Încă din momentul în care am stabilit că în excursia asta e vremea pentru Pueblos Blancos, am știut că ne vom stabili cartierul general în Ronda. Este cumva atât de bine așezată încât de aici poți să îți iei picioarele la spinare spre oricare dintre mititelele astea albe. Am ajuns în Ronda după Caminito del Rey. Am intrat în oraș atunci când soarele pleca. La culcare, nu definitiv. Știam de problema cu parcările, fapt care ne-a făcut să căutăm o cazare cu parcare inclusă. Teoretic. Practic, mașina putea fi lăsată în curtea unei instituții, la vreo 300 de metri de casa pe care am ales-o să ne fie culcuș. Bine, nu-i problemă! Hai să vedem cum e cu dormitul! Că, până la urmă, câțiva pași în plus nu au omorât pe nimeni. Ba, din contră, umblă vorba prin sat că ar face piciorul frumos. Indiferent de culoarea satului, vorba e aceeași. Buun.
Și începem să cărăm bagajele după noi, pe piatra cubică. Toate bune și frumoase până când intră o mașină pe străduță. Că, da, uitai să zic. Și pe noi Gabriela ne îmbia să o luăm pe străduța asta. Șoferița a intrat însă în grevă, a decretat sus și tare că Gabriela va fi dusă la oftalmolog la întoarcerea în țară. Că prea vede loc pe unde nu e. Acuma, nenea spaniolul are mai multă încredere în Gabriela lui. Și se aventurează. Pe cărarea asta cu pretenții de stadă. Ne-am făcut una cu peretele caselor. Să poată să treacă omul. Îmda. Interesant. Cât pe ce să îmi fure ruscacul. Care se pare că era cam grăsuț pentru străzile astea. Și el!
După ce am șters pereții de vreo două trei ori, am ajuns în capătul străzii. S-a deschis în fața noastră o grădină. Cu fântână, flori și bănci. Strada se continua de aici pe scări. De-a stânga și de-a dreapta caselor. Pe scări, oamenii jucau cărți. În piațetă, copiii alergau o minge. Am uitat de toate alea urâte. Sau negative. Am găsit și numărul 8. Al nostru. Și pe Lourdes. Lourdes este așa, cum să vă explic eu… Ea este încarnarea lui customer oriented. În directă competiție cu fătuca de la hotelul din Porto. Poate chiar un picuț mai bună.
Lourdes a trasat în doi timpi și trei mișcări un program pentru o zi ca să vedem ce e mai important în orașul ei. A strâmbat din nas la propunerile mele de obiective clasice, găsite pe net. Și la ideea de a cumpăra bilete la flamenco. Ne-a trimis ea la barul Las Martirio. Pentru fructe de mare și flamenco. Ne-a explicat de unde se vede Ronda în toată-i splendoarea și ne-a îndrumat către cele mai faine 3 sate albe. Fără falsă preocupare pentru timpul nostru. Ne-a desenat pe hartă drumul spre Supermarket. Ne-a plimbat și ne-a explicat cu răbdare mai tot despre casa ce avea să ne fie bârlog pentru două nopți. Și, când ne-a scos în el patio, o curte interioară plină cu flori care ne gâdilau privirea la fiecare masă pe care am ales să o savurăm în grădină, ne-a câștigat iremediabil. Văzându-ne și mega gospodine, ne-a făcut instructajul și cu mașina de spălat. S-a dat bătută repede, când am întrebat de unde ne luăm țoale. Și ne-a marcat pe hartă strada cu magazine mai ieftinioare așa, să nu facem prăpastie în buget. A trecut la trainingul pentru grătar. În două minute ne însemnă pe hartă și cele mai faine locuri unde mănâncă ei, localnicii. Nu știu de ce…
Prima seară în Ronda ne-a prins la supermarket. Să ne facem provizii pentru micul dejun ce avea să ne trezească în mijlocul curții. Am văzut în drumul nostru strada pietonală, gazdă a magazinelor de brand. Uite că stau acuma și mă gândesc. În toate orașele am găsit strada asta. În București o mai avem? Că pe vremuri era Calea Victoriei. Acum sunt doar mallurile. În fine! Înapoi în vacanță! Ne mai rătăcim puțin pe străzi. Și scări. Ca să ne facem o idee de ce ne așteaptă în ziua dedicată ei. Pentru un oraș de provincie, mi se pare extrem de căutat de turiști. Păi da, numai că avem de-a face cu unul dintre cele mai bătrâioare orașe ale Spaniei. Și pare-se și unul dintre cele mai romantice, dacă e să îl credeam pe nenea Hemingway pe cuvânt de scriitor. Aveam să vedem.
