului perfect?” Hai că ajungem și noi. Cică la destinație. Una din două: fie Gheorghiță a băut apă după Gabriela de a început să ne dea și el replica cu “ați ajuns la destinație” în mijlocul lui nicăieri, fie nu mai există nici Grota asta cum nu mai există nici Fereastra Albastră. Fals și greșit! Niciuna din variante nu e corectă. Să întrebăm publicul, niște pescari care înfruntau cu stoicism valurile și vântul pentru a pescui nu știu exact ce. Sau poate făceau doar sport… Aflăm că asta e grota. Logic, pozele sunt făcute de pe mare. Deci clar nu aveam cum să o vedem decât dacă am fi fost în barcă. Ne bușește râsul. Obiectiv ratat, pași făcuți. Tot e bine. Hai înapoi acasă să terminăm sticla aia de vin că mâine pornim spre casă! Hai să sărbătorim Unirea!
Luăm și a doua țeapă cu 202-ul care ne face să îl așteptăm degeaba. După vreo douăzeci de minute schimbăm planul. Plecăm spre Valletta, măcar de acolo vor fi mai multe autobuze spre Sliema. Cred că asta e cel mai important lucru de reținut despre Malta: fiți mereu pregătiți cu planul b. La transportul în comun mă refer. Așa o să reușiți să nu vă enervați și să nu pierdeți vremea prin stații. Reconfigurarea planului se dovedește a fi bună. Ne dă răgazul de a ajunge să mai facem și ceva cumpărături pentru vinul ăla ce ne așteaptă privind marea. Punem puțin parmezan lângă el și ceva fistic numa’ bun de dat de lucru și avem gata o masă internațională. Îi bârfim pe toți de-acasă. Până se termină licoarea și ne ia somnu’.
Mai avem juma’ de zi pe tărâmuri malteze. Pornim spre Saint Julian. Stațiunea de lux a Maltei, locul unde noaptea e destinată distracției, dansului și consumului de diverse băuturi. O luăm agale, la pas. Coborâm câteva zeci de trepte. Printre cluburi. Angajații au început deja aprovizionarea pentru seara ce va să vie. E viermuială. Nu de turiști. Suntem în Peaceville. Care peace, vere? Și dacă așa e acum, la 10 dimineața, cum o fi seara?! Sigur plin de fete frumoase și domni eleganți. Cel puțin așa este în Sliema, la o aruncatură de băț. Înțeleg că localurile aici sunt trecute pe o hartă, astfel încât iubitorii de muzică disco să nu se trezească prin cluburile rock și invers. Fair enough! După ce treci de cluburi, la vreo cincizeci de pași, dai de plaja publică, în St George’s Bay. Plaja a fost făcută cu tone de nisip adus din Sahara, că Malta e stâncoasă. Arată bine. Acum, în extrasezon. În sezon cred că devine ușor sufocată de doritorii de bronz. Nu e prea mare… Tot p-aci, prin Peaceville, e și Portomaso Marina, un golf care s-a transformat în hotel pentru iahturi. Aci hibernează bărcuțele astea care costă cât un apartament în București. Ne clătim ochii. Nu avem curaj să ne uităm să vedem cât costă o cafea în restaurantul de la parterul hotelului Hilton ce străjuiește o parte a golfului. Dăm o tură. Și facem poze. Ieșim cu gândul la parcarea aia de legănătoare pe mare. În drum spre Sliema, ne oprim și în ultimul golf al lui Saint Julian: Spinolla Bay. Lipsește gălăgia. Nu sunt nici bărcuțele colorate despre care citisem. Și nici pescarii. Se hibernează. Sunt sigură că în sezon e un pic altfel.