Ora 8 a venit, omu’ negru n-a sosit. Suntem primele în poarta restaurantului. Încep negocieri dure: eu vreau afară, ba înăuntru că e răcoare afară, ba afară că se poate fuma și se vede viața de seară a localnicilor, ba înăuntru că eu sunt răcită. Așa îmi place când situația se rezolvă de la sine… nu sunt locuri decât înăuntru. Fix lângă mini scena improvizată. Buuun. Să mâncăm! Fructe de mare la care visasem toată ziua. Asta îi și spun hostesei care ne-a condus la masă: nu contează dacă vedem sau nu spectacolul, contează să mâncăm. Ok, se rezolvă, zice ea inocentă. Ne punem pe analizat meniul. Ușor încurcată de întrebările mele legate de cum și în ce fel sunt farfuriile, ospătărița, între noi fie vorba o blondă frumușică foc, mă duce să îmi arate felurile de pește în vitrina frigorifică. Și porțiile la bucătărie. Se pare că sunt mai multe Lourdes aci. După vreo douăj’ de minute, ne hotărâm. O chemăm și începem să dăm comanda. Se uită la mine și îmi spune: “este foarte multă mâncare! Nu vrei să facem niște platouri și să împărțiți?” “Auzi, tu nu știi cum sunt femeile? Cum să împărțim? Plus că suntem lihnite! Adu așa și vedem noi!” “Bine, măcar lasă-mă să vă aduc jumătate de porție la aperitive…” “Hai, bine, adu așa!”
Mai o vorbă, mai o Sangria, mai o poză, vine mâncarea. Ne punem pe treabă. Ne ocupăm timpul cu niște creveți. Inițial, am crezut că râde de noi. Am primit farfuriile, sare și poftă bună! Păi cum? Așa reci? Măcar sunt fierți? Niște inculte, practic! De unde să știm noi că gambas cocidas înseamnă fix asta ce primirăm? Mă rog, dacă e să mă gândesc un pic, blonda mai devreme descrisă mi-a explicat ceva, însă la foamea care mă bântuia putea să îmi explice ea mult și bine, eu tot ce îmi proiectasem în minte înțelegeam. Hai că ne dăm pe brazdă. Nu sunt chiar răi. Sunt chiar buni! Și parcă așa, fără condimente și alte alea, se simte mai bine gustul de crevete. Cu așa o poftă mâncăm că un copil, ce venise cu bunica lui la cină, cere fix același lucru cu ochii în farfuria noastră. La noi apare și felul principal. Tot pe pește și fructe de mare s-a mers. După vreo juma’ de oră suntem sătule. Și ușor amețite. De la Sangria. Vin + mâncare=somn. Ne lovește o picoteală de zici Doamne, ce-i! Ne ținem tari. Vrem să vedem și spectacolul. Care tot întârzie. În schimb, localul este deja plin. Stă lumea și în picioare în așteptarea cântecelor.
Pe la un 10.30 așa, tocmai când mă hotărâsem să o luăm din loc că ăștia sigur încurcară zilele și nu mai cântă azi, vine un chitarist și se așează să își verifice chitara. Și apare și o mititică, șatenă și creață, frumușică foc. Bine, e clar. Până aici ne-a fost. Domne, și se pun pe cântat. Eu ceva mai frumos nu am mai auzit de ceva vreme. Și cred că sunt destul de ieșită în lume. Și cum trăia ea muzica pe care o reproducea acolo. Și cum spectatorii țineau ritmul cu palmele. Nota bene! Între spectatori, destul de mulți din leatu lu’ bunică-miu, adică săriți bine de 90… Să revenim la solistă! Poate e clișeistic, însă mi se părea că trăiește fiecare cuvințel. Sau poate e doar o actriță grozavă! Acum îmi explic de ce atâta lume caută localul ăsta. Și de ce deschid oamenii la 8. Că îi prinde lejer 12 noaptea. Noi ne-am retras la jumătatea cântării. Ochii nu mai voiau să țină cortina deschisă. E unul dintre regretele acestei excursii: că nu am băut o cafea în loc de a doua Sangria. Fata creață mi-a rămas pe retină. Și în minte. Și în suflet. La plecare, străzile erau pline. Ochi. De oameni veseli, sporovăitori, proaspeți.
După un așa prim contact intens, Ronda se cere descoperită. Pornim cu noaptea-n cap. Ca să avem timp. Și începem cu Puente Viejo. Că am citit noi că de pe poduri ai o super imagine asupra orașului. Da. Este exact cum am citit. În stânga, peste munți, este o pătură de ceață. Care se împletește cu razele soarelui. În dreapta se lasă a fi văzută Casa lui Rey Moro. Intrăm. În grădină nu ni se pare nimic spectaculos. Păi, da, după ce ai văzut o grămadă de locuri, te lași mai greu impresionată. Însă priveliștea care se așterne la picioarele noastre este de vis. Decidem să coborâm și în mină. Și coborâm. Și coborâm. Și mai coborâm puțin. Mă gândesc cum mă mai întorc. Lasă, că vezi tu! Până una alta, după atâtea trepte, ajung într-un mic balcon, la nivelul râului Guadelvin, fix în inima Canionului El Tajo. Cum e aci? În apă se bat nuanțe: verde cu albastru, gri cu negru. Stâncile colțuroase au acoperiș case albe. Puente Nuevo stă elegant la poze. Peste drum, cocoțate în stâncă, Jardines de Cuenca. Sinceră să fiu, mă așteptam să văd numai cactuși. Că doar, ce plante cresc pe stânci? Mai lasă și tu, măi Andreio, prejudecățile! Grădinile sunt pline de trandafiri. Este o imagine demnă de National Geographic, clar.
Plecăm de la tauri. O luăm spre plaza del Socorro. Avem în gând un prânz târziu. Și câteva cumpărături de la Ale Hop, magazinul lor cu de toate. Ne rătăcim pe străduțe. Sunt flori la balcoane. Și sunt vreo 25 de grade. O vreme numai bună de savurat o Sangria rece. Ne așezăm la Las Campanas. Și mâncăm o paella de îmi plouă în gură și acum când scriu. În jur, zumzet. De oameni. De tacâmuri. Un ospătar în formă are grijă să nu ne lipsească nimic. Ba ne mai și recomandă una alta. Sangria domină masa. Până și cocălătoarea cu dieta se abate. Devine și mai veselă decât era. Toate sporovăim, semn că vinul își face treaba. Și paella. Și ceva Gaspacho. Ne-a plăcut aici, în orașul ăsta sat, tragem concluzia. Și cazarea a fost grozavă, și mâncarea interesantă, și el în sine numai bun de cutreierat. Un singur regret avem: nu am reușit să coborâm pe malul apei. Doamna de la Oficiul de Turism ne-a spus că nu se poate coborî, că toți cei pe care i-am văzut noi de pe Puente Nuevo erau acolo ilegal. Mai târziu am aflat că se putea, numai că nu ne-am dus noi unde trebuia. Și, normal, mie îmi rămâne regretul cu seara de flamenco văzută numai jumătate.